• Mami, copilul se uită curios la mine – așa-I că tu ești maaaai… Lungește cuvintele, ca să-mi ghicească vreo tresărire pe chip. O mami mai Ciudată?

Îmi aranjez bretonul, astăzi de culoarea ciocolatei amărui. Am ciocolată amăruie și pe bluză, transpirația-mi curge pe spate și-mi lipește bretelele sutienului.

• Poate că da, însă azi tu porți basma palestiniană-n cap.
• Ești puternică, mama, completează el. M-a văzut aseară punând perdelele ude sus.
• Mda, știu. Tu-ți știi poezia?
• De ce ai vocea asta? De acum, întrebările mele primesc răspuns, alte întrebări.
• Pentru că sunt mută. Am laringită acută cu disfonie și edem. Tu ești surd. Ai hipoacuzie bilaterală de la otită.  Și mergem la serbare. Și mă oblige  să vorbesc. În loc să stau cu capul sub brad să mă uit la globuri. Acum hai să ne prefacem că-s perfecta!

Pe scenă vânzoleală mare. La un moment data apare și Moș Crăciun, cîțiva copii și-o doamnă (amică cu Mosu) mai să fugă din sală. Copiii colindă. Mă uit la al meu, învelitoarea e ca la Kabul, îi acoperă fața. O fantomă mica, neastâmpărată. Îsi tot boldește un coleg, acela-I dă cu Steaua-n cap. Logic, nu? Mai tarziu mi-a spus că de-aia l-a îmboldit că nu cânta. Pe el nu-l deranja prosopul care-I acoperea fața ci cele 38 de grade cu care l-am urcat pe scenă și faptul că n-auzea cum sau dacă cântă ăilalți.

Lîngă microfon. Kint, zi poezia!

-N o stiu. (în microfon)

Liniștită dau din cap către doamna. Insistați.

Îi spune primele două cuvinte și fișierul cu poezia e încărcat. Totul iese bine. Ochii îi sunt roșii și e obosit. Mai ia o fetiță de mînă, fetița se retrage. Al meu e ciudat ca mine, n-are rușine,  are bun simț.  Se mai bate de cite un scaun.

Nu știu de ce, m-a tot întrebat copilul dacă mă pricep să fac turtă dulce și cu ornamente, cu puchiței, cu biluțe și dacă o să-i fac de Crăciun. Am zis că poate o fi avut atelier de gătit la grădi, că eu nu știu neapărat ce face el acolo dar mă bucur că merge, vine și mai testăm și noi toate maladiile specifice, de la Robert Koch încoace.

Da nu despre asta-i vorba, bine-i că bunica-i o supraviețuitoare, ea face boala cam la 3 săptămâni după noi. Perioadele de incubație s-au schimbat ca la delfin, cred că de la cele 12 vaccinuri. Bun, înveți multe și ca mamă de copil de grădiniță – mergînd p-antâia.

Așa că aseară mergem să vedem luminițele și cu ocazia asta, o întreb  pe prietena mea – care-a făcut niște turte dulci Perrrrfecte când a fost Kint la ea – rețeta. Oh, e simplă. Bun, zic, mergem să luăm ingredientele întâi, la Profi. În timpul ăsta c-o mână-i aruncam hainele din umeraș, cu alta scoteam din frigider untul și ce mai aveam, apoi am pus făina în frigider, dar asta e vax albina.

Nu am luat eu ingredientele numai așa, la prima strigare, am licitat mai sus, pe bucătăria Jamillei. Și înainte să iesim mi-am bulbucat ochii ca păstăile la robotul ăla al ei care le mixează pe toate și mă așteptam acu să sară singure-n tavă. Perfecte! Așa o să-mi iasă și mie.

În fond copilul, cînd l-am @făcut, nu știa că eu coc doar clătite, c-altfel se încarna în ceva trib de nomazi care gătesc la ceaun, că de foame-i bun. Nu pofticios ci mâncăcios. Așa c-am zis că știu să fac și turtă dulce și lasagna și coq ou vin colindătorii cum veneau odată. Ce? Important e cum sună. Uneori gătesc și cordon bleu cu pufuleți crocanți iar ciupercile și prazul le călesc dumnezeiește.

• Numai că n-am timp așa că trebuie să mâncăm simplul gulaș de vită a la Bunica, am dat eu din umeri atunci și bunica n-a mai gătit două zile când m-a auzit, de-am ținut-o numai pe comenzi la Mirion și Escape my love. Noh bun.

