O sâmbătă absolut normală, acasă la noi

O sâmbătă absolut normală, acasă la noi

bebe si mama in oglindaDimineață. Bebe dă cu capu de noul perete, boc, boc, trebuie să-i fac și niște protecții laterale frumoase, vopsite-n alb așa, s-avem impresia de albă cazăpada și-un pitic. Că la valorile hemoglobinei mele de-acum merge rujul roșu. Pitic este, uneori se înmulțesc.

Zilele trecute i-a dat mamei un pumn în ochi și de-atunci vede vălătuci de vată. I-am spus că mi se pare chiar drăguță imaginea. Ei nu i se pare. Chestie de gusturi.

Prima oră a dimineții, la un moment dat iese copilu mare din baie cu o găleată cu apă pentru amorsă. Eu așa-i zic, copil mare, frumos l-au crescut ai săi. Trece pe lângă Teo, gălăgie mare că ăsta micu vrea să se joace când îl vede, i-a atras atenția bubu tatuat de pe brațul tânărului. Se uită-n jos pe balcon, mă întreaba apoi (eu chioară de somn, așteptam să iese din baie ca să intru eu să m-apuc să mă las de fumat a șapteșpea oară):
– E vreun foc? (eu am înțeles jumate deși încă aud bine la 38)
(nuuuu, acum e aragazul nou, foc la comandă ca dragonu, eu n-am trei brichete ascunse-n 5 locuri)
– Ăăăă, de ce?
– Că tata-i jos și s-a stins…
– Da ce-a luat foc?
Deja-mi ardea ceru gurii, era să înșfac copilu și să sar cu el în vata bazaltică de pe balcon că-i ignifugă.
Alexu-copil calm se uită-n jos la găleată și-mi răspunde timid:
– Tata da e jos…

Read more