Viața înainte de Hani

slapiEu sunt… șomeră.
Cu studii. Bine, proaste, i-adevărat, trebuie să fii complet dezorientat să studiezi în România Științe Politice și Jurnalism, când bazele acestor meserii nu sunt diplomele ci stilul prin care ești capabil să faci ce ți se spune și să minți fără să fii prins. După mine, este cea mai proastă facultate inventată și introdusă ca știință de studiu. În România, doar n-o să globalizez. Și vă jur că atunci când am citit acest lucru prima dată, la unul dintre cei mai controversați profesori din țara natală, i-aș fi aruncat în cap orice din cauza frustrării. Eram în dezacord total. Cum putea să spună așa ceva? Să scrie așa o inepție, o generalizare de prost gust când atâția oameni valor… . A fost suficient să privesc înainte și înapoi.

După ce termini de studiat jurnalismul, ți se pun la încercare metodele de a retușa (folosind termenul a îmbunătăți) un eventual adevăr palpabil. Că altfel nu te mai cumpără nici dracu în era internetului iar tu, ca oricare altul, oricât de urât ar suna, trebuie să te vinzi! Să-ți vinzi cunoștințele asimilate! Cum nu ne-am născut toți jurnaliștii în București, cum nu putem fi toți pe frontul din Irak sau la pupitru cu Esca, ne pleoștim. Banii? Nu vin. Mai sunt și de-ăilalți, corecții, muritorii de foame cum li se mai zice p-aci. N-am fost mereu șomeră, anul trecut eram încă manager la firma lui Hani.

Eu sunt Hapi, am o relație cu Hani de 10 ani și stau cu el pentru că îl iubesc. Și pentru că este singurul om în care am încredere.

Exact aceste gânduri, sentimente, idei, sintagme amuzante, credințe, mă animau în urmă cu un an. Sau un an și jumătate. Și pentru că realitățile se schimbă de-a lungul vieții, nu intenționez să ciuntesc de pe acum nici extazul aparent dar nici incertitudinile și întâmplările pe care le-am trăit iubindu-l pe Hani.

La început am fost studentă. La colegiu. După care Mândria, înveșmântată-n haine albe și pătată cu sânge a șoptit: e prea puțin pentru tine. Așadar am fost iar studentă. La Babeș Bolyai. Făceam pe-atunci și practică la un spital, tare mult îmi plăcea medicina. Am avut o dirigintă cum nu mai există acum în școlile postliceale. Dorina. Mi-e prietenă pe Facebook. O veneram pe femeia asta deși făcea instrucție cu noi. Când nu eram la școală, fugeam la spital, la ea, asistenta șefă, o blondă la 40-50 de ani care era trup și suflet pentru spital, bolnavi și mai ales studiu cu elevii.

Escarele și sondele bolnavilor ne erau sfinte din anul unu iar în anul doi îi găseam vena și celui mai ramolit pacient. În zilele în care-i permintea hârțogăria, făceam practică împreună cu ea. Eu și o colegă – ne înghesuiam ca gâștele la păsat, unde era un strop de sânge sau nebunie. În România de astăzi nu mai există un personal sanitar auxiliar preponderent, de genul celui pe care-l pregătea ea. Voiai să treci examenul? 5 culori de marker aveai în cărțile de specialitate. Cu Dorina nu te puteai plafona. Învățai mereu din cărți sau la patul bolnavului. Respectai bolnavul! Nu erai un fel de îngeraș în alb care face curu mare pe seama buzunarului deși se dădeau atenții și atunci, ni se dădea si noua, practicanților! Nu tu toane și mutre și sindromul zeiței care nu știe ce caută pe secția plină cu amărâți care se pișă pe ei. Nu. Noi am învățat de la Dorina să fim umani c-altfel n-aveam ce căuta acolo. (Majoritatea fostilor mei colegi lucrează în alte țări)

Naivă am fost de când mă știu. Îmi plăceau banii, ca oricărei adolescente. Îmi trebuiau bani ca să țin pasul cu colege, cu prietene, știți, se cumpărau bluze și pantofi în rate, blugi de la ruși, geci, rucsacuri. În pauze fugeai după sucuri de la Tec și înghețată. Apple însemna doar măr pe clasa a cincea. Le ceream părinților bani pentru haine, mai târziu țigări, suc la disco și o grămadă de cosmetice. Când a apărut Oriflame eram băgată-n datorii colosale, vezi Doamne. Ca o mică paranteză, Oriflame, când a apărut era pentru generația noastră ceea ce-ar fi Sephora astăzi pentru bloggerițele de beauty.

Aveam nemulțumiri legate de starea medie a veniturilor din casa noastră, dar frustată nu am fost.

Întâi am avut Pegas și bocanci, apoi ciocate și blugi din piață, ca soliștii de la Depeche Mode… Bine, bănuiam eu că acolo unde cumpără Depeche Mode, trebuia să fie o piață specială, numai pentru ei. Avea mama grijă să-l învârtă oarecum pe tata să ne dea bani, tata era cam zgârcit. Fratele meu cerea bani rar de tot, eu ceream mereu.

Într-o zi, într-un orășel mic pe care-l găsesc absolut desuet chiar astăzi, orășel care avea să însemne mult pentru mine în dosarul amintirilor, mi s-a propus să scriu pentru un petic de ziar. Începea marea mea carieră jurnalistică, Andreea Esca, Neti ori Sandu de la lumini, Busuiocul de la meteo, ce aveam să devin, ce voia soarta de la mine, ce zaruri pregătea?! Trebuia doar să am mână bună!

