Uncategorized

Turtele dulci și primele teste de Crăciun

Nu știu de ce, m-a tot întrebat copilul dacă mă pricep să fac turtă dulce și cu ornamente, cu puchiței, cu biluțe și dacă o să-i fac de Crăciun. Am zis că poate o fi avut atelier de gătit la grădi, că eu nu știu neapărat ce face el acolo dar mă bucur că merge, vine și mai testăm și noi toate maladiile specifice, de la Robert Koch încoace.

Da nu despre asta-i vorba, bine-i că bunica-i o supraviețuitoare, ea face boala cam la 3 săptămâni după noi. Perioadele de incubație s-au schimbat ca la delfin, cred că de la cele 12 vaccinuri. Bun, înveți multe și ca mamă de copil de grădiniță – mergînd p-antâia.

Așa că aseară mergem să vedem luminițele și cu ocazia asta, o întreb  pe prietena mea – care-a făcut niște turte dulci Perrrrfecte când a fost Kint la ea – rețeta. Oh, e simplă. Bun, zic, mergem să luăm ingredientele întâi, la Profi. În timpul ăsta c-o mână-i aruncam hainele din umeraș, cu alta scoteam din frigider untul și ce mai aveam, apoi am pus făina în frigider, dar asta e vax albina.

Nu am luat eu ingredientele numai așa, la prima strigare, am licitat mai sus, pe bucătăria Jamillei. Și înainte să iesim mi-am bulbucat ochii ca păstăile la robotul ăla al ei care le mixează pe toate și mă așteptam acu să sară singure-n tavă. Perfecte! Așa o să-mi iasă și mie.

În fond copilul, cînd l-am @făcut, nu știa că eu coc doar clătite, c-altfel se încarna în ceva trib de nomazi care gătesc la ceaun, că de foame-i bun. Nu pofticios ci mâncăcios. Așa c-am zis că știu să fac și turtă dulce și lasagna și coq ou vin colindătorii cum veneau odată. Ce? Important e cum sună. Uneori gătesc și cordon bleu cu pufuleți crocanți iar ciupercile și prazul le călesc dumnezeiește.

  • Numai că n-am timp așa că trebuie să mâncăm simplul gulaș de vită a la Bunica, am dat eu din umeri atunci și bunica n-a mai gătit două zile când m-a auzit, de-am ținut-o numai pe comenzi la Mirion și Escape my love. Noh bun.
Citeste tot ▶

Deficitul de atenție, hiperkinetismul și bucuria vieții se pot corecta la copii dar recomand să extrageți partea bună

ADD nu există și nici ADHD, mi-a spus într-o seară, prima dată, Hani, în timp ce transfera păcătos și mulțumit vreo 17 mii de euro, niște resturi de chirie, pe-acolo prin orașul lui.

  • Ce faci? mă întreabă.
  • Te părăsesc. Nu asta-ți spun de o oră? De ieri? De luna trecută?? Nu mai pot. Nu sunt prizoniera ta, nu mai văd pe nimeni iar cu tine nu pot discuta pentru că reduci totul la o Ființă Atotputernică, tot comportamentul meu. Mă simt ca într-un paradis în care nu m-am cerut!
  • Bine. Da vezi că…

Deschid ușa nervoasă și ies pe cea mai frumoasă terasă dintr-un resort de prin Maroc. Și nu văd pe nimeni că nu prea erau turiști.

  • A… Înghit restul alfabetului și inspir adânc.
  • Mă poți părăsi la întoarcere, zice Hani cam nevrozat. Suntem în paradis, dar tu ai ales biletele, eu aș fi preferat Egiptul. Și știi că întotdeauna ne certăm când ajungem și când plecăm înapoi.
  • Bine, bine, nu mai iau decizii la nervi, analizez situația și o să am răbdare să… În capul meu vâjâiau sute de mașini, claxoane, oameni necunoscuți, limbi străine, era ca și cum nu aș fi reușit să-mi aranjez vreo 20 de New Files într-un dosar anume. Pur și simplu nu puteam mișca săgeata. Unde e săgeata? Am pus capul pe-o pernă. Am adormit imediat. Mult mai tîrziu am descoperit că meditația mă ajută. Am adormit necăjită că l-am supărat pe omul care pe-atunci mă iubea.

ADD nu există, mi-a spus în altă zi un prieten de familie, călugăr. Eram la o manastire și sunetul de toacă speriase un stol de păsărele care s-au desprins ca fâșâitul unei folii dintr-un nuc bătrân. Ba există, uite, înainte nu știam, nu aveam atâta informație, creierul caută mereu  căi de adaptare.

