Cărări colorate cu oameni și flori

În fiecare zi mă bucur de cele 18 minute pe care le fac pe jos până în Plaza de la Virgen. Tot în fiecare zi, mi-e lene să mă pornesc, de parcă aș face drumul ăsta de-o viață, de parcă n-ar fi unul dintre cele mai colorate cărări pe care-am fost. Bizară-i obișnuința omului când n-are de ce se plânge. Dar mai ales când s-a hotărât să ignore cu desăvârșire, măcar un timp probabil, frici și bazaconii ce riscă să-l bântuie.

Prima e strada cu Corte Ingles.

Oamenii intră și ies de la ora 10 ca într-o stupină. Am văzut ieri c-a apărut încet al doilea val de reduceri: Mango are 50% și ce dulce-i dilema despre rochița verde care-a căzut de la 40 la 20. Refuz s-am altele, pentru că  marele efort vreau să-mi vie drumul de fiecare zi, în piață. Am intrat la Mango și-am fost cuprinsă imediat de-o animație plăcută, arătându-mă interesată de toate etichetele roșii, fără nici un ban la mine, tot preventiv,  printre zecile de cumpărători curioși. Fix la 18.00 mă înființez din nou. Până atunci rămâne dilema despre rochia verde, am zis. (Singura marime M are o gaurică pe care o admiratoare acerbă n-o va observa! Dar am vazut rochia galben-mustar!!)
Pe de altă parte-i cumpătarea momentului în care tu ai cumpărat deja cadouri și cad reducerile cu 50%.

Primul impuls e să învârți cuțitul în rană că doar îți place jocul problemelor inexistente. Fugi la butic să vezi adidașii, ei bine, era ultima pereche oricum, îți amintești când intri. Nu ca blezerul ăla pe care ai dat anul trecut 99 de euro și în două zile l-ai văzut cu eticheta roșie pe care scria 55. Femeile știu că asta doare ca și cum s-ar termina toate mostrele cadou înainte s-ajungi tu la casă.

A doua stradă e cu portocali și fațade pline de grafitti, a treia în linie dreaptă cea cu teatrul și cu buticurile, da, le-am învățat pe toate după ce-am crezut că m-am pierdut și-o să zbor a doua zi cu-n cargo pe care scrie prioripost…

După masa e rândul grădinilor Turia, nu știu de ce-am considerat eu multă vreme c-acolo-i epicentrul, la Orașul Artelor și Științei, ei bine, o fi  mai futurist și aglomerat dar de-a lungul întregului oraș, grădinile-s mult mai interesante. Un sportiv își face zilnic exercițiile lângă zona mea cu nisip. Nu interpretați greșit, e a mea acum, că mi-e dragă și mă întind pe niște pârghii ca să-mi topesc celulita, nu era notat pe pachete cum se metabolizează turonul. În zona mea cu nisip își mai fac treburile la aceeași oră: domnul înalt de vreo 45 de ani, osos și cu iegări prin care-i ghicești nu numai forma genunchilor dar și f… foarte multe altele care te fac să te uiți după nori când tragi de sipetele verde ca să-ți rotunjești umerii. Și domnul se uită intens la orice aparentă feminitate din zonă: m-ați observat? Nu strigă el, strigă costumul ăla violet cu galben, de austronaut abdicat de pe lună.
Mai e nenea mic și robust cu pantaloni de stofă groasă și carouri, pantofi dați cu luciu, pantofi vechi de altfel, cu tălpile vizibil tocite, încălțări cu care-a mers vreodată, poate, la slujbele de la catedrală. Îmi place de nenea, e simpatic, ne dăm amândoi pe chestia aia pentru talie, eu mă uit în jos, el se uită la țâțele mele, dar dacă asta-i bucuria cine-s io să-l opresc?

Și mai e femeia rotunjoară, filipineza probabil, a încerca săraca să se faca blondă și nu i-a ieșit deloc. În sfarșit a reușit ieri să intre-n vorbă cu astronautul. Filipineza venea și începea încălzirea ridicându-și brațele ca un vultur de nu știam dacă-i ea sau vântul când începea să ne intre nisip în ochi. Obosea repede, bea din apa care-o adusese, treceau fix 3 minute, dădea jos bluzița de trening și rămânea în maiou. Big boooobs! Ofta cu greu, uitându-se care unde-i, la fiecare aparat, de parcă-și căuta o bârnă să fie mai sus ca toți. Apoi se ducea la țâșnitoare, arunca apa din pet și-și umplea sticla. Trecuseră 10 minute de antrenament…
Alegea un aparat, neapărat ocupat de un domn. Și-n alte două minute se încropea o conversație.

Muta de mine n-am ciripit la vreun străinez de când sunt aci, ba da, m-am împrietenit cu-n copil de import, nemțesc, are 7 ani și-l aduce maică-sa la sport. Cică e în concediu aici și tat-su-i neamț. Ii place că se înțelege mai bine cu mine decât cu mă-sa, care nu pricepe limba lui de bază. Copilului i se pare grea spaniola. Așa că, atunci când ne nimerim, mă ia de mână și mă duce la câte un aparat să-i explic pentru ce-i. Iar maică-sa stă pe margine, zâmbește și mănâncă un fel de eugenie, până hotărăsc eu că-mi scade glicemia și e momentul să merg spre casă.

Acasăăăă

Îi explic omului că și azi a fost fata aia în maiou și și-a găsit gagic. Nu mă crede. Zice să mergem s-o vadă. Doar nu-s Nadia, mi-a ajuns, am făcut umeri azi, și-i arăt, sunt frântă, curg apele prin mine. Să meargă singur. Până pricep avântul lui: că maiou înseamnă chiloți în arabă.