Când nu mai știi cine ești

Zile întregi am râs clătinată de fraze, amintindu-mi câte ceva din cărțile Simonei Catrina: Sex în Pervesiune clasică și Codul nebunelor maniere. Citeam o oarecare literatură de specialitate și învățam spaniolă, lucruri care mă plictiseau uneori la maxim. Ajungeam în pragul somnului care sărea pe geam de la etajul casei scârțâitoare până ajungeam eu de la birou la pat.
Cărțile Simonei m-au făcut să prind aripi atunci. A fost prima dată când am înțeles că există cu siguranță un lucru, o noțiune care te salvează din aproape orice: UMORUL, RÂSUL.

Cu 5 ani în urmă parcă nu aveam nicio grijă. M-a îmbrăcat Dumnezeu cu-n costum de scafandru în care mi-a pus o mare doză de încredere și m-a trimis în lume. Ei, m-am dus eu, nici nu mai respiram prin branhii, respiram prin oamenii pe care-i iubeam. Că așa e în viața asta, iubești în multe feluri iar la un moment dat, cineva te acaparează și nu mai lași de la tine, lași din tine.

Țin minte că atunci când am început să scriu pe-un blog, îmi rugam amicii virtuali să vină să comenteze. Că-mi era jenă să mă bag eu în seamă. Pe-atunci Pasquinel nu era supărat pe mine ( nu l-am întâlnit niciodată, nu-l voi întâlni dar avea umor, bun simț, eram o mică gașcă). Eu o gâscă ce călătorea mult, că doar aveam costum și încredere. Pe Pasquinel l-am supărat cu ceva și nu cred că m-a mai iertat. Eu am uitat ce i-am pricinuit dar așa suntem noi, oamenii.

Fără legătură cu ce am scris mai sus, puține sunt lucrurile care te orbesc dar încrederea e printre ele. Ca pasiunea. Și mândria. Despre Jack Daniels, în episodul 7.


O aveam și pe Claudia.

Bine, pe ea o am și acum, între ghilimele, cred că-mi seamănă, altfel nu ne-am fi certat și împăcat și iubit de la 7000 km distanță. Îmi lăsa niște comentarii (Clau e inteligentă foc și cultă, mai ales când e vorba de politică și religie), repet, îmi lăsa niște comentarii de-mi troznea câte 3 comentatori anonimi pe care abia, cu chiu cu vai îi provocasem oarecum să stea pe Hapi. Ghilimele. O mai aveam și pe Niki dar ea nu a comentat niciodată.

Foarte rar am scris la cerere.

Când am văzut că se adună lumea și râde mi-au sărit în aer, neurotransmițătorii, de fericire. Poveștile mele trebuiau să fie poveștile personajului Hapi iar Hapi-și arăta un fund și scria niște articole de care s-ar rușina mă-sa dacă le-ar citi din urmă. Bine, m-aș rușina și eu că scriam cu greșeli pe ici colo dar uitându-mă înapoi, mă impresionează etapele prin care am trecut și tot la Simona Catrina mă duce gândul. Cum putea să scrie cu atâta umor? Trecuse și ea, cu siguranță prin vârtejuri în 5 ani dar rămânea o emblemă de-a mea. Citind-o pe Simona, râzi, râzi cu inima, împroști cafeiu pe cățel, pe mâț, pe papagal.

Am observat când m-am dus în jos.

Postările mele au devenit ba motivaționale (bă fată, trezește-te da nu-i pune pe ăilalți să citească rahaturi), ba triste, ba hiperactive și agresive împotriva unui sistem care m-a lovit nemilos, postările mele ascundeau depresia și dezamăgirea mea. Când mai cerea cineva o postare a la Hapi, mă sfâșiam ca să revin, parcă eram pe patul de moarte.

Nu vreau să scriu mult. Cineva ar vrea să dispar pentru că mi-am pus sufletul aici pentru un om. Cineva ar vrea să crăp dracului și eu refuz. Și cred c-o să rezist. Vreau să știți că nu mi-a părut rău niciodată că mi-am pus sufletul pentru om, știu că eu de-asta exist, am 12737236 păcate dar dacă îți spun că fac orice pentru tine, fac. Și nu, nu am avut sociopați lângă mine.

Vreau să știți că oricât de frumoasă ar fi sau ar părea viața voastră, va veni momentul în care cineva o să vă izbească puternic cu-n pietroi în moalele capului, o să spună că v-ați pierdut mințile, o să se sature de lamentări sau de râsul vostru și-o să vă înfățișeze ca fiind cea mai neagră gaură din lume. Orice fel de gaură. Ei, după ce vă ridicați de pe podea, după ce veți fi văzut c-au rămas acele două persoane care știu mai bine ca voi cine sunteți, amintiți-vă că gaura aceea neagră e într-un univers infinit. Că puteți citi versuri și vă puteți târî pe jos 33 de zile sau să luați mâna necunoscutului, a prietenei și a celor ce v-au acceptat de la început. Adică dinainte să vă cunoașteți voi.

Se spune că dintr-o gaură neagră, într-un câmp gravitațional extrem de puternic, lumina nu mai răzbate. Dar aveți răbdare, ceea ce e crunt, sigur -însă acești 2-3 îngeri de nicăieri n-au văzut în voi altceva decât lumină și Univers! Chiar dacă v-ați ciocnit vreodată ușor, chiar dacă v-a despărțit lumea, chiar dacă ați dispărut voi și n-ați fost acolo pentru ei.

Când cometa aceea va veni peste voi, știți oare că vor fi dispărut deja din cei pe care i-ați slujit sau chiar le-ați greșit… cu dragoste? Știți că nu-și va închide brațele peste umerii voștri omul în care ați avut cea mai multă încredere? Teoria e ușoară. Luați mâna întinsă a celui care-a rămas și sărutați-o. Că nu sunt de pe Pământ darurile acestea, sufletele acestea, iar încrederea și iubirea se pierd de azi pe mâine, pe când mândria și goana după bani, faimă, sunt droguri de-o viață.

Vei afla cine ești când vei fi îngropat deja oameni iubiți, când vei fi citit din toate genurile care-ar însemna cărți și oameni, când omul tău Ideal  va pleca înspre alte stele. Pentru că Universul lui n-ai fost niciodată.

Să rămâi, să nu te închizi în tine, apoi să pleci, să revii și să nu-ți pese cum te va chema lumea! Să stai în brațele întinse când ajungi la ele. Că toate restul trec și se uită. Și de acele brațe îți vei aminti când vei revedea filmul trăirilor tale de-aici.

pentru dragii mei.

P.S: cineva dorește să închidă hapi.ro pentru că am ajutat la propagarea și expunerea abuzurilor comise de o persoană influentă (și proastă) din așazisa justiție. Oare cei ce nu scriu nu înțeleg că Hapi nu sunt EU ci fiecare persoană pe care-am făcut-o vreodată să râdă sau i-am adus o lacrimă, o regăsire?