De când vorbeam noi, toaca suna și mai tare. Suna mai dur, ca un topor nervos într-un butuc. Suna atipic.  Dacă aș fi îndrăznit să spun cu voce, aș fi jurat că parcă bate ritmul melodiei lui Dan Spătaru.

  • Ce-ai spus?
  • Scuză-mă, nu voiam s-o spun.
  • Păi  ai dreptate, fratele Grigore are un fel de boală dar nu ne deranjează, el a cîntat cand era mic. Și a fost la doctor și i-au spus că are o compulsie cumva
  • Ha! Adică manie obsesivă compulsivă!

Părintele s-a supărat, fratele Grigore nu era un maniac și cu siguranță nu era un obsedat, putea doar să bată în toacă și în rest, își petrecea ziua făcînd ronduri în jurul lăcasului și salvând gonguțe din pînzele de paianjen. Mînca o dată, la 12 noaptea după ce toată obștea, cu microbii lor cu tot, se retrăgea la somn.

-Dar… hei, nu- i de rău, adică nu manie și compulsie ca la Pro tv ci ca la… Bine, nu există, scuzăăăă-mă. Binecuvântează padre. Și ne-am pus apoi la masă. Toaca a mai bătut până a ieșit de undeva o femeie bătrînă care l-a certat rău de tot pe cîntăreț.

Odată am auzit la știri, trecând prin living, că un deputat drăguț vrea să legifereze ceva important, adică să fie voie domle cu animalul de companie peste tot în instituții. Apoi, proveul a pus un vox de la un psiholog cum că animalele precum turturica, găina și țestoasele adică toate cele de companie, te fac mai fericiți, si eliberăm feromoni așa, și funcționăm mai bine. Își făcea campanie, că una e să te voteze ăia care te plac și alta să dai tu share către toți iubitorii de animale. Gol și șah mat.

Și presedintele americii are cățel care-i plătește taxele și impozitele sau îl însoțește-n vizite pe la ambasade. Eu nu știu cum ar putea să fie cineva contra acestui proiect bine mirosit, îmi amintesc că Kint era bebe și mergeam cu el în marsupiu să-mi plătesc consumul la asociație. Leșinau vecinii  de fericire, mai ales când era coadă și nouă ne curgea lapte de peste tot, ca-n grădinile raiului. Nu văd nici un motiv pentru care nu și-ar fi dorit toți de-acolo să-l pupe sau chiar să-l ia în brațe. Nici azi nu știu de ce nu l-au cerut doar să se joace.

Numai bine-mi amintesc de feromoni cînd îmi scot copilul de la grădiniță și mă opresc puțin cu altă mămică. Și mă uit la ea și ea la mine, că știu să mă împrietenesc cum știe știuca să bea apă.

Apoi fug după copil și-l întreb cum a fost astăzi

  • Habar nu am dar acum sunt bucuros că mă joc.
  • Dar ce ați făcut?

Nu mă mai aude. Copilul meu e într-un fel de copac și alt băiețel, mai mic strigă câteva cuvinte semi obscene precum mamacita querida , aruncă c-o minge după el și râd în hohote.

O fi luat de la mine ADD. Dar cel mai important e că a luat și de la celălalt niște fericire.

Cerere, către Moș Nicolae

(foto: arhiva personală din altă lume)

Salut, sunt Ioana – știi, să nu mă confunzi iar, ca satul ăla Sîntioana, tot cu Î din I.

În primul rând vreau să-ți mulțumesc că ai făcut cu putință să te așteptăm cu toții, altfel, în ultimii 5 ani. În viața nouă care ne-a fost dată fiecăruia. Ce cadou, ce surprize, cum a făcut Dumnezeu minuni și iaca, ne-am descurcat crezând că noi, noi suntem cei bravi!

A fost, este pandemia. Înfricoșător. Dar mă și tem să spun că-n răul cuiva poate fi bine. Am dat vina pe pandemie pentru că Kint nu are cu cine să se joace. Că nu ne vizitează nimeni. Am mințit. Cred că eu sunt o persoană rea pentru alții. N-am încredere. Nu mă apropii. Nu mai vreau durere acum.  Mi-e bine-n familie. Așa că nu vreau să-mi aduci mie nimic!

Acum, am și câteva plângeri, dar e vorba de cadourile pentru copil că mi-ai dat liber și anul ăsta să aleg eu pe cât se poate.

Trec la subiect.

Poveștile de pe youtube, cele cu Santa și cu tine au o problemă! N-aveți servicii de triaj, nu vă e milă de bieții copilași?

