Viața ca o chirie

rafturi În apartamentul cu patru camere din orășelul mic și -pe-atunci destul de cochet și funcțional socio-economic- am locuit până după 18 ani împreună cu părinții. Oare aceea a fost @acasălamine? Aveam camera mea, cea mai bine întreținută, ordonată… până ne-a inundat domnu Roman. În sfârșit, chiar și așa, cu dungi galbene pe verde-coral mi-am iubit camera pe care-o împărțeam cu păpușa rusească. Ea blondă, grăsuță, bucle, ochi albaștri. Stătea în fund pe cuvertura cu imprimeuri, cadou de la bunica.
Eu brunetă, fadă, păr lins, ochi nicicum, chip oval interesant… Uneori dormeam pe jos ca să n-o deranjez pe ea. Dacă veneam târziu în weekend îmi era lene să-mi mai fac patul. De fapt, nu doream să-l tulbur pe tata. Deja nu mai exista uichend în care să fie treaz și apoi să adoarmă, cred că beția îi era starea de veghe. Știu că ținea berea sub pat.
De aceea m-am ferit pe cât posibil de oamenii care beau și nu se tem de alcoolism. Mi se pare mie că trebuie trăit cu vigilența asta. Ca și cu cea de moarte aproape iminentă în cazul în care zbori des în orientul mijlociu de exemplu. Poate nu mori, da să știi că neantul nu te întreabă.
Și bunicul a băut. Dar bunicul se oprea luni de zile, își contura el o autodisciplină care venea din conștientizarea faptului că dacă bea mult nu mai poate lucra și dacă nu mai poate lucra se ramolește și dacă se ramolește moare mai repede și se duce povestit de tot satul. Așa că nu punea alcool pe limbă luni de zile.
Mulți se mirau când spuneam c-aș fi preferat să fie tata crai, să umble cu femei, dar să nu aibă patima beuturii.

Unii mai spun cu vădită răutate că motivul pentru care bea tata este că n-am fost eu ascultătoare și n-ar fi fost mama obedientă. Săraca mama…

Psihiatra, o amică ce m-a ajuta cu el ani de zile mi-a spus așa: tu n-ai altă treabă decât să pleci urechea la alții? Draga mea, nu e vina nimănui, uite, îi place și nu se poate opri, puteți să fiți voi sfinte. Taică-tu a ales alcoolul, împacă-te cu ideea, nici măcar vina lui nu este.
După repetate internări, după ce porțiuni din inimă au început să se necrozeze -cronic la el și subiectiv la noi-după ce și-a dat startul ciroza, am tras de mama, au vândut apartamentul și ne-am mutat.

În chirie că n-aveam unde.
Tata nu voia să se mute, noi nu mai puteam sta cu el. Eram nedumerită de ce n-a plecat mama mult mai devreme. Nu putea, efectiv nu avea bani să ne întrețină dintr-un salariu, nu -și permitea partajul. Acum lucram și eu pe când se îmbolnăvise ea.

Apartamentul închiriat era urât din cale afară, cu vopseaua uscată și scorojită. Vagi urme de igrasie care se imprima rapid în hainele din dulap. Pete de negreală și mizerie sub tencuiala din baie. Chirie 100 de euro pe vremea aia, mult, mult pentru orășelul cu pricina. L-am luat pentru că era spațios și m-am gândit că o să-l amenajăm noi amândouă. Sigur că realitatea brută m-a împotmolit repede, nici vorbă de bani să mai cumperi bucăți de mobilă darmite pretențioase zugrăveli. Era naveta, procesul, facturile.

Șah mut

M-am mutat la reședința de judet, cum nu, în chirie. O cameră spațioasă, mucegăită pe jumătate într-un beci din centru. Știu că mi-am cumpărat un fotoliu-canapei second de pe internet. (de asta, când am făcut nițică rădăcină în Deutschland am cumpărat un colțar nou, imens, destul de extravagant deși intuiam că dacă se întâmplă ceva nu-l voi putea căra cu mine nicăieri. Pe cât de clar îmi era că eu oricum n-am o Acasă și nu voi avea unde să-l car, că locuiesc cu chirie prin viețile altora).
Dimineața la 6 începea programul și cu întreruperi, dura până târziu după-amiaza. Nu puteam activa opțiunea navetă. M-am trezit într-o noapte albastră. Albastră la față, nu mai puteam respira. Făcusem o pneumonie interstițială și abia suflam afară darmite între pereții mucegăiți.

Atunci am depășit și fițele cu Acasă și alți bulbuci mentali precum senzația de victimă dezrădăcinată. Obosită și căutând niciazinuștiuce, am acceptat să mă mut cu iubitul meu de atunci în alt județ. Bănuiam că-i cea mai ratată relație și cea mai jalnică mutare. T voia să se însoare. Și voia copii. Eu voiam să mă mut undeva unde să-mi placă și să găsesc un bărbat cu copiii deja făcuți.

Sunt în autobus și pruncuțul îmi șade pe vezică.
Poate că are o praștie. O fi ajuns vreo nucă pe la el, mă gândesc… Atentă, aștept următorul bobârnac. Categoric, cel mai drăguț accesoriu tactil din gravidia mea este felul în care lovește copilașul. Restul reprezintă stări prin care nu mai vreau să trec. Adică vreau să trec de ele acum și să nu se mai repete. N-au legătură cu copilașul ci cu mine.
Bine, sunt și eu de vină pentru neastâmpărul de azi, i-am trântit în creștet o șaorma la farfurie, varză, cartofi și sos picant, apoi o wafă. Mi-l imaginez așezat pe-o wafă intrauterină. Scobind cu-n degețel într-o căptușeală precum vata pe băț. Mă gândesc la tot felul de scenarii când accelerează înspre vezică și mă aflu în mijloacele de transport în comun. Fac exerciții kegel, masez lobul urechii…

Și-am mai avut „case”. Niciuna a mea.
Și curând pregătesc din nou cutiile și sacii. Cum să pot ține o relație dacă n-am fost în stare să mențin în jurul meu patru pereți? Uneori îi mai invidiez pe copiii care au părinți bogați ce și-au permis case, chirii bune, apartamente la oraș.

Într-o zi o să am și eu un apartament frumos pentru mine și pentru copilașul meu.