Beirut, Hezzbolah și altă normalitate

Beirut, Hezzbolah și altă normalitate

armata liban 1Nu am luat prea în serios cele trei controale pe care le-am suportat între Tir și Sidon. Mă obișnuisem cu militarii înarmați până în dinți. În loc de jeepuri vedeam mai multe tancuri. Majoritatea în centrul Beirutului dar și la universități, controlau majoritatea ieșirilor din oraș dar și școlile, rutele către obiective turistice.

Eram cu Hani și cu cei trei verișori, Ayla conducea ca nebuna, depășea, e drept, șoseaua era ca-n palmă. Când vedeam reflectorul roșu și mașinile trase pe dreapta, scoteam iar pașaportul. Toată lumea discuta aprins în mașină, aveam impresia că se ceartă dar nu, majoritatea arabilor așa vorbesc. Și dacă ți-a căzut acoperișul în cap și dacă te-a răhățit o turturică.

Când eram opriți, se purta câte-o discuție de 10 minute cu gesticulări, polițiștii își mișcau nervoși mâinile dintr-o parte în alta, 2 stăteau să facă nimic  iar unul verifica actele.

Mi-a tremurat inima prima dată, la auzul acelor MC, avioane israeliene de recunoaștere care mutaseră probabil urechile tuturor vizitatorilor din Byblos în ziua aceea.

– Ce sunt astea, e vreo acțiune a armatei libaneze? l-am întrebat pe Hani

– Sunt avioanele israeliene. (mi-am acoperit urechile, zgomotul scurt ca un țiuit de rachetă, așa mi-l imaginam, mă amețea pe moment). De recunoaștere. În mod normal… n-ar trebui să fie aici dar se întampla des, mai ales pe linia de graniță.

– Se poate întâmpla ceva?

– Sper că nu, murmură Hani. Se întorc foarte repede, ciudat, așa ziua în amiaza mare…

fenicia, byblos, tir

În al treilea punct de control, un tinerel grăsun și absolut neprietenos ne-a informat că o grupare paramilitară a intrat în Beirut și de aceea trebuie să ținem aceste acte asupra noastră (un fel de permise mâzgălite cu-n pix pe niste foi gălbejite) și să stăm în casă. De unde am venit, de ce am ieșit, unde stăm și eu ce caut acolo.

– Turistă, zic. Jurnalistă (mai credeam pe vremea aceea că-s jurnalistă dacă aveam studii în domeniu).

Tânărul badijonat de veste, arme și muniție, s-a uitat la mine de parcă i-am spus că-s la ciclu. A ridicat un deget murdar, și-a tras nasul fornăind și le-a transmis alor mei ceva în arabă. Apoi, la fel de nervos, mi s-a adresat mie:

No jurnalist. Don t say if ask, iu turist, or, are iu hiăr tu rite about Libanon?

– Yes, of course i only… I m not here to write, i studied jour…, i… visit my family, deja mă intimidase, ce Dumnezeu, erau paranoici…?

Mi-a retezat repede vorba repetând același lucru în timp ce-și rotea privirea cam deranjant pe salopeta mea înflorată de la Promod.

Read more