Ziua care avea să-mi schimbe toata viata – circumstantele în care am fost condamnata pentru ultraj judiciar

26 ianuarie 2016

 

 

În octombrie 2014 a murit tatăl meu.

Eram în Valencia cu Hani și cu maică-mea și a fost cam amețitor totul. Deja, eu și Hani nu mai aveam răbdare unul cu altul  Lucram oriunde am fi fost, adica rezolvam problemele firmei si inerent, pe alea personale. S-au strans tot mai multe frustrari. Cred ca e prima dată când mama ne-a auzit certându-ne, închiriasem un apartament mare, undeva aproape de coasta maritima, de plaja.

E straniu că nu-ți dai seama într-o relație când începi să te rupi de celălalt. Dar simți că începi să suferi si nu prea înțelegi de ce. Că doar certuri si discutii au toate cuplurile, asa te minți.

Într-o dimineata, foarte dimineata, a sunat telefonul. Hani gătea, îi plăcea mult si oricum, se trezea cu noaptea-n cap. Mama a venit la mine cu o figură împietrită, tremurând. M-a luat în brațe.

– A murit taică-tu… azi dimineata l-au gasit pe jos în…

N-am mai înregistrat nimic. După 2 zile eram în avion, apoi îmi înmormântam tatal, aici la Gherla. Îmi amintesc că-s sicriu părea mai tânăr, mai sănătos, părea el, tata, tot rece, de data asta rece cu adevarat dar un om care s-a luptat mult până patima alcoolului l-a doborât definitiv. Tata nu a fost un om rău, poate doar cinic și nu m-a bătut decat odata, cand am venit acasa tarziu de tot și i-am speriat de moarte.

Dupa 3 luni, in 2015 mi-am pierdut bunica. Acolo, unde s-a dus ea, a plecat cea mai blândă, cea mai tandră parte din mine. Sufletul ei a trecut prin mine si a luat ceva cu el, ceva ce-i apartinea. Dar mi-a și lăsat un strop din puterea, credința si înțelepciunea ei. Moartea bunicii m-a dărâmat si am căzut în depresie.

 

Îi luam medicamentele pentru durere, pentru somn (nu, niciodata n-am vrut sa ma sinucid, luam ca sa nu simt durerea), plangeam zilnic si nu ma puteam opri, nu stiam ce sa fac, aveam schimbari de dispozitie majore, nu reuseam sa adorm, doliul meu a fost absolut deplorabil, eram o sfâșiere de om care nu știa încotro s-o ia. Încă mai locuiam cu Hani, a decis să mai rămânem în Romania pentru afacerile lui. A locui cu Hani însemna a nu iesi din casa fara el, nici măcar pentru a vorbi singură cu mama. Am vrut să merg la un terapeut dar nu a fost de acord. I-am spus ca trebuie sa ma vindec, ca iau prea multe medicamente, că le pot lăsa dar problema e ca nu doresc! Nu mai vedeam nicio perspectivă dar repet, sinuciderea nu e de mine, iubesc viata. Grea, ușoara, cum o fi. Nu a fost de acord cu niciun psiholog, de ce nu vorbeam cu el, de ce cu psiholog?

 

În schimb mi-a sugerat din nou Valencia (ne plăcea, mergeam des)că acolo pot renunta la medicamente, e cald, e frumos si poate soarele îmi va face bine. Apoi am mai fost si prin țară cu niște prieteni, ma rog, amici. Aveam cam o lună jumate de cand nu mai luam absolut nici un medicament, dar mă apăsa dorul de bunica iar comenzile lui, strictețea lui, gelozia, nu mă ajutau deloc.

 

În 26 ianuarie, dimineata, lâncezeam în pat si mi-a spus că are termen pentru procesului lui (1476/1285/2013 dosar castigat de avocatii lui si nu de buna avocata a partii, parte care săraca a si decedat în timpul acestui proces.

