Let s do it, Teo! Pentru toate orașele mici din țara asta, vă rog, nu ne alungați!

Let s do it, Teo! Pentru toate orașele mici din țara asta, vă rog, nu ne alungați!

mama si copil… nu ne alungați din țară iar și iar cu indiferența voastră!

Începem de vineri după masă.

Merg cu Teo la mormântul tatei. Cald și frumos, vorbesc cu mama pe drum, mă mai întâlnesc și cu fosta mea profesoara de latină. Ce femeie! Numai ea reusea să mă găsească în dulapul în care intram la ora ei. Ea și diriga. Ne îmbrățișăm. E tot așa, ca o regină pion așezată în alt oraș decât cel al nobilimii căreia ar fi apartinut.
O întreb ce o duce pe ea la cimitir.
– O floare, Ioana… Am primit-o de câteva luni și tot nu s-a ofilit. Am uitat s-o ud și 10 zile. E roșie – îmi spune numele dar nu îl rețin.
– O floare pe un mormânt?
– Soțul meu. Înainte de Paște a… e copilașul tău? nu vreau s-o tulbur. Da, da, al meu, zic. Ce mână de fier avea femeia asta și ce blândețe-n spatele scutului! Ce frumoase sunt bătrânețile ei pe dinafară, părul alb cu ușoară tentă de mov ca întotdeauna, chipul osos, ochii ca niște mure umede. Nicio lacrimă. Doar roua din privire, ca-n cântecul ăla nuștiucare.

La tata la mormant aprindem repede niște candele și mama se rotește pe-acolo să strângă niște buruieni care se întind. Spune ceva de omul plătit care nu face nimic, iar Teo la picioarele mele calcă pe niște câlți albi și scheaună. Atât l-am lăsat jos cât să-mi pun piedica la căruț.
Inaaaaaaaaaaaa, Inaaaaaaaaaaaaa
O femeie strigă disperată, eu îmi salt copilul cu un cățel atașat de mânuța stângă. Nu mă mai simt deloc ca la cimitir. Mama și-a plătit și ea partea – ce minune să plătesti moartea dinainte – și pe piatra funerara e și numele ei. Ba mai înflorește și-o floare. Mă trec fiori.
– Mi se pare înfricoșător.
– Ce, mama nici nu ma baga-n seama.
– Să-ți scrii numele și vârsta la care te-ai născut pe piatra funerara a… oricui. Și să știi că cineva ți-a săpat groapa sau ți-a ținut loc. Ca și cum ați merge la Fantasia Land. Oricum putrezim. Dar acum suntem aici. Afară. E dar de la Dumnezeu, zic.

Înainte să-mi spună de responsabilitate, scumpetea locului și că așa se face (știu, are dreptate dar tot înfricoșător mi se pare), ies dintre morminte.
Ăsta micu urlă ca din gură de șarpe că i-am luat jucăria. Innnnnaaa fuge mancand pământul, de unde a apărut de-a prins-o Teo de codița mică și mov, nu știu. Lasă, bine că n-a mușcat-o pe Ina că acum eram pe la Vet cu ea.
Domnul și doamna cu cățelul mă salută curiosi. Le spun că Teo iubește câinii și pisicile și că de fiecare data ne oprim să (le apucăm de coadă, să le îndopăm, să le pupăm dacă le poate ridica iar Teo poate) să le admirăm. Zâmbesc. Zâmbesc și ei.

Teo salivează. Îi ies patru dinți. Ina mică și albă cu coadă mov n-ar fi avut nici-o șansă.

…………………………………………………………….

În parcul mare sunt 3 copii care sar capra zilnic, așa, spre seara. Unii spun că sunt de la Casa Copilului. Nu înțeleg ce e “casa copilului” astăzi, aici și pe unde o fi. Au cam 14-15 ani. Genul obraznic, rebel. Le vorbesc urât altor trecători și nimeni nu vorbește de fapt cu ei. Sunt curați, frumușei. Sar peste o piatra lângă o cismea veche și învață figuri noi, se cațără pe-un copac, din-astea. Băncile din jur sunt pline. Când mă întorc de la locul de joacă de la fosta grădina de vară, coșul de gunoi de lângă capra băieților trăznit, smuls, mizeria jos. Îmi amintesc de unul dintre băieți. Voia să-i taie micului M cauciucul de la bicicletă cu un cuțit.

Read more