Păstorul bolnav și oile lui

om asteptandSunt într-o sală de așteptare în clinică. Lângă mine, o femeie în jur la 60 dar mai îmbătrânită. De viață, necazuri, poate boli. Un scaun liber și apoi un bărbat îndesat, la 1, 70, cu umeri de zdrahon, îmbrăcat c-o jacheta din fâș gros. Pare ca așteaptă pe cineva important pentru el. Bărbatul nu avea mai mult de patruzeci și de ani dar și el părea mai în vârstă. Copleșit de griji, ca oamenii de la țară care muncesc precum soldații. Îngrijit omul. Îl auzisem adineauri că-i vorbea unui infirmier despre ciobanul lui și despre cantitățile mari de alcool care-l doborâseră. Și tutunul. Pe cioban. Mi-am văzut de-ale mele, privitul pe geam, răsfoitul pliantelor.

Intră în sala de așteptare un alt infirmier. La brațul lui, bărbatul lungan și slăbănog despre care bănuiesc că vine din OP, se ține chiar bine. Cămașa de la pijama e descheiată, i se vede pieptul costeliv, mânecile-i sunt suflecate, nu numai brațul lui pare legat de infirmier. Din branula, firul subțire duce înspre perfuzia pe care-o poartă cu grijă infirmierul. Ăsta-i al meu. Zdrahonul îngrijorat se duce spre el, ești bine, da sunt bine, costelivul râde oarecum amețit. Numai că nu ieșeau cuvintele, poate mi le-am imaginat după bucuria din ochii bărbatului cu traheostomă. E taică-su, clar, mintea cere explicații când stai și observi.

Femeia pleacă de langa mine, slăbănogul e dus în salon cu grijă. Vez de treabă. Se întoarce de 2-3 ori. Tot vesel. Vesel și băiatu când îl vede. Vorbesc ca prin Ardeal. Infirmierul și ăl mai tânăr că operatul nu mai poate grăi.
Numai după ce apare medicul care l-a operat, fețele ălor doi se schimbă-n zâmbet. Operatul ascultă așa tranchilizat cum e și merge cu o asistentă la patul lui. Medicul l-a atins usor pe umăr și i-a spus că se ține bine și că a scăpat. Apartinătorul mai să-l îmbrățiseze pe doctor. Ați scos-o?

Medicul surâde aprobator. Om mic și om mare își dau mâna: pe toată, stai liniștit.

Acum aștept hartiile, zice apartinătorul, vă mulțumesc domnule doctor.

Lumea dispare (nu toată) și mă apropii de zdrahon. Rotund la chip, cu ochii ușor umflați, cearcăne de oboseală, cu riduri multe și aspre, barbierit. Nu vă supărați, e tatăl dv? Iertați-mă dacă… mă bâlbâi.

Omul se uită la mine de parcă n-am vorbit de ieri și-mi răspunde cu naturalețe. Adică strigă puțin, așa, ca din poartă înspre marginea drumului. Pare fericit, poate de-aia:

– E ciobanu oilor mele de-o viață doamnă, o viață de om simt acuma. Că era să se termine. Copilul ăsta (sic!) a fost abandonat de ani de zile, e de varsta mea, l-am găsit pe-un câmp, grijea de niște animale. Nici n-a știut să0mi spună cine-i mumă-sa și tat-su, nici unde-a stat în afară de coliba lui. Mânca numa paine și bea, da a băut mult.

– E de vîrsta matale, declar uimită.

– E, da l-a distrus băutura. De-aia suntem aici. Da io cioban și om mai bland ca el n-am văzut și-s cioban la randu meu! Ăsta nu mi-o pierdut o oaie, domniță. Nici nu vorbea bine, nici carte nu știe da de când l-am luat la mine nu l-am mai lăsat. Și iacă, 10 ani au trecut. N-are nimic doamnă, nu știu nicio rudă, are un frate, da ăla n-a vrut s-audă de el. A mai grijit animale și la alții numa pentru mancare da… Acum bărbatul încearcă să facă ceva să nu-i dea lacrimile, se caută-n buzunare, se uită pe tavan. Eu stau ca împăiată.

– Și v-ați adus ciobanul care nu are pe nimeni, la operație…

Read more