– Poti sa vii cu mine, esti fit? Daca nu esti nu trebuie… (traducere: am nevoie de cineva de incredere, sa-mi spuna ce s-a vorbit in sala, suntem o echipa, ma lasi singur acum sau vii?)

Nu, nu eram fit. Imi era frică să ies in parcul de langa bloc. Paralizam, îmi ingheța sângele în vene, mă hiperventilam si-mi imaginam cum se uită toti oameni la criza mea. Stiam ca e doar atac de panica si ce daca stiam? Era la fel. Somatic. O clipă m-a dus gandul la pastile. M-am uitat la el. Părea mai în vârstă, obosit si de ale lui si de crizele si fobiile mele si de viață și nu lua nicio pastilă. În fond, a fost mereu un om bun, doar ca nu mă mai întelegea. Nici eu pe el.

 

Si-am mers.

Purtam o haina rosie, o am si acum, stiu ca de atunci nu mi-am mai permis sa-mi iau haine elegante de iarnă. Apoi nu mi-a mai păsat, am dat- oferit- din ele, am ținut doar strictul necesar. Am stat langa Hani în timpul procesului. La un moment dat, avocata care audia un martor a inceput sa arate cu mana spre mine, sa gesticuleze si sa imi spuna numele intreg în ceva context. Am simtit cum imi urca pulsul. SNC are nevoie de 6 luni ca sa se elibereze complet de somnifere sau antidepresive si sa produca singur vectorii atat de importanti pentru supravietuire. Am început sa transpir.

Apoi, tot la bara, a doua oara, iarasi, la fel, nume, gesticulat indicat in sala spre mine. Eu nu doream sa se stie ca sunt acolo, nu eram parte in acel proces si n-am fost niciodata! De ce mă striga avocata asta din Partid, de ce isi permitea de atatia ani sa ma tot ințepe discret si sa ma ameninte? , fara probe ca sa ma provoace oare?? Oare e voie sa faca un avocat ce făcea ea? Daca avocatul nostru ar fi facut-strigat cum striga dansa, l-ar fi sanctionat. De ce am avut impresia ca se afla exact in lacul ei in care inotul e gratis si accesul celorlalti e interzis? Pentru ca deja investigasem destul si scrisesem despre relatiile din justitie si despre felul in care s-a desfasurat procesul pana atunci. Cam 8 ani a durat pana a castigat, daca nu ma înșel…

(la un mom dat, o persoana care a fost cu Hani la o sedinta de mediere la care a participat si… Laura, a fost intrebata in instanta  daca S_A SIMTIT AMENINTATA de aceasta. Tampita intrebare! A raspuns ca nu, pentru ca Aceasta femeie a spus: spune-i (mie) ca ii voi face dosar penal, acestea au fost cuvintele ei! Dar judecatorii au intrebat ce a trebuit! Inca nu se intamplase ce va povestesc acum, eu doar scriam despre procesele lui Hani, cu dovezi si totul a disparut de pe net!!)

 

Cand s-au ridicat toti, au iesit, mi s-a parut că e ralanti, îmi era sete, îmi simteam hainele ude, îmi era frică și era senzatia aceea că

nimeni nu mă va apăra vreodată. Așa cum nu mă apărase nimeni cand am pățit acel Ceva, la radio, la Dej. Frica, Frica. Hani nu zicea nimic. Setea. Le-am cerut grefierelor apa. Mi-au zis sa ma duc nu stiu unde, pe coridor.