 Pe când credeam c-am evoluat de la perversa (pardon diversa) nuielușă colorată și plină cu bobi de polistiren, vedem niște lucrători undeva, aranjând un Moș. E gata, e gata! Strigau copiii. Acu, eu nu zic că erai tu sau Crăciun dar la final, apare și ditamai parul adică un fel de scândură de care să te priponești când ți-o fi greu.

– Da ce e aia, întreabă copiii

– Nuiaua! Ia, dați=vă de-aci să nu vă bată Moșu, zice nenea care se chinuia să aprindă sechelele adică nuielele alea…

Spre casă – De ce plangi?

– Nu vreau să mă bată Moșu dar aș mai veni aici.

– Doamne și păzește pai nu te bat eu, cum să bată Moșu un copil?

– Așa a zis Nenea.

– Eh, Nenea filma o reclamă. La cizme. E o firmă. Bata. Bata- Moșu.

Acasă, înainte de culcare caut pe youtube  adevărate legende despre Moș Crăciun. Am imaginație încât compun ad hoc poveștile dar am vrut să știe legenda, tradiția. Și povestește un nene radiofonic cum Crăciun era rău la început dar apoi, cu ajutorul Fecioarei a devenit bun și… și eu m-am bucurat că în sfțrșit am găsit ceva ca sa fac legătura între Sfânta Sărbatoare și Moșii ăștia așteptați de noi toți…

– E frumoasă povestea asta, vocea e cam hârăită

– Nu-i frumoasă deloc și mie nu-mi place să dorm!

– Dar te gândești la povești cu…

– „Însă când a aflat, Moș Crăciun s-ar fi înfuriat și i-ar fi tăiat mâinile soției sale“

Citeste tot ▶

Cum ai putut să “umbli” cu un domn mai în vârstă?

(caruia noi, barbatii chiparosii de 40-50 ii zicem Mos, de parca nu mai avem 10 ani pe care ni i-am dori foooooarte tare sa-I traim, macar si aia. Evident, langa nevesticile noastre luate cand aveam 23. Numărul de la jacheta, marimea britanica)

Păi hai să ne înțelegem. Am citit intr-o zi manualul de medicină internă a lui Cornelia Borundel si apoi Psihiatria lu Predescu si mi-am dat seama ca-s gerontofila.

Mi-am setat intentiile pe modelul Columbeanu: toata ziua îmi închipuiam că mă piaptănă o servitoare, în timp ce o televiziune îmi dă milioane ca sa vadă ceilalți cum îmi trăiesc viata live.

De fapt l-am întâlnit in satul bunicii. N-a oprit nimeni, eram c-o plasa nașpa la mine si drumul nu era asfaltat încă. De obicei, veneau oameni cunoscuti că-n zona aia, se cam termină lumea pe undeva prin Codomarc (deja sună nemțeste). Am urcat în mașină si am început să conversez, să văd dacă isi mai mișcă mainile la varsta asta sau e masina pe pilot automat  si eventual s-apuc să sar.

Citeste tot ▶

Schimbările sunt binevenite

Unele postări de pe blog au intrat sau vor intra pe privat. Nu merită să tot privești în trecut ca printr-un geam murdar dacă trecutul ăla te amărăște.

Muncesc exact ce îmi place. Învăț mereu. Consum și voi consuma multă energie și vreau să fie pozitivă. Și pentru colegii mei și pentru oamenii cu care intru în contact. Evit interacțiunea negativă. Așa ajung acasă la familia mea cu inima curată că am mai făcut ceva util. Tag: dacă îți iubești munca e grozav, poartă-te în așa fel încât să te placă și oamenii.

Vreau să scriu despre joacă, jocuri, iubiri, amintiri, ciocolată, cafea, puzzle, călătorii, mici trucuri de relaxare. Cine intră aici, va găsi un conținut bun sau nicio postare nouă 🙂

În ciuda faptului că am puțin timp liber, tot găsesc timp și pentru hobby uri. O să te învăț și pe tine!

Nu vreau să dau uitării tot ce-a fost sau e greu în viață, vreau să-ți arăt că dacă tu faci tot ce poți și știi – cât mai bine posibil, dacă ai credință mai presus de simpla speranță, dacă nu trădezi pe altul sau pe tine, poți ieși cu fruntea sus din orice situație.

