Deconecteaza-ti sufletul de la oxigen

Scoate perfuzia. Iti tremura mana. Iei cu grija plasturii si tifoanele, desfaci incet branula, ca sa nu o doara. Dar deja stii ca nu o mai doare pe ea. Te zdrobeste pe tine. Stii ca e in coma profunda, doar ai privit-o la 3 dimineata, cand te-ai ridicat de pe jos, atipisesi langa ea.
Te ridicai din 15 in 15 minute, sa vezi daca respira ea pe gura sau e zgomotul aparatului, stiai de cateva zile respiratia aceea „separata“.
Nu puteai sa dormi, ti se parea normala starea ei de obnubilare, parca erai acolo, cu inima ta cuplata in perfuzii si oxigen, la tine acasa, de saptamani intregi. Dar erai numai de doua zile.
Cand ai ajuns, iti vorbea, asadar, inima-ti locuia inca sub stern. Nu gandeai ce urmeaza. Banuiai intrutotul.

Te-ai dus acasa, era racita. „Altfel racita“. Matusalemica sa fi fost, n-ai aflat până ce gandul ei telepatic- te-a chemat sa vii- n-ai aflat ce e dragostea aceea pe care o descrie apostolul Pavel in epistola catre Corinteni. Mii de ani sa fi stat intre voi si tot nu ti-a fost dat sa simti cum mori si tu, odata cu fosnetul ei de ramas bun.

In doua zile si doua nopti a mai putut sa-ti rosteasca numele odata,

apoi te privea rar… tot mai rar, pana n-ai mai putut si-ai intrebat-o daca te lasa s-o duci la spital. Stiai dinainte c-ai fi incalcat cea din urma dorinta a ei. Atunci a dat din cap, s-a zbuciumat in perna si i-ai spus „iti promit ca nu te duc“. Si-ai adus „spitalul“ acasa, cu ajutorul unor ingeri.
Doar i-ai promis ca nu o vei lăsa sa moara sufocata sau chinuită.
Cand i-a scazut saturatia de oxigen dupa prima oxigenoterapie, aparatul mobil nu ajunsese, o tineai in brate, o ridicai dintre perne, implorand-o sa tuseasca, plangand in spatele ei, sa nu te vada „ tuseste, iarta-ma, iarta-ma ca te lovesc asa pe spate, tuseste, imediat te vei simti bine, promit!“

Ai vazut ca nu mai poate deschide ochii, unul aproape ca i se lipise. Ai luat servetelele umede pentru ochi si ai sters-o cu dezinfectant, apoi a ajuns aparatul si ai cuplat-o repede, nu mai stiai daca pe mainile tale e transpiratia ei sau lacrimile tale.

10 minute.

Aparatul de oxigen, zgomotul lui- era cel mai minunat sunet, oare ti-ai fi imaginat tu vreodata ca vei spune asta despre un aparat de respirat?Ea isi recapatase culoarea, a deschis putin ochii, ai cuplat-o la perfuzie, ai facut ce mai trebuia facut si-ai tinut-o in brate.
Vorbea intr-una cu tine, isi misca buzele a rugaciune sau a dragoste, te-ai intins langa ea si i-ai citit psalmi. Ai intrebat-o de cateva ori daca poate inghiti putina supa. A dat din cap, slab, nesigur. Cineva i-a adus supa, zbocotind in sinea-i de pierderea pe care-o simtea dar inca n-o stia.

A mancat trei linguri si s-a frământat a durere, a scos un sunet, ai stiu si atunci- poate sunt momentele in care Energia Divina iti da atat putere cat si cunoastere, ii era rău ei, iti era rau tie.
Ai rugat pe cineva sa te ajute s-o intorci si i-ai facut repede injectia.
„Iti e greata, stiu! Iti trece repede, promit !“

Nu mai stiai daca promiteai tu sau o spuneai in numele cuiva. Dar in cateva minute s-a linistit si a adormit. I-ai sters fruntea. Ti-ai sters speranta cand ai apucat-o de picioare, impreuna cu El s-o duci la baie. Pentru ca plangea in pat si nu putea si nu voia sa faca in pampers. Ai stat si-ai tinut-o in brate pe colacul de toaleta, ca si cum ar fi fost cel mai natural lucru. Și-i spuneai cât o iubești și ca va fi bine totul. Cum te tinea ea sa faci pipi- cand erai mica si-ti era teama de urzici.

„Acel“ 3 dimineata. Respira ea, respira si aparatul. Perfuzia „tacuse“. Ai stiut ca e respiratia linistita, din coma- ca nu mai reactioneaza, dar cel mai important- ca nu mai sufera.

Au trecut 24 de ore de cand o impartasise preotul si-i citise. Era ora 9 dimineata.
„Mai e totusi vreo speranta“? Te-a intrebat speriata fiinta de langa tine.

„E momentul sa o lasam sa plece cand vrea.“
(O Doamne, cum sa deconectezi sufletul de la oxigen? Dragostea aceea mare care te-a urmarit in toata viata ta de pana acum? Dragostea neconditionata? Dragostea ce le-a iertat pe toate?)

Ai scos incet tubul. I-ai privit chipul bland si luminos, i-ai ascultat respiratia – de-acum calma, fara zgomote pulmonare. I-ai citit un psalm, plangand.
Ai vrut sa pleci dincolo, in alta camera, sa fumezi o tigara, dupa ce-i citisei. Dar cineva te-a strigat.
„Oare…parca a tras altfel aer in piept“
„Acum taci putin, linisteste-te“ ai raspuns.

Ai luat in brate muribunda si i-ai spus cat de mult o iubesti. Ai cerut lumanarea. I-ai spus ca poate sa plece linistita, lacrimile tale sunt de dorul suflării ce se rupe si din tine. I-ai vazut pur si simplu ultima respiratie. Blanda, eterna, nemuritoare. Ai cerut aparatul dupa 5 minute, ca sa inteleaga toti. ZERO

Si-apoi, dupa ce-ati pregatit-o, te-ai intins langa ea, pe jos, pe podeaua rece, singura in casa. I-ai strecurat la piept iconita cu Maica Domnului- cea la care ea se ruga mereu, sa-ti fie tie bine. Ti-ai pus mainile peste ale ei, mainile ei calde inca, ai inceput sa-i povestesti despre toate amintirile voastre si până a ars lumanarea, pana s-au racit degetele care nu mai cunosteau de-acum durerea poliartritei, n-ai spus nici cinci la suta din ce-ai fi vrut.
Dar ai repetat de zeci de ori: „Scumpa mea, te iubesc. Te voi iubi mereu.“

Si-acum simti, de cateva ori, zilnic- cum e sa traiesti fara oxigen. Si stii c-ai cunoscut iubirea „aceea“ care nu are varsta, sex, conditionare. Si astepti sa treacă, sa poti scoate tubul, sa respiri iarasi normal.

Nimic nu te mai misca, nimic nu te mai surprinde pentru că toate a trebuit sa le primesti la pachet, intr-un timp scurt. Te ridici greu, ultima te-a lasat fara suflare. Lupti, mergi mai departe, doar stii ca nu traiesti numai pentru tine. Si masurabilele iubiri dupa care ai plans vreodata, iti par ca n-ar fi existat.