 

Am iesit, si-am vazut-o pe Laura. Vorbea la telefon, vesela, isi trasese la gat un fular, un șal mare, alb, era… era locul ei, tarlaua ei, justitia ei, era intre oamenii ei si nu aveam decat să crăp dracului. A fost robotic tot. Caseta exista. Video. M-am dus direct spre ea, era rezemata cumva de cadrul ferestrei si înconjurata de… diversi. Am prins-o de fular, de fapt am pus mana pe ea dar nu am strans-o de gat in vecii vecilor nici nu am apasat-o!, cum clar s-a vazut si pe caseta. Am înjurat din tot sufletul, toata durerea si neputinta mea s-au dus acolo, spre ea, care parcă mi le simtea si le cerea… fă o greseala, abia astept. Si-am facut-o. Am înjurat, ea s-a tras în spate ( pe orice expert real in criminalistica intrebi, omul se trage in spate cand e prins de fular, de haina, de aici dansa a virat inspre faptul ca eu am incercat s-o arunc pe geam, s-o omor!) In sfarsit, aveam si pe atunci vreo 50 de kile, căram valize de 25, dar un dulap nu l-as fi putut împinge. Eram slăbită. Cu totul, fizic si psihic. Aceea a fost răbufnirea mea, cum fiecare rabufniti sau ati facut-o macar o data in viata. Dar nu cu cineva important din Partid.

 

Daca ma intrebai dupa doua saptamani ce anume am regretat sau ce mi-a ramas intiparit in minte, e faptul că Omul Meu nu m-a mai apărat.

 

Cat l-a denigrat ea-n micile intalniri asa zis intamplatoare si cat l-am aparat eu, acum barbatul tăcea si eu devenisem bărbatul si simbolic, am rămas așa. El perplex. Cunoștea că n-as omorî o gargarita si ca paianjenii din baie, trebuia musai sa le dam drumul afara, nu sa-i ucidem si în sfarsit, aveam noi legile noastre fata de tot ce e materie si substanță. Si acum..  nu a știut să-mi spuna: draga, te rog, hai acasa si gata. Sa ma ia de mână. Să mă ia cineva în brate sa ma duca de acolo. Oricum, n-a existat nicio tentativa s-o lovesc, am citit in rechizitoriu c-am dat-o cu capul de tabla aia de la geam si ca si acum se vede(!!) ca e tabla aia nu stiu cum indoita, cadrul usii. Cum poti spune asta cand ai caseta?  Stii cum e să citesti un rechizitoriu cand tu ai caseta in față cand nu mai depinde nimic de tine? Putea să spună c-am violat-o ulterior, in dosarele alea s-a cusut o poveste cat nu pot eu scrie in trei luni – o carte politista. Fara alte probe (nu discutam IML sau altceva nici vorba de asa ceva!). Decat caseta. Si ce a spus ea si martorii ei. Nimic din circumstanțele mele nu a fost luat in considerare si mi-am dat seama din momentul în care am fost audiata 4 ore.

 

N-o sa-l uit in veci pe procurorul ăla J  Parcă o prinsese pe Mata hari în timp ce făcea sex dezmătat cu nemtii, atat de mult s-a opintit sa ia de la mine fapte care nu existau, ganduri pe care nu le voi fi gandit vreodata.

 

 

 

Voiam sa plec oriunde in lume. Dar Cineva nu m-a lăsat, în schimb m-a trimis cateva zile la o manastire pentru ca nu mai mancam, nu mai dormeam, nu voiam sa fie om în preajma mea, cred ca multi stiti acea senzatie: nimeni nu întelege ce traiesc eu acum, de ce sa stai să te uiti la mine cu mila? Nici de milă nu aveam nevoie. Atunci am început sa scriu un roman bun… si-am sa va las un link (cartea pentru mine si Teo e doar un fel de basm, uite cine-am fost noi doi, ne-a fost greu dar am trecut, vom trece!). Am inceput destule si sunt aspra cu mine, n-am creat ceva la fel de calitativ precum ce-aveam să dau atunci din imaginatia mea.  Stiu că era bun, că ar fi fost, am toate scenele in minte, l-am scris la manastire… acolo unde am început să mananc, sa râd chiar si să dorm, înconjurata de maicuțe. Poate n-ar fi fost publicat decat daca ar fi cunoscut cineva cat e adevar si cat e fictiune si i s-ar fi părut ca lipsesc romanele politiste.