Am prilejul să-mi retrăiesc copilăria și vreau s-o fac. Corect adică. Într-o dimineață m-am întrebat de ce nu m-am mai trezit niciodată fericită ca și când eram copil fără griji? Chiar așa viață grea am eu sau îmi las fricile să mă conducă? Cu frică sau constiința pătată, nu poti dormi bine. Nu te poti trezi bucuros. Indiferent că mergeam în concediu sau la muncă, eu nu am mai fost fericită dimineața. Și acum știu de ce. Și vreau să schimb asta. Trebuie să mă iubesc și eu puțin pe mine. Fără orgoliu!

Tot scriu la cartea mea, cartea vieții până la urmă, cu SFul ei cu tot, dar până nu simt eu că e conturată bine 80%, nu încerc să @scot. Asta nu mai e un basm pentru adulți, măcar să trezească ceva puternic în cititori.

Trebuie si vreau să râd mai mult si să văd și binele din rău, că e din belșug! Așadar vreau să vă fac din nou să zâmbiți, așa era naiva și îndrăzneața Hapi.

Aș redenumi blogul, aș adăuga de fapt noul motto, aș vrea să scriu si review-uri dar încă nu știu cum să fac asta. Prima parte 🙂

Vreau să trăiesc în prezent chiar și atunci când prezentul nu-mi convine. Când sunt tensiuni cu copilul, prieteni, colegi, când mi se pare că nu mă descurc. Totul trece si eu nu trăiesc prezentul! Simt intensitate pentru ce-a fost ieri sau ce va să fie. Iar imaginația n-are absolut nicio treabă cu clipa de Acum.

Cât despre @descurcat, Dumnezeu (un cuvânt demodat, duce cu gandul la o persoană – dar o Prezență fără putință de-a fi descrisă), El m-a ajutat mereu să trec de greutăți, chiar și la limită.

Vreau să închei zilele cu un sărut, o rugăciune prietenească înspre oricare cer sau pământ, o clipă de meditație și bucuria că exist aici. Vreau să învăț să fiu fericită iarăși dimineața, chiar dacă cineva strigă trezește-te iar altcineva mă pocnește cu chitara din plastic în călcâie…

Să-mi fiu credincioasă mie și oamenilor cu care interacționez, că de altfel sunt puțini, de ce să fușăresc relațiile cu ei? Si dacă ei nu vor răspunde la fel, să ajung la simplitatea de-a pricepe că așa e Viața și că în jocul ăsta tu-ți poți crea propria stare de spirit, indiferent câtă urgie e afară.

Nu, nu m-am rebotezat, nu am fumat nimic, nu mi s-a întâmplat ceva peste noapte. Minunile mici și importante vin pe nesimțite și sunt cele care-ți schimbă viața.

De ce nu m-am mutat (încă) în altă țară

A fost odată o Femeie-copil care trăia într-un orășel mic din România, împreună cu fiul ei de 3 ani și cu mama, adică bunica baiețelului. Femeia copil a fost destul de naivă până s-ajungă să aibă un copil al ei. Credea că se poate lupta cu anii, cu oamenii care aleg să fie tot timpul răutăciosi si uneltitori, cu nedreptatea, că poate spune oricui ceea ce crede si gândește, si chiar așa făcea.

Era mândră și era naivă, de câte ori pierdea câte un prieten, căuta o mare iubire, ca să-și acopere stricăciunile din suflet.

Când si-a dat seama femeia că o mare iubire nu există și că de-ar exista, pentru ea nu ar dura, – a plecat in lume cu un străin bogat si vârstnic. Acolo a găsit ea întelepciune, protectie prietenie si respect. Iar felul în care familia lui a acceptat-o de-a lungul anilor, au făcut-o cu adevărat bucuroasă. A fost o perioadă bună, în care ea nu a cunoscut sub nicio formă presiunile financiare ale lumii si nici intrigile, iar pe cei apropiati sau pe necunoscuti, i-a putut ajuta cu câte ceva, căci nu era genul care pune bani deoparte. Avea un salariu fix, problemele de acasă se rezolvau iar cel mai important era – că puteau lucra amandoi în timp ce călătoreau și că toti cei dragi erau sănătoși. Si au călătorit in muuuulte părți ale lumii.

Într-o zi s-au despărțit.

Viața femeii s-a schimbat brusc: a revenit după multi ani  în orașul mic în care se născuse si doi membri din familie au trecut la cele vesnice. S-a despărtit de omul ei si brusc, acesta a plecat cu tot cu locul ei de muncă – căci ea era angajată pe firma lui. Locuia in chirie, chirie pe care, o achitase pana atunci bărbatul cu care avea o relatie de parteneriat casnic (concubinaj in Romania, un termen folosit de cele mai multe ori cu conotatii negative, intr-o țață, pardon țară ortodoxă). Femeia a intrat in depresie, nu mai putea mânca, se usca pe picioare si ciugulea mai mereu din medicamentele de durere sau somn, rămase de la bunica ei. Se gândea că e posibil să moară, că e bolnavă si de-aia a slăbit așa,  că nu mai simte nimic, nu putea vorbi despre ce i se întâmplă si apoi, nimeni nu vrea un om care mereu se plânge.

Citeste tot ▶

Cred c-am fost executată politic si că viața mea va sta sub ștampila lor de acum

Aceasta poza luata de pe net, era pusă intr-un text de-al meu în care scriam ce simt si cred. Prin hotarire judecatoreasca am fost obligata sa elimin TOT, nu anumite cuvinte. Nu am adresat nici un fel de injurii.

Oare o greseala, esti Tu ca om, te definește? Sterge toate lucrurile bune, le anulează? Da, e posibil în viața unora. De asta nu o mai găsesc pe Hapi.

Odată m-a întrebat un amic de ce oamenii simt nevoia sa vada tragediile altora de parcă se hrănesc cu ele. Persoana chiar avea o viață relativ linistita, organizată, posibil chiar amuzantă pe-alocuri si, cel mai mare plus, nu barfea. Aproape deloc nu râdea de alții sau de situația vreunui alt om, poate doar pomenind în treacăt vreo glumă.

I-am spus că oamenilor le e prea greu să se uite la sablonul de suferințe pe care-i supune Viața, cam pe toti, pe rând si atunci preferă să extrapoleze necazul altuia. Că uită de vraiștea din lumea lor.

Mă aștepta un weekend prelungit în care mă joc, mă plimb, poate scriu, îmi fac mici planuri pe saptamana viitoare. Când a apărut plicul din poștă, din dosarul civil. Stiam deja ce e, doamna care m-a dat in judecata – si am fost condamnata la inchisoare cu suspendare pentru ultraj judiciar, a deschis simultan doua procese. Cel de pe penal si cel de pe civil.

Ce mi s-a întamplat de fapt in urma cu aproape 4 ani, ce-mi va fi schimbat viata pentru totdeauna, cu ce trebuie sa traiesc pe constiință?

Întrebare mi-au pus-o câtiva necunoscuti care m-au ajutat. Si acum am discutia in what s app, cu una dintre fetele careia i-am promis ca-i explic. Dar eu nu am voie sa povestesc! Mi s-au încalcat cateva drepturi constitutionale în civil si sunt jurnalista. Nu ca profesie, nu cred c-aș mai face față în presa din Ro, desi daca-mi pui 2 dosare-n față, google la dispozitie si 6 întrebări la care să aflu răspunsuri si conexiuni, un termen,  e foarte probabil că rezolv cu demnitate tema.  Ca pregatire, am terminat FSPAC la UBB Cluj, a fost greu, am lucrat simultan, mi-am inghetat un an, nu am putut plati, pe scurt, nu am avut niciodata un om care să-mi sufle-n corabii si sunt-eram si mândră, nu as fi acceptat ceva binevoitor. Dar am facut-o, cu admitere, licentă, apoi am plecat din țară.

Cred că aia a fost cea mai bună si cea mai grea – în sensul că avea să-mi contureze cu dalta viitorul – perioada din viata mea. Perioada relației cu Hani.

De două zile, simt că mă înăbuș, durerea țâșnește-n mine si n-am cum s-o direcționez, așa că vreau să pun pe foaie câteva aspecte.

Am mai scris despre procesul, judecata si condamnarea mea, dar oamenii nu au prea înțeles. Nici ce am făcut, nici de ce, cui și nici că există două procese. Am scris așa de frică. Pe bucăți. În dosarul civil, nu numai ca sunt obligata sa sterg tot ce am spus vreodata despre un personaj politic  ci… să șterg TOT. Tot ce am simțit, trăit, văzut, pozat din dosare si siteurile ICCJ, portaluri de instanță, legi europene, TOT. Si să-mi cer scuze. Si să plătesc, în solidar 10 000 euro pentru că am scris. Să îmi cer scuze că am făcut-o – într-un cotidian central. Să, să…

Citeste tot ▶

Dacă îmi mai spune cineva să fiu Pozitivă, după câteva zile-n spital…

Îl pun pe block 3 zile. Pana devenim negativi. Ca altfel, suntem pozitivi de numa-numa.

