Povestea numelui

Povestea numelui

hapi11Mi s-a spus că tatăl meu era relativ treaz și-a reținut un nume pe care i-l indicase mama: Veronica. Mă bucur că era totuși, destul de amețit de fericire, c-am venit io pe lume, violetă (fără n), cu ochi bulbucați (nearticulat, că la așa o greșeală mi s-a atras atenția) și-un smoc de păr negru (de atunci poate am un crush pentru porcuții de Guineea). Atât cât a avut voie să vadă el pe ferestruica aceea cu gratii a maternității, apăru forțată de împrejurări, un fel de Julien(ă) din Madagascar. Am auzit că nu încăpeam pe cântarul spitalului, de-asta vreau să fac lobby pentru Centrul de Diabet din Cluj ;).

Tata și-a luat un amic de pahar și-un certificat constatator cum că m-a adus barza și-așa găit-a amicul: măi Ioane, doară s-o cheme ca pe tine, să-ț poarte numele.
– Bine zici. Da oare nu s-a enerva… cum o fi zis oare să scriu, Ramona-Veronica?
– Da ție-ți sună bine?
Lu tata îi țiuia mintea c-are 3 guri de hrănit acu, ce să-i mai sune, bucuria nu știa s-o exteriorizeze.

Ioana…

Pe atunci tata nu bea decât la înmormântări, nunți și când se depuneau icre în familie. Îmi place Ioana.
Singura care-mi spunea așa era diriginta mea din liceu. Îndărătnică am fost în primele săptămâni și nu răspundeam când alergam ca nebuna pe treptele profesorale, care-mi păreau un fel de vale a regilor vii, nu ca-n poveștile pe care le aud astăzi. Nu era voie și gata, nu făceam noi regulile-n școală.
Cum te obișnuiești cu orice, ca un ritual kabala a început să-mi răsune numele Ioana, când mă chema dânsa la o parte, lângă soba de teracotă, cam de două ori pe lună. Mică de înălțime, c-o sobrietate demnă de o regină, cu părul alb-gălbui tuns scurt și impecabil aranjat, își ridica mâinile la nivelul pieptului, trăgea aer în plămâni într-un fel care ar fi trebuit să mă facă atentă (eu eram vrăjită de brățările nemaivăzute pe care le purta) și-și lipea ochii oarecum de-ai mei, încercând o răutate pe care n-o poseda absolut deloc:
Tu Ioana, iarăși m-ai făcut de mândră mninune, să ț-o spun p-ardelenește (era absolut fascinantă când vorbea așa pentru că dânsa putea grăi oricum, nu se punea problema să nu o luăm în serios). Păi de-astea îmi faci tu mie înainte de olimpiadă, vin de trei ori pe săptămână după masa să vă pregătesc, te duci și la bio și-acum să-ți scad nota la purtare c-ai stat în ora de mate la Cola?
– Doamna dirigintăăăă darrrr
-Șșșșșt, că n-ai ce zice, știi tu că nu mă poți minți, nu ai scuze! Nu te-ai dus dragă singură, că voi circulați așa, în turmă. 3 ore de mate, Ioana, 3 ore, numai în semestrul ăsta. Ultima dată i-ai convins pe toți să fugă de la chimie dacă nu mă înșel? Mno zi, ce mă fac io cu tine?
Ce rău îmi pare că n-am știut atunci să-i explic că Ioana e probabil nume mixat -evreiesc, slavon… că-nseamnă un fel de Allahu Akbar de astăzi. Adică Dumnezeu este milă! Bine, poate că astăzi n-ar mai prinde alegoria numelor… Iar apoi ea a murit. Pur și simplu. Și nimeni nu m-a mai strigat: Ioana.
Iar pentru că Dumnezeu e milă, nota mea la purtare a fost întotdeauna 10.

Read more