Unele postări de pe blog au intrat sau vor intra pe privat. Nu merită să tot privești în trecut ca printr-un geam murdar dacă trecutul ăla te amărăște.

Muncesc exact ce îmi place. Învăț mereu. Consum și voi consuma multă energie și vreau să fie pozitivă. Și pentru colegii mei și pentru oamenii cu care intru în contact. Evit interacțiunea negativă. Așa ajung acasă la familia mea cu inima curată că am mai făcut ceva util. Tag: dacă îți iubești munca e grozav, poartă-te în așa fel încât să te placă și oamenii.

Vreau să scriu despre joacă, jocuri, iubiri, amintiri, ciocolată, cafea, puzzle, călătorii, mici trucuri de relaxare. Cine intră aici, va găsi un conținut bun sau nicio postare nouă 🙂

În ciuda faptului că am puțin timp liber, tot găsesc timp și pentru hobby uri. O să te învăț și pe tine!

Nu vreau să dau uitării tot ce-a fost sau e greu în viață, vreau să-ți arăt că dacă tu faci tot ce poți și știi – cât mai bine posibil, dacă ai credință mai presus de simpla speranță, dacă nu trădezi pe altul sau pe tine, poți ieși cu fruntea sus din orice situație.

Am prilejul să-mi retrăiesc copilăria și vreau s-o fac. Corect adică. Într-o dimineață m-am întrebat de ce nu m-am mai trezit niciodată fericită ca și când eram copil fără griji? Chiar așa viață grea am eu sau îmi las fricile să mă conducă? Cu frică sau constiința pătată, nu poti dormi bine. Nu te poti trezi bucuros. Indiferent că mergeam în concediu sau la muncă, eu nu am mai fost fericită dimineața. Și acum știu de ce. Și vreau să schimb asta. Trebuie să mă iubesc și eu puțin pe mine. Fără orgoliu!

Tot scriu la cartea mea, cartea vieții până la urmă, cu SFul ei cu tot, dar până nu simt eu că e conturată bine 80%, nu încerc să @scot. Asta nu mai e un basm pentru adulți, măcar să trezească ceva puternic în cititori.

Trebuie si vreau să râd mai mult si să văd și binele din rău, că e din belșug! Așadar vreau să vă fac din nou să zâmbiți, așa era naiva și îndrăzneața Hapi.

Aș redenumi blogul, aș adăuga de fapt noul motto, aș vrea să scriu si review-uri dar încă nu știu cum să fac asta. Prima parte 🙂

Vreau să trăiesc în prezent chiar și atunci când prezentul nu-mi convine. Când sunt tensiuni cu copilul, prieteni, colegi, când mi se pare că nu mă descurc. Totul trece si eu nu trăiesc prezentul! Simt intensitate pentru ce-a fost ieri sau ce va să fie. Iar imaginația n-are absolut nicio treabă cu clipa de Acum.

Cât despre @descurcat, Dumnezeu (un cuvânt demodat, duce cu gandul la o persoană – dar o Prezență fără putință de-a fi descrisă), El m-a ajutat mereu să trec de greutăți, chiar și la limită.

Vreau să închei zilele cu un sărut, o rugăciune prietenească înspre oricare cer sau pământ, o clipă de meditație și bucuria că exist aici. Vreau să învăț să fiu fericită iarăși dimineața, chiar dacă cineva strigă trezește-te iar altcineva mă pocnește cu chitara din plastic în călcâie…

Să-mi fiu credincioasă mie și oamenilor cu care interacționez, că de altfel sunt puțini, de ce să fușăresc relațiile cu ei? Si dacă ei nu vor răspunde la fel, să ajung la simplitatea de-a pricepe că așa e Viața și că în jocul ăsta tu-ți poți crea propria stare de spirit, indiferent câtă urgie e afară.

Nu, nu m-am rebotezat, nu am fumat nimic, nu mi s-a întâmplat ceva peste noapte. Minunile mici și importante vin pe nesimțite și sunt cele care-ți schimbă viața.

A fost odată o Femeie-copil care trăia într-un orășel mic din România, împreună cu fiul ei de 3 ani și cu mama, adică bunica baiețelului. Femeia copil a fost destul de naivă până s-ajungă să aibă un copil al ei. Credea că se poate lupta cu anii, cu oamenii care aleg să fie tot timpul răutăciosi si uneltitori, cu nedreptatea, că poate spune oricui ceea ce crede si gândește, si chiar așa făcea.

Era mândră și era naivă, de câte ori pierdea câte un prieten, căuta o mare iubire, ca să-și acopere stricăciunile din suflet.

