Beirut, Hezzbolah și altă normalitate

Nu am luat prea în serios cele trei controale pe care le-am suportat între Tir și Sidon. Mă obișnuisem cu militarii înarmați până în dinți. În loc de jeepuri vedeam mai multe tancuri. Majoritatea în centrul Beirutului dar și la universități, controlau majoritatea ieșirilor din oraș dar și școlile, rutele către obiective turistice.

Eram cu Hani și cu cei trei verișori, Ayla conducea ca nebuna, depășea, e drept, șoseaua era ca-n palmă. Când vedeam reflectorul roșu și mașinile trase pe dreapta, scoteam iar pașaportul. Toată lumea discuta aprins în mașină, aveam impresia că se ceartă dar nu, majoritatea arabilor așa vorbesc. Și dacă ți-a căzut acoperișul în cap și dacă te-a răhățit o turturică.

Când eram opriți, se purta câte-o discuție de 10 minute cu gesticulări, polițiștii își mișcau nervoși mâinile dintr-o parte în alta, 2 stăteau să facă nimic  iar unul verifica actele.

Mi-a tremurat inima prima dată, la auzul acelor MC, avioane israeliene de recunoaștere care mutaseră probabil urechile tuturor vizitatorilor din Byblos în ziua aceea.

– Ce sunt astea, e vreo acțiune a armatei libaneze? l-am întrebat pe Hani

– Sunt avioanele israeliene. (mi-am acoperit urechile, zgomotul scurt ca un țiuit de rachetă, așa mi-l imaginam, mă amețea pe moment). De recunoaștere. În mod normal… n-ar trebui să fie aici dar se întampla des, mai ales pe linia de graniță.

– Se poate întâmpla ceva?

– Sper că nu, murmură Hani. Se întorc foarte repede, ciudat, așa ziua în amiaza mare…

În al treilea punct de control, un tinerel grăsun și absolut neprietenos ne-a informat că o grupare paramilitară a intrat în Beirut și de aceea trebuie să ținem aceste acte asupra noastră (un fel de permise mâzgălite cu-n pix pe niste foi gălbejite) și să stăm în casă. De unde am venit, de ce am ieșit, unde stăm și eu ce caut acolo.

– Turistă, zic. Jurnalistă (mai credeam pe vremea aceea că-s jurnalistă dacă aveam studii în domeniu).

Tânărul badijonat de veste, arme și muniție, s-a uitat la mine de parcă i-am spus că-s la ciclu. A ridicat un deget murdar, și-a tras nasul fornăind și le-a transmis alor mei ceva în arabă. Apoi, la fel de nervos, mi s-a adresat mie:

– No jurnalist. Don t say if ask, iu turist, or, are iu hiăr tu rite about Libanon?

– Yes, of course i only… I m not here to write, i studied jour…, i… visit my family, deja mă intimidase, ce Dumnezeu, erau paranoici…?

Mi-a retezat repede vorba repetând același lucru în timp ce-și rotea privirea cam deranjant pe salopeta mea înflorată de la Promod.

Rudele noastre locuiau undeva chiar în centrul Beirutului într-o zonă elegantă, e adevărat, burdușită de blocuri, dar capitala e un lux în locațiile  centrale și universitare. În puține țări arabe mi-a fost dat să văd cum se înlătură zilnic murdăria, resturile, ba chiar și cerșetorii din zonele centrale, din piețe sau de la intrarea în orașul vechi.

Văd gardul improvizat și vreo doua tancuri plus un avanpost apărut acolo unde nu era când plecasem noi, la vreo 500 metri de locuință. Cam 10 soldați, forfotă și o mulțime, poate sute de oameni înghesuiți, uitându-se la ceva ce eu nu reușeam să văd.

– Hai să urcăm repede, chițăie agitată Ayla. Și-a parcat de-am dat un cap de mânerul acela de sus, poate că de-aia m-am oprit…

Hani. Vedeam că mâinile îi tremură puțin mai tare decât în mod normal, așa l-a înzestrat mama matură cu-n tremor esențial benign. Diagnostic pe care tot eu i l-am pus. Mă rog, ajutată de-un amic, medic.