Numai că n-am căpătat nici un bănuț pentru munca mea. Am plâns eu și-am cerșit după ce-am umplut gratis paginile fițuicii câteva luni, apoi mi-am văzut de altă treabă. Nenea îmi sugerase că asta e oarecum povestea mea, debutul, începutul, The Harold. Îmi promisese banii pentru ceea ce scriu, oamenii din oraș îl știau că ar fi serios… dar hei, nu cumpăram droguri, așa că n-am pus eu multe întrebări. M-am plimbat pe banii mei în alt oraș, în licee, școli, la primării, ca să obțin materiale și să pun început bun. Au fost luni de zile în care nădejdea mea rămânea fermă ca un aluat introdus la congelator. Când înaintezi în vârstă pierzi mult din ea și-mi dau seama că e păcat.
Într-o zi, îngerelul în care cred, a scos bagheta fermecată și eu am aflat despre un post la un radio local.

Prezentator_redactor știri.

profil fata poza
Surpriza a fost că am luat postul! Cu glasul meu de miel căreia-i mai rămâne cuțitu-n gât până după Paște! Am încercat să mă încredințez că am o voce plăcută dar când mă întorceam cu spatele până și oglinda pufnea în râs. Într-un final, am înțeles că de fapt, ansamblul de sunete produse live, cu exigențe prea-nalte și tremor, sunt suportabile și chiar n-or să mă dea afară. Am avut mereu emoții când intram on air, prezentam știri absolut neimportante dar mă executam ca și cum în fața mea se afla Sărmanul Dionis cu-n pistol în mână. Dar nu, în fața mea, la pupitrul tehnic era cineva mult mai periculos, precum aveam să aflu.

Intr-o redacție este nevoie măcar de o persoană cu studii în domeniu. Adevărul e că fusesem hărnicuță și aveam un elan de perioadă în care nimic nu mi se poate întâmpla. După toate probabilitățile, nu mai există înregistrări ale știrilor mele. Pentru că le schingiuiam într-o așa măsură, de-aveam impresia la reascultare că mă aflu la o ședință de exorcizare. Chiar, nu știu cum le puteau asculta alții în mașină fără să-și toarne cafeiu în poală de frică. Bănuiesc că singurul motiv era acuratețea lor.

Uneori le editam și le puneam laolaltă singură. Profesionist, deontologic, așa cum învățasem la facultate! Am avut un coleg, un zmeu de bărbat frumos și bun, rar de găsit, greu de ținut numai ca și coleg de breaslă. Mă învățase programele cu care se lucra în radio și când o mai lălăiam și eu pe-acolo între două buletine, îmi făcea semn prin gemulețul din camera antifonată, hai să vezi publicitatea, cum o lipești, cum o tai, hai, nu sta.

Acasă, când prezentam eu știrile, mama dădea drumul la radio oriunde se afla iar la ora 19, Andreea Esca murea sub telecomanda mamei, mai ales dacă aveam musafiri. Ălora le stăteau chiftelele în gât dar mă lăudau spontan pentru că știau că urmează vișinata făcută la țară. Iar după o țuicuță, orice rudă care terminase 5 clase sau tocmai luase un doctorat decreta cu mâna pe inimă c-am s-ajung curând la București.
Bine, nu specificau c-aș revoluționa cel mult teleshoppingul.

Posibil să fiți și voi de acord că știrile, marile știri din cel mai urât sau frumușel oraș de provincie, sunt aceleași. Gen: polițiștii au efectuat o razie. Raziile astea erau așa la… țiganii care vând flori, la chioșcul din dreapta, la unul care l-a pocnit pe prietenu-so pentru că s-a culcat cu nevasta. În primărie, în orașul respectiv, nu mai știu ce s-a schimbat dar pe vremea când lucram eu, era dezastru. Numai cotele apelor Dunării lipseau și întotdeauna am simțit că pierd ceva foarte important! Poate că asta era, dacă mai stăteam, ajungeam să măsurăm cu-n echer malul Someșului.

În câteva săptămâni am devenit mare star, un fel de Inna locală, cu-n avânt și-o motivare greu de stăvilit. Prezentam știrile de trei ori pe zi, mergeam pe teren, adică la poliție, primărie și spital, prelucram materiale și chiar înregistram publicitate folosind voci din radio, făceam bani din contracte, vizitam zilnic potențiali clienți. Îmi pare ușor patologică acum ideea că perioada aceea o percepeam ca fiind una fericită. Eram doar mârțoaga bună la toate, trăiam sindromul burning-out dar nu se născuse încă noțiunea și nici acum nu știu să-l scriu în română.

Părinții mei tocmai divorțaseră, mă mutasem cu mama în chirie iar tata a refuzat să ne mai ajute. Mama fusese victima reducerilor de personal iar eu semnasem o demisie pe care nu ar fi trebuit s-o semnez! Pe tata îl internam periodic la dezalcoolizare, de multe ori împotriva voinței lui, speram, iubeam, mă amăgeam, reușeam să-l duc la psihiatrie pentru că pe alte secții nu-l mai puteau ține sub control. Cred că voiam să mă salvez pe mine. Pe el n-am mai reușit, în ciuda eforturilor repetate și-a greutăților prin care am trecut, a umilințelor pe care le-am depasit cu greu. Am avut prieteni -medici- care m-au ajutat mult. Ei sunt încă acolo. Câțiva îmi știu povestea. Doar unul o știe pe cea adevărată.

Probabil că dacă mi-ar fi lipsit umorul și un glet de cât pe ce inteligență, cântam zumbaba temiriunde. Am mers mai departe, fără să mai pot cuvânta. Învățasem lecția subordonării: cuvântul meu nu valora nimic iar oamenii mințeau când spuneau că doresc adevărul!

Într-o zi de vară, mă îndreptam spre noul loc de muncă aflat la 45 de kilometri de orașul meu natal.

…..