M-am tot codit dacă să-I scriu. Cei infectati cu Covid sunt numere. Sau mici VIP0uri, aștia care-si permit să povesteasca.  O să aibă încredere în mine? Ne știm din vedere. Ne salutăm. Mă mai citește pe blog dar dacă crede că am vreun interes ascuns? Ce să-I zic, stii, zi-mi cum e-n spital, așa, Pozitiva cum te stiu eu, te mai și tratezi? O să fii Negativă la un moment dat dar nu si negativstă, da?

Nicio persoana care mi-a acordat incredere pentruun interviu pe blog sau povestea unei experienta, nu a regretat. Hai s-o intreb… si asa afli la ce încercări te mai supune viata.

Cum a început?

Stăm pe what s app. Eu pe sofa, in camera mea si a copilului, V pe un pat de spital, band suc de portocale într-o poziție nefirească. Ca și cum ar fi gata să alerge undeva, nu să stea întinsă acolo. Are o energie realistă, s-ar plimba, dar salonul e relativ mic si lasă, zice, să fiu bucuroasă că ne-a lăsat pe amandoi împreună. Nu este și nu pare bolnava, doar a iesit pozitiă la testul Covid 19. Și ea și soțul. Cum, când, unde, nu mai interesează pe nimeni. E cu vreo trei ani mai mare decât mine…

– A început Paul să-și piardă gustul și mirosul. Ne întelegem atât de bine, ne povestim totul, suntem cei mai buni prieteni si iubiti. Adică, stii, îi pot spune chiar orice.

Citeste tot ▶

Discuție cu Omul roșu, menit să-mi motiveze situațiile

– Sunt 4 luni de când Viața nu mai e cum o știam.

Un nod în gât, o tuse din nimic, un nerv care tresare cand iti tușește copilul, desi ei asta fac, ai putea spune că copiii care-au intrat in colectivitate cu asta se ocupa primavara si toamna: tusesc si se joacă.

T nu tușeste, de-aia mă  lichefiez cand il aud că se îneacă cu apa sau ciocolata.

Eu stau pe sofauna albastra din camera mea, intre doua perne.

Omul stă pe un scaun, langa dulap.

E înalt cat mine, nu-i ghicesc nicio vârstă, căci poate fi adolescent ori senior. Are părul roșu gălbejit cum n-am mai văzut. Pletele-i sunt pân la umeri dar aduse=n față în suvițe, fixate parcă cu bile si are alură de libertin. Degetele-i noduroase par lipite de mainile butucănoase, nepotrivite corpului subtirel. Le ține lejer pe picioare, pe genunchii slabi. Fața e de copil, albă, lăptoasă și ochilor oblici, focosi, li s-a dat puterea sa sfredeleasca mințile oamenilor.

– Îți poti imagina orice. Mintea colectiva  e  dominata de Frică. Oamenii vor să supraviețuiască. E o teamă ancestrală.  Asa ca foloseste-ti inima ca sa vorbesti cu mine, cunostintele logice nu-ți sunt utile. Te temi de mine

-Nu. Mă uit la el si ochii îi devin roșii, mainile i se îndreaptă spre mine ca niște ventuze albastre, dar se oprește înainte să mă atingă pentru că vede că nu tresar și nu clipesc.

– De ce? In martie, de ziua ta, erai plină de anxietate si demoralizată, trăiai prizonieră, îți era teamă să nu mori, sâsăie mesagerul cameleon.  Te împovăra o vină. Te puneau la pământ grijile. Planurile tale…

– Ai schimbat totul intr-o zi. Nu mă tem de tine dar respect puterea pe care ti-a dat-o El. Respect normele, ordonanțele. Nu e treaba mea să te înțeleg eu pe tine…

– Si cu moartea?

– Isus a zis să cerem orice de la Domnul si Stapanul care toate le-a făcut. În numele Lui si vom primi!. Eu am cerut Viață pentru mine si pentru ai mei. În ceea ce te priveste asadar, nu tu decizi, ci El, când îmi termin lucrul  aici.

– Hm, poate c-ai dreptate. Ce se întampla in viata ta in 7 martie 2020. Vorbeste-mi deschis despre  anxietate si disperare.

– Îmi pierdusem orice nădejde că mai pot face ceva bine. Nu arătam lumii.  Primisem instiințare ca-mi va fi proprit contul daca nu platesc, o  primisem iar termenul de plata trecuse deja. Pentru ca persoana vatamata e înscrisa in diverse asociatii caritabile, am trimis repede o scrisoare prin care-i rugam avocata sa nu ma execute… Dar nu am avut milă pana atunci de la nici un judecator pentru ieșirea mea, m-au si condamnat la inchisoare cu suspendare, munca in folosul comunitatii si niste daune enorme pentru mine. Simteam că-l las pe T descoperit cumva… De 4 ani, viața de tot prăbușea pe mine, ca zăpada plină de apă de pe acoperișuri. Nici n-aveam timp să gândesc, că eram iar lovită.

La probatiune mi se părea un chin. E un chin. Cred că doamna făcea practică pe mine 🙂 Cred că-i făcea plăcere. Dar toti avem partea asta in noi: rea, bună. Nu mă puteam desensibiliza. Plangeam din orice.  Imi era foarte greu cand stiam ca altii nici nu merg pe-acolo si nici nu presteaza vreo munca iar mie mi se cerea sa-mi iau concediu de odihna sa fac 120 de zile…

Citeste tot ▶

Gradiatorul Paskuel

Suntem in anul de garantie 2021. Romanis-Suceavis, la graniță cu imperiul austro-chinez, situatia devine tot mai tensionată. O parapanta prăbusita la frontiera din Nord, plină cu chestii care vin pe calea aerului, este gasită de garda pretoriană a regelui Mascus Veurelius.

Nimeni nu mai poate opri prăpădul, decat cel mai virtuos inconștient care ar lupta fără arme: curajosul PasKuel.

Pasquel, născut în Podișul Moldovei, este atat de puternic, încat schimba configuratia neobisnuita a reliefului Orban, crescand in 2 ani cat altii în 10. Pastorii reliefului Orban, văzând că nimic nu l-a doborât vreodata pe Paskuel, desi:

– i-au schimbat si kitul de ambreiaj la Suzuki cu bigudiurile nevestei,

– cablul de frâna cu căpăstrul de la cal

– uleiul din motor cu apă oxigenată cu dioxid de carbon, decid sa-l captureze si să-l arunce-n arenă.

Citeste tot ▶

Catre personalul medical: vă rog să nu plecati. Nu ne lăsati singuri, Creatorul v-a dat vouă un dar neprețuit si nici El nu vă va lăsa pe voi!

Stiu că noi, românii de rând suntem de vină în primul rând. Stiu că v-ați săturat de noi, ca pacienți, de fițele noastre, de injurături si de caterinca tipică a lu orișicine.

Căci cui îi place să vii tu cu camera de filmat în camera de gardă c-ai asteptat (da, poate peste o limita, dar unde nu se intampla asta, în ce țară?) la UPU cu o durere de cap sau de burtă și să te dea a doua zi pe post? Că ești medic nesimțit, c-ai răspuns urât si că i-ai repezit? Să te vadă familia la TV si să scrie despre tine în ziare? Că ziarele trec a doua zi la altceva, dar ție-ti rămane stigmatul, c-ai scos gălușca pe gură-n ziua aia.

În ziua in care poate erati mai putini, poate erai si cu colegul leneș sau cu șeful care-ti face viata amară, nu reuseati pe triaj, intrau foi si ordine noi si ce stia pacientul de afară de suferința ta? Nu îi păsa, ba mai mult, te filma, că se gandea la el, la mama, la copilul lui, la… nu la tine. Nu era-n îmbracat in halat, nu stia ce simti tu si nici tu nu-I puteai lua durerea decat după instructiunile pe care trebuia să nu le încalci. Suntem egocentrici, nu stim să fim altfel! Abia acum lucrurile se vor schimba.

De unde să stie el, pacientul, si de ce i-ar fi păsat (romanii nu citesc mult, exista studii, romanii sunt orgoliosi mandri, autosuficienti, vezi studiul lui Daniel David – psihologia poporului roman) că tu, medical sau auxiliarul,  nu ai dormit, mancat, că te-a certat managerul, că asistenta te-a înțepat verbal sau că te-ai certat cu soțul sau cu soția si ca ti-ai dori să fii oriunde, numai acolo nu, să vezi oameni care nu stiu să astepte si ti se adresează cu un ton care te indispune si mai tare?

De unde să stie că da, ai vreo 4 colegi care-s de-a dreptul prostovani, dar in mare parte, sunteti o echipa faina, amuzanta, unita si competenta? Pe românul care te filmează, nu-l intereseaza că tu nu ai cu ce lucra si ca Proful nu stiu care sau vreun sef de catedra iti pace un perpetuu penalty. Că nu te-a trimis la specializare sau la congres ca sa-si favorizeze amici din politica sau ca cel de la DSP ti-a suflat postul pentru vreo iubita sau pentru alte învarteli, desi tu îl meritai? Noi am inceput să vă hărtuim așa si voi v-ati obisnuit si cu noi si cu ei si ne-am complăcut în „n-avem ce face, asa-i sistemul“. Ne-ati dat la o parte, v-am dat la o parte, am creat doua lumi care se tem si se apropie cu groază una de alta. Eu îmi văd de mine, tu de tine.  Si pe-atunci nu purtam măsti.