De la manastire n-am putut pleca în lume. Trebuia sa merg la camera preliminara, in penal, si acolo a fost horror. Sau credeam că va fi. Stiam că dupa ce plec de acolo, vreau sa mă duc cât văd cu ochii.

Am văzut cu ochii pana la prima toaletă. Unde am făcut pipi pe un băt și au apărut doua linii roșii.

Bunica mea nu voia să mor si o secundă i-am transmis c-o detest că m-a părăsit așa.

Nu am avut revelatii, nu sunt o crestina veritabila, nu cred ca o religie e mai buna ca alta, nu dezaprob decat razboiul in numele religiilor si nu practicile religioase, care cu siguranța sunt de folos oamenilor.

Te detest că m-ai lăsat așa si nu mă mai rog niciodata sa te visez, ti-am uitat vocea, ti-am uitat mirosu acela rădăcinos de stejar în care ai agătat cununi de fân proaspat cosit, am uitat tot si te detest că mi-ai lăsat asa un gol.

Nu am avut revelatii. Pana atunci. Ca o dictare, de nicăieri, am auzit în suflet (stiu, vi se pare patetic):

noi nu te-am lăsat niciodată. Iată dovada. Si-am stat tâmpită, lipită de-o faianță si m-am uitat la cele doua linii si brusc, cateva minute am fost inundata de o pace completă pe care n-am mai trăit-o, cred.

 

Pe rând, am sa va povestesc cum au decurs procesele. Din păcate, am cam amestecat etapele, dar asa a inceput. Cine doreste sa ma ajute sa trec peste ceea ce mi se intampla acum, are contul  la prima postare din rubrica Penal.  In curand, voi posta si butonul paypal, sper.

 

Condamnata la un an de inchisoare cu suspendare pentru ultraj judiciar, 120 zile in folosul comunitatii – nu la sortat dosărele, s-a insistat foarte mult pe dalele din piata sau mizeria din parc, dar pana la urma mi-au permis sa curat legume la cantina, 3 ani probatiune, plimbari la Cluj pe banii mei, va urma si un curs de reabilitare din cate am inteles, 5000 euro daune morale pentru persoana vatamata, 2000 onorariu avocat pers vatamata si… trebuie sa-mi culc pruncul.

 

 

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

2 thoughts on “Ziua care avea să-mi schimbe toata viata – circumstantele în care am fost condamnata pentru ultraj judiciar

  • March 11, 2020 at 2:30 pm
    Permalink

    Si uite-asa,oamenii buni sunt mutilați psihic…🙈🙁🙁🙁
    Nevinovați!!!
    Poate se gaseste cineva sa rezolve cazul asta corect!!!!
    ,, Acolo, unde s-a dus ea, a plecat cea mai blândă, cea mai tandră parte din mine. Sufletul ei a trecut prin mine si a luat ceva cu el, ceva ce-i apartinea. Dar mi-a și lăsat un strop din puterea, credința si înțelepciunea ei. Moartea bunicii m-a dărâmat si am căzut în depresie.”😥😥😥
    Scrie..😘😘😘

    Reply
    • March 15, 2020 at 12:13 am
      Permalink

      O sa scriu. Multumesc ca ai trecut pe aici.
      Nu cred ca am fost total nevinovata in rabufnirea mea dar felul in care s-au petrecut lucrurile după a fost extrem de greu, prea mult poate, miezul din burta m-a ajutat să rezist. Cred ca unui singur om i-a păsat. ba nu, doi.

      Am simtit si cand scriam, si apoi – ca trebuie sa-i faca față, că justitia e politizată, poate nu peste tot si că-n ziua de azi ar fi bine sa tii aproape omul, unicul poate care ti-e loial la bine si greu. Si nu ma refer la maritat insurat

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *