Da ție ce ți-a murit?
Mi-aduc aminte când a dat colțu prima Fifi. Porcușor de Guineea. De-atunci știu că cu cât avem sufletele mai mici, cu atât le vedem mai importante pe-alea pe care noi, supremii judecători, le punem pe statui.
De Fifi mi-am amintit ieri când m-am dus să cumpăr pătrunjei și salată. Era un nene cu-n beagle, baghetă oarecum, d-așa vorbea cu el, zici că era lupu cenușiu din Game of Thrones. În sfârșit, râd și eu la cățel, aștept să termine ei doi de discutat, îmi cer salata, pătrunjelu. Lângă mine, o doamna, zice, ia, dați-mi jos frunzele la gulie.
Vai, dați-mi-le mie, sar eu, am doi porcuți de Guineea, mănîncă frunze.
Doamna, zambește, omu de la tejghea împachetează, da zice:
– Auzi, dă-i ziua lor astăzi, hi hi?
Râd, normal, ca de-o glumă, a nu, așa le cumpăr, oare-mi dați trei frunze de spanac să văd dacă le mănâncă?
– Da, da, mno hai să fac pe bunu samarinean astăzi, aveți grijă să nu facă și carii, îi mai verificați? Se hăhăie distinsu posesor de tyranosaurus rex. (3 frunze de spanac au fost, da?)
– A, bagă doar Vitakraft, zic io și avem aceeași dentistă. Săptămâna trecută a trebuit pilit un dințișor, am băgat eu din top. Că era prea mare știți, dacă nu mănâncă destul fân cât să-și tocească dinții…
A rămas ăla gulie fără frunze. Era clar că eu, omu, nu creșteam interacțiunea dintre noi cum făcea Beagle sau Beatles pe vremuri. Am zâmbit pân la ultimul dinte detartrat și-am salutat cățelu, mângâindu-l pe cap.
– Da-s șoareci, nuuuu? strigă nenea după mine.
– Un fel de veverițe, aduc așa mai mult a… ratoni, strig și io.
Când a dat colțu prima Fifi, am crezut că mor cu ea, un kil avea, blană roșie și mi se întindea lată în palme în timp ce eu mai încercam să-i dau apă cu seringa. Prietenul meu cel mai bun care-i dăduse dăunăzi o muscă prinsă în zbor și pe care l-am făcut vinovat de moartea ei proteinizată, era gata s-o ducă la IML să facem autopsie. Amicu de la legală ar fi făcut, că asta fac prietenii, nu stau să pună parafa de psihopupu prima dată.
Da cei cu suflete mari sau mici îți zic așa:
Teologic: Fifi a ta n-are suflet, a murit, s-a dus, gata, ce, iei alta! Ce te smiorcăi?
S-ar putea să mă înșel dar dogmatic cam așa te învață, că animalele nu au un suflet ca al omului, acum nu știu cum se explică în ortodoxism chestiunea suflet-conștiință și altele. Nu despre religie e vorba aici ci despre faptă și prietenie. Despre Iubire.
Că nu rezolva Fifi rebusuri, da mă, n-are conștiință, da îmi dormea în brațe fără să se pișe 15 minute, căsca, molfăia și eu eram binedispusă. Și când o puneam înapoi, numai pipi-caca făcea, de parcă avea concurs. Dar nu în brațe, că-i plăcea s-o mângâi.
Prietenește: doamne feri tu da ce ai, ți-a murit șoarecele, nu o vacă.
Ăstora ce să le zici? N-am vacă. Închizi și îți sufli mucii prin batistuțe de hârtie. Cum sunau dințișorii ei când rodea bobițele alea!
Cu el am avut noroc. Cu-n prieten de familie, preot. Studios din fire dar și taliban într-ale dogmelor, ziceam noi, cu mama râzând. Un om deștept, cu frica lui Dumnezeu, așa cum îl știa el din sinea-și și din sutele de cărți. Deci dogmatica aia idioată, mă scuzați, funcționa și pentru el. Teoretic.
S-a nimerit de-a intrat atunci în casă, că-l aștepta mama și m-a văzut cu șoarecu-n prosop, jelind-o pe Fifi și pregătindu-i pomelnicu.
– Fifi a mea are suflet! am chițăit eu.
Ei bine, atunci Omului nu i-a mai păsat cine și ce spune biserica instituție.
– Sigur că are. Nu mai plânge.
A luat bucățica mea de veveriță moartă, a mângâiat-o încercând o glumă, ia uite tu, că pare vie, a pus-o într-o cutie, s-a dus și-a îngropat-o în mijlocul nopții și a ploii torențiale.
Iar eu am rămas cu mama. Bocind suflete mici, mirată de suflete mari. Uitându-mă la căsuța goală.
Să nu părăsiți niciodată omul care vede durerea dincolo de norme, dogme, reguli.
Că numai Universul știe care-i durere mai mare și cui s-o dea.
