Ne temeam de Lența când eram copii

Ne temeam de Lența când eram copii

Eu mă temeam tare de femeia cu ochii metalici pentru c-avea pleoapele metalice sau vopsite. O credeam vrăjitoare.

 

Umbla fără căptătâi prin tot orașul și bolborosea lucruri pe care nu leînțelegeam. Eu și ceilalți adolescenți o necăjeam și ne blestema, ne amenința și noi fugeam. Fugeam râzând isteric până ne trânteam pe iarbă, sau găseam un motiv să încălecăm leii de piatră din parc și să ne așezăm pe bănci, întâmplător, fată lângă băiatul pe care-l plăcea.

Lența avea probleme cu picioarele cu apa pe care n-o găsea și care curgea peste tot în cișmele. Pe atunci, oriunde ar fi intrat cineva i-ar fi dat un pahar cu apă. Uneori intra de câte trei ori după apă, uita că a băut. Lența nu bea alcool, nu fuma, nu făcea nimic. Era doar Nebună. Năucă și fără căpătâi căra cu ea câteva plase și o haină, își dădea cu ruj pe ochi, nu cerșea niciodată, nu voia nimic. Așa o vedeam atunci. Cum mă vedeam pe mine și pe oamenii iubiți nemuritori, așa nebună o vedeam pe ea.

Read more