Citeste tot ▶

Jurnal de pandemie. 26 martie. Am citit date despre tine si nu-mi esti duşman. Sa nu-mi fi nici tu!

S-a mai încălzit puțin, ieri si alaltaieri dimineata, erau sub zero grade și-un vânt care m-a înghețat până la serviciu.

Astazi, mi-am amintit c-am văzut un liliac. Cu vreo 3 săptămâni inainte să izbucneasca epidemia si apoi pandemia. Eram c-o amică, își ținea bicicleta într-un fel de șopron și-am intrat cu ea. Ea s-a panicat ca Scooby Doo în desene, exact asa am facut si eu cu ani in urma, când mi-a intrat unul noaptea, pe geam, la hotel, in timp ce scriam pe laptop. Mintea mea a făcut imediat legătura cu acea etapa din viața mea. Atunci era să parașutăm pe geam, Hani fiind curajos nevoie mare. Acum, l-am prins, l-am băgat într-o cutie si… i-am dat drumul. Vorba vine. Era decedat saracul. Dar ne-a indus in eroare faptul că-n rigor mortis isi intepenise ghearele pe un săculeț.

Natura ne trimite mereu semnale. Dar pari cam dus cu luntrea dacă zici asta. Plus că cin să aibă vreme, in fuga si-n graba de-a ne trăi viața (incotro fugim??) să mai observe natura si nevoile si indicatiile ei?

Ne temem de ceea ce nu cunoastem.

Am intrat într-o familie de musulmani cu toate conceptiile si judecatile mele gresite: ca au mai multe neveste, ca se poarta urat cu ele, ca Allah nu e Dumnezeu, că sunt niște extratereștri pe langa noi, românii. Ca femeile sunt obligate sa poarte batic si ca se poarta urat cu ele. În 2 ani, eram resetata, updatata cu aproape tot ce inseamna si ce nu înseamna – să fii musulman. Diferente minore. Derapaje? Ca la noi în sânul credinciosilor. Intr-adevar mentalul colectiv al musulmanului e diferit, zestrea străbunilor, toate alea care nu ies la suprafață. De acolo, au apărut diferențele si divergențele. Nu de la religie.

Astazi, am văzut iar soarele ridicandu-se dimineata dintre copaci. Un glob galben, deranjant dacă-l privești insistent, din care ieșeau fire, funii de copaci atârtați parcă-n cer, rupți de câteva raze. Despre Soare, stiu doar ca e o stea care face posibila viața pe Pamant. O stea mai specială.

Strada e pustie azi, mă întalnesc cu un singur om pe drum. Oamenii din oras au luat în serios măsurile mai drastice care s-au impus. Uitându-mă la drum, întipărit pe retină-mi rămâne globul strălucitor cu bucăți de crengi în el, de parcă ar fi ieșit la plimbare-n pădure, chiar în orașulăsta uitat de lume.

Si mă tot gândesc cu ce seamănă… e ceva ce nu cunosc, dar l-am văzut.

Citeste tot ▶

Jurnal de pandemie. Se emite ORDONANȚA MILITARĂ nr. 2 din 21 martie 2020.

E prima zi în care ar fi intrat in vigoare masurile de prevenire a raspandirii covid 19, ORDONANȚĂ MILITARĂ nr. 2 din 21 martie 2020.

Nu s-a schimbat nimic în jur. Am încercat să nu mai citesc presa. Sa postez doar pe blog, sa ma destind seara scriind, după o zi plină.

Astazi am avut un defect la o pompă si am însoțit un coleg pe teren. La 2-3 zile cel putin, fac teren si acum, iarna, vara făceam aproape zilnic. Mi-e dor de vară. Așa, revin la pompa aceea, dimineața,când am venit la lucru, m-am oprit să admir stratul subțire de zăpadă. Cațiva metri, nici un pas. N-am văzut demult trotuare cu zăpadă virgină. Apoi, parcă de niciunde, o pereche de urme ezitante, de pe la mijlocul asfaltului. Am crezut că oamenii s-au speriat de ordonanță si chiar stau acasă. Mi-am dat jos masca si am tras adanc aer în piept si i-am mulțumit Naturii si lui Dumnezeu pentru că a sădit atata putere în trupul meu filiform.

Citeste tot ▶