După ce că plâng eu după ale mele, mai găsesc și toate gândurile mele așezate de tine așa cum trebuiesc așezate. Si mă bucur că n-am scris niciodata despre asta. N-as fi stiut cum s-o fac. Dar uite că m-ai ajutat tu și ai spus tot ce as fi vrut sa strig eu de multe ori. Multi dintre noi am avut un/o Fifi. La ultimul Fifi pierdut s-a nimerit a mă suna „prietena cea mai bună” sau cea mai veche, nu știu, dar avem vechime de pe la 14 ani. M-a pus la punct urgent: „Esti defectă, păi eu am pierdut un om și nu plang asa sau as avea dreptul sa o fac”. După o lună, repeta faptul că m-a crezut „pierdută și nepotrivită acestei lumi”. Deci nu era gand pasager de uimire, era certitudine. Stia ea. Nu știa și faptul că nu vreau să pierd oameni ca sa pot plange și oricum, plangeam, exact cum spui, un suflet. Cum sa ignori 5 ani din viata ta, cum sa te faci ca nu a fost niciodata? Azi, inregimentez și eu lucruri și oameni, stiu asta, desi mă dau viteaza că n-o fac, dar prin astfel de texte parca voi sta putin pe ganduri. Mulțumesc, Hapi.
Și eu îți mulțumesc Adriana pentru multe articole în care m-am regăsit.
Deci sufletele animăluțelor nu sunt mai mici sau mai mari 🙂
Ceea ce putem spune oare despre ale oamenilor?
Mi-aduc aminte de căţeluşa care mi-a murit acum câţiva ani. M-a durut ca şi cum aş fi pierdut un prieten drag. 🙁
Da, îmi amintesc ca ai suferit după cățelușă și ai pomenit-o de multe ori.
Dar nu mai știu, v-ati mai luat vreun cățel de atunci?
deosebit stil de a pune vorbe in pagina…adica cu mult suflet
Sărumâna 🙂
Cel mai mult am plans dupa Edi. Un hamster alb, pe care il pupam chiar si atunci cand aveam oameni in vizita, in ciuda privirii si a gandurilor lor dezgustate. Iar cand a murit am plans 3 zile si am jurat ca nu-mi mai iau niciun sufletel in casa. Insa acum, impreuna cu prietenul meu, ma gandesc sa ne luam un pisoi. Un tomberonist pe care sa-l rasfatam si sa-l iubim. 😀
Cam asta e reflexul la șoricei: dezgust și din partea lor, aruncat la gunoi. Însă fiecăruia ne e dat să iubim un anume animal probabil… unora le plac peștii, păsările, șerpii chiar 🙂
Să ne povestești când o să-l adoptați, sunt sigură că va fi haios.
“Fifi”, orice specie ar fi, are suflet si un spirit care trece in lumea de dincolo, eu am experimentat o chestie paranormala la cativa ani dupa ce imi murise porcusorul. Il botezasem Bombonelu’ (dupa Adrian Nastase ca avea aceeasi fata bleguta). Intr-o dimineata, inainte de sculare, simteam ca mi-e frig, m-am rasucit sub plapuma, cu fata in sus si am adormit la loc. Am visat ca Bombonelu’ statea chiar pe pieptul meu si am simtit asa o caldura placuta, se uita la mine cu ochisorii negri si molfaia un fir de iarba. Il tineam de obicei in poala si il incalzeam cand era frig in casa. Imi intorsese favorul. N-am uitat niciodata visul acela si au trecut 20 de ani de-atunci.
Ce poveste minunată! Îți mulțumesc c-ai împărtășit-o cu mine!
amu’ io mai am și acum pe etajeră fotografia lui ”fifi” după care am bocit de mi-au sărit capacele, mai abitir ca după bunicu-meu care mă învățase să merg, îmi spusese povești, de-astea.
o să recunosc mereu ce-am scris aici, ce spun de fiecare dată, că mi-e legat sufletul de un animăluț, dar… cine pricepe, pricepe, cine are altele pe cap, să stea deoparte de mine. că-l mârâi. 🙂
da, prietenii ăsția blănoși ai noștri sunt lipsiți de vorbe (că grai au) însă uneori constat că au niște suflete!!!!
Vezi? Eu de aceea nu mai vreau animalute. Atunci când pleaca iau ceva din tine…ceva care nu mai poti recupera. Animalutul meu un fel de FIFI, la care mama facea alergie, mi-l cerea in brate pentru ca-i lingea mainile bolnave de artrita si parca-i alina durerea iar mama o iubea. Acum au plecat amandoua din lumea aceasta si poate acolo sus mama o tine in brate si nu mai face alergie la ea…asta ma mai mangaie!
Un catel 🙁
Eu mama de catei, cand s-a dus prima, pa la 8 ani, ai mei m-au dus la doctor ca am plans pana nu au stiu ce sa mai faca cu mine, de atunci s-au obisnuit sa bocesc animalele mai rau decat pe oameni