Când si-a dat seama femeia că o mare iubire nu există și că de-ar exista, pentru ea nu ar dura, – a plecat in lume cu un străin bogat si vârstnic. Acolo a găsit ea întelepciune, protectie prietenie si respect. Iar felul în care familia lui a acceptat-o de-a lungul anilor, au făcut-o cu adevărat bucuroasă. A fost o perioadă bună, în care ea nu a cunoscut sub nicio formă presiunile financiare ale lumii si nici intrigile, iar pe cei apropiati sau pe necunoscuti, i-a putut ajuta cu câte ceva, căci nu era genul care pune bani deoparte. Avea un salariu fix, problemele de acasă se rezolvau iar cel mai important era – că puteau lucra amandoi în timp ce călătoreau și că toti cei dragi erau sănătoși. Si au călătorit in muuuulte părți ale lumii.

Într-o zi s-au despărțit.

Viața femeii s-a schimbat brusc: a revenit după multi ani  în orașul mic în care se născuse si doi membri din familie au trecut la cele vesnice. S-a despărtit de omul ei si brusc, acesta a plecat cu tot cu locul ei de muncă – căci ea era angajată pe firma lui. Locuia in chirie, chirie pe care, o achitase pana atunci bărbatul cu care avea o relatie de parteneriat casnic (concubinaj in Romania, un termen folosit de cele mai multe ori cu conotatii negative, intr-o țață, pardon țară ortodoxă). Femeia a intrat in depresie, nu mai putea mânca, se usca pe picioare si ciugulea mai mereu din medicamentele de durere sau somn, rămase de la bunica ei. Se gândea că e posibil să moară, că e bolnavă si de-aia a slăbit așa,  că nu mai simte nimic, nu putea vorbi despre ce i se întâmplă si apoi, nimeni nu vrea un om care mereu se plânge.

Oare o greseala, esti Tu ca om, te definește? Sterge toate lucrurile bune, le anulează? Da, e posibil în viața unora. De asta nu o mai găsesc pe Hapi.

Odată m-a întrebat un amic de ce oamenii simt nevoia sa vada tragediile altora de parcă se hrănesc cu ele. Persoana chiar avea o viață relativ linistita, organizată, posibil chiar amuzantă pe-alocuri si, cel mai mare plus, nu barfea. Aproape deloc nu râdea de alții sau de situația vreunui alt om, poate doar pomenind în treacăt vreo glumă.

I-am spus că oamenilor le e prea greu să se uite la sablonul de suferințe pe care-i supune Viața, cam pe toti, pe rând si atunci preferă să extrapoleze necazul altuia. Că uită de vraiștea din lumea lor.

Mă aștepta un weekend prelungit în care mă joc, mă plimb, poate scriu, îmi fac mici planuri pe saptamana viitoare. Când a apărut plicul din poștă, din dosarul civil. Stiam deja ce e, doamna care m-a dat in judecata – si am fost condamnata la inchisoare cu suspendare pentru ultraj judiciar, a deschis simultan doua procese. Cel de pe penal si cel de pe civil.

Ce mi s-a întamplat de fapt in urma cu aproape 4 ani, ce-mi va fi schimbat viata pentru totdeauna, cu ce trebuie sa traiesc pe constiință?

Întrebare mi-au pus-o câtiva necunoscuti care m-au ajutat. Si acum am discutia in what s app, cu una dintre fetele careia i-am promis ca-i explic. Dar eu nu am voie sa povestesc! Mi s-au încalcat cateva drepturi constitutionale în civil si sunt jurnalista. Nu ca profesie, nu cred c-aș mai face față în presa din Ro, desi daca-mi pui 2 dosare-n față, google la dispozitie si 6 întrebări la care să aflu răspunsuri si conexiuni, un termen,  e foarte probabil că rezolv cu demnitate tema.  Ca pregatire, am terminat FSPAC la UBB Cluj, a fost greu, am lucrat simultan, mi-am inghetat un an, nu am putut plati, pe scurt, nu am avut niciodata un om care să-mi sufle-n corabii si sunt-eram si mândră, nu as fi acceptat ceva binevoitor. Dar am facut-o, cu admitere, licentă, apoi am plecat din țară.

Cred că aia a fost cea mai bună si cea mai grea – în sensul că avea să-mi contureze cu dalta viitorul – perioada din viata mea. Perioada relației cu Hani.

De două zile, simt că mă înăbuș, durerea țâșnește-n mine si n-am cum s-o direcționez, așa că vreau să pun pe foaie câteva aspecte.

Am mai scris despre procesul, judecata si condamnarea mea, dar oamenii nu au prea înțeles. Nici ce am făcut, nici de ce, cui și nici că există două procese. Am scris așa de frică. Pe bucăți. În dosarul civil, nu numai ca sunt obligata sa sterg tot ce am spus vreodata despre un personaj politic  ci… să șterg TOT. Tot ce am simțit, trăit, văzut, pozat din dosare si siteurile ICCJ, portaluri de instanță, legi europene, TOT. Si să-mi cer scuze. Si să plătesc, în solidar 10 000 euro pentru că am scris. Să îmi cer scuze că am făcut-o – într-un cotidian central. Să, să…

Îl pun pe block 3 zile. Pana devenim negativi. Ca altfel, suntem pozitivi de numa-numa.

M-am tot codit dacă să-I scriu. Cei infectati cu Covid sunt numere. Sau mici VIP0uri, aștia care-si permit să povesteasca.  O să aibă încredere în mine? Ne știm din vedere. Ne salutăm. Mă mai citește pe blog dar dacă crede că am vreun interes ascuns? Ce să-I zic, stii, zi-mi cum e-n spital, așa, Pozitiva cum te stiu eu, te mai și tratezi? O să fii Negativă la un moment dat dar nu si negativstă, da?

Nicio persoana care mi-a acordat incredere pentruun interviu pe blog sau povestea unei experienta, nu a regretat. Hai s-o intreb… si asa afli la ce încercări te mai supune viata.

Cum a început?

Stăm pe what s app. Eu pe sofa, in camera mea si a copilului, V pe un pat de spital, band suc de portocale într-o poziție nefirească. Ca și cum ar fi gata să alerge undeva, nu să stea întinsă acolo. Are o energie realistă, s-ar plimba, dar salonul e relativ mic si lasă, zice, să fiu bucuroasă că ne-a lăsat pe amandoi împreună. Nu este și nu pare bolnava, doar a iesit pozitiă la testul Covid 19. Și ea și soțul. Cum, când, unde, nu mai interesează pe nimeni. E cu vreo trei ani mai mare decât mine…

– A început Paul să-și piardă gustul și mirosul. Ne întelegem atât de bine, ne povestim totul, suntem cei mai buni prieteni si iubiti. Adică, stii, îi pot spune chiar orice.

Suntem in anul de garantie 2021. Romanis-Suceavis, la graniță cu imperiul austro-chinez, situatia devine tot mai tensionată. O parapanta prăbusita la frontiera din Nord, plină cu chestii care vin pe calea aerului, este gasită de garda pretoriană a regelui Mascus Veurelius.

Nimeni nu mai poate opri prăpădul, decat cel mai virtuos inconștient care ar lupta fără arme: curajosul PasKuel.

Pasquel, născut în Podișul Moldovei, este atat de puternic, încat schimba configuratia neobisnuita a reliefului Orban, crescand in 2 ani cat altii în 10. Pastorii reliefului Orban, văzând că nimic nu l-a doborât vreodata pe Paskuel, desi:

– i-au schimbat si kitul de ambreiaj la Suzuki cu bigudiurile nevestei,

– cablul de frâna cu căpăstrul de la cal

– uleiul din motor cu apă oxigenată cu dioxid de carbon, decid sa-l captureze si să-l arunce-n arenă.

Stiu că noi, românii de rând suntem de vină în primul rând. Stiu că v-ați săturat de noi, ca pacienți, de fițele noastre, de injurături si de caterinca tipică a lu orișicine.

Căci cui îi place să vii tu cu camera de filmat în camera de gardă c-ai asteptat (da, poate peste o limita, dar unde nu se intampla asta, în ce țară?) la UPU cu o durere de cap sau de burtă și să te dea a doua zi pe post? Că ești medic nesimțit, c-ai răspuns urât si că i-ai repezit? Să te vadă familia la TV si să scrie despre tine în ziare? Că ziarele trec a doua zi la altceva, dar ție-ti rămane stigmatul, c-ai scos gălușca pe gură-n ziua aia.

În ziua in care poate erati mai putini, poate erai si cu colegul leneș sau cu șeful care-ti face viata amară, nu reuseati pe triaj, intrau foi si ordine noi si ce stia pacientul de afară de suferința ta? Nu îi păsa, ba mai mult, te filma, că se gandea la el, la mama, la copilul lui, la… nu la tine. Nu era-n îmbracat in halat, nu stia ce simti tu si nici tu nu-I puteai lua durerea decat după instructiunile pe care trebuia să nu le încalci. Suntem egocentrici, nu stim să fim altfel! Abia acum lucrurile se vor schimba.

De unde să stie el, pacientul, si de ce i-ar fi păsat (romanii nu citesc mult, exista studii, romanii sunt orgoliosi mandri, autosuficienti, vezi studiul lui Daniel David – psihologia poporului roman) că tu, medical sau auxiliarul,  nu ai dormit, mancat, că te-a certat managerul, că asistenta te-a înțepat verbal sau că te-ai certat cu soțul sau cu soția si ca ti-ai dori să fii oriunde, numai acolo nu, să vezi oameni care nu stiu să astepte si ti se adresează cu un ton care te indispune si mai tare?

De unde să stie că da, ai vreo 4 colegi care-s de-a dreptul prostovani, dar in mare parte, sunteti o echipa faina, amuzanta, unita si competenta? Pe românul care te filmează, nu-l intereseaza că tu nu ai cu ce lucra si ca Proful nu stiu care sau vreun sef de catedra iti pace un perpetuu penalty. Că nu te-a trimis la specializare sau la congres ca sa-si favorizeze amici din politica sau ca cel de la DSP ti-a suflat postul pentru vreo iubita sau pentru alte învarteli, desi tu îl meritai? Noi am inceput să vă hărtuim așa si voi v-ati obisnuit si cu noi si cu ei si ne-am complăcut în „n-avem ce face, asa-i sistemul“. Ne-ati dat la o parte, v-am dat la o parte, am creat doua lumi care se tem si se apropie cu groază una de alta. Eu îmi văd de mine, tu de tine.  Si pe-atunci nu purtam măsti.

S-a mai încălzit puțin, ieri si alaltaieri dimineata, erau sub zero grade și-un vânt care m-a înghețat până la serviciu.

Astazi, mi-am amintit c-am văzut un liliac. Cu vreo 3 săptămâni inainte să izbucneasca epidemia si apoi pandemia. Eram c-o amică, își ținea bicicleta într-un fel de șopron și-am intrat cu ea. Ea s-a panicat ca Scooby Doo în desene, exact asa am facut si eu cu ani in urma, când mi-a intrat unul noaptea, pe geam, la hotel, in timp ce scriam pe laptop. Mintea mea a făcut imediat legătura cu acea etapa din viața mea. Atunci era să parașutăm pe geam, Hani fiind curajos nevoie mare. Acum, l-am prins, l-am băgat într-o cutie si… i-am dat drumul. Vorba vine. Era decedat saracul. Dar ne-a indus in eroare faptul că-n rigor mortis isi intepenise ghearele pe un săculeț.

Natura ne trimite mereu semnale. Dar pari cam dus cu luntrea dacă zici asta. Plus că cin să aibă vreme, in fuga si-n graba de-a ne trăi viața (incotro fugim??) să mai observe natura si nevoile si indicatiile ei?

Ne temem de ceea ce nu cunoastem.

Am intrat într-o familie de musulmani cu toate conceptiile si judecatile mele gresite: ca au mai multe neveste, ca se poarta urat cu ele, ca Allah nu e Dumnezeu, că sunt niște extratereștri pe langa noi, românii. Ca femeile sunt obligate sa poarte batic si ca se poarta urat cu ele. În 2 ani, eram resetata, updatata cu aproape tot ce inseamna si ce nu înseamna – să fii musulman. Diferente minore. Derapaje? Ca la noi în sânul credinciosilor. Intr-adevar mentalul colectiv al musulmanului e diferit, zestrea străbunilor, toate alea care nu ies la suprafață. De acolo, au apărut diferențele si divergențele. Nu de la religie.

Astazi, am văzut iar soarele ridicandu-se dimineata dintre copaci. Un glob galben, deranjant dacă-l privești insistent, din care ieșeau fire, funii de copaci atârtați parcă-n cer, rupți de câteva raze. Despre Soare, stiu doar ca e o stea care face posibila viața pe Pamant. O stea mai specială.

Strada e pustie azi, mă întalnesc cu un singur om pe drum. Oamenii din oras au luat în serios măsurile mai drastice care s-au impus. Uitându-mă la drum, întipărit pe retină-mi rămâne globul strălucitor cu bucăți de crengi în el, de parcă ar fi ieșit la plimbare-n pădure, chiar în orașulăsta uitat de lume.

Si mă tot gândesc cu ce seamănă… e ceva ce nu cunosc, dar l-am văzut.