Inainte si dupa ketamina – medical

Ni se pare absolut normal sa respirăm, sa gândim, să ne bata inima, sa legam relatii, sa ne plangem unii de altii , sa iubim. Sa traim. Sa avem constiinta sinelui.Sa ne simtim oameni, fiinte evoluate.Nu ne putem imagina c-am fi si altceva, în afara corpului. Nu ne putem simti o …ciuperca sau un vierme si