Nici nu mi-am dat seama când am rămas lângă tancul imens, cu ochii beliți la un fel de namilă ce părea la comandă, nu văzusem în viața mea grenade la cingătoare, mitraliere și așa blindaj…

Trecuseră strada și Hani mă striga disperat dar nu mai auzeam nimic. Nici nu simțeam vreun pericol. Pe caldarâm, undeva, era sânge, mult sânge, un bărbat-soldat care fuma o țigară și-și apăsa bocancul pe pieptul unui tânăr trântit la pământ. O motocicletă care mai fumega, roata care se învârtea, câteva femei care urlau și militarii. Pretutindeni. Militarii și oamenii asistau calmi la un fel de…

– Uat iu du hiăr, lady?

( cred că atunci m-am trezit. Eram în episodul meu și oricum nu mi se putea întâmpla nimic, păream la fel de periculoasă precum un melc. Mai aveam și-o pălărie roz.)

Militarul mi-a împins în față un damf de fum, de-mi lăcrimau ochii. Toți fumau acolo. Parcă venise armata pe Pierre Gemayel să stea la taclale, să fumeze și să… băiatul acela urla ca din gură de șarpe. Alt militar încătușa un bărbat care se lăsase în genunchi. Nu-i vedeam fața, doar rana de la picior, al lui era sângele de pe…

– Don t luc! Name.

Bărbosul avea ochii verzi și parcă o piele de elefant, era atât de aproape că puteam să simt mirosul de fum (mirosea ca fumul de lemn ars, nu fumul de la țigară), privirea care nu spunea absolut nimic și aștepta un răspuns. Percepeam și răceala gloanțelor din cele trei centuri legate peste uniformă. În vârful tancului, un tinerel ieșit de nicăieri, evalua amuzat situația.

Am prins grai:

– Sorry, i never saw so many arms and people with guns and… i will go now, i live here.

Hani voia să treacă înapoi spre mine dar cordonul de militari nu mai lăsa pe nimeni să traverseze.

– Go, îmi zice omul care părea un fel de șef. Iu curios womăn. Și sloboade un hohot de râs, taman când o mică explozie se-aude undeva aproape, ca un balon spart. No worrie, continuă arabul. Iu can luck at this machine, but dont du picture, not allowed, understand?

Dau din cap. La ce să mă mai uit? Scena, sângele, soldatul care apăsa pieptul tânărului, tânărul care nu se mai zbătea, țigara ăluiaîn bocanci se terminase și-și aprindea alta.

– Are iu from police or army? Stupidă întrebare, dar acum mă temeam să trec strada.

– Yes. Hizzbolah. Ui protect iu. And all turist hiăr. We protect Liban. We army! strigă bărbatul și-i face semn unui coleg.

Când am auzit Hizzbolah, l-am și văzut pe Bush în spatele retinei și nimic mai mult, putea să-mi spună că e Goliat și eu să zic: da, ce coincidență să ne vedem în locurile sfinte, mă bucur să te cunosc, uite, eu am fost să văd Tirul și Sidonul și am auzit avioanele care…

– Gud bye.

– M a salama, șoptesc eu… Shukran.

Comandantul râde iarăși înspre coleg. Colegul trece strada cu mine și mă strecor loc pe sub cordon. Îi fac semn cu mâna. Paaa. Apleacă ușor capul și zâmbește.

În seara aceea am fumat cocoțată undeva pe un acoperiș și toată familia a fost furioasă pe mine.

– Ui live hiăr. Is dangerous to make like this. Hezzbolah are not all ok. Sometimes are good people. But half, half, also the army.

 

Asta a fost singura mea întâlnire cu ei. Îmi amintesc mirosul și acum. Chipurile, detaliile armelor, cât de noi păreau acele tancuri pe șenile! Strigăte, sânge, femei care urlau și magazine închise pe moment. Apoi a urmat o mică demonstrație și tot ce-am mai văzut de pe acoperiș a fost un nor de fum care-a împrăștiat repede oamenii.

Restul e Homeland…

Întotdeauna o să-mi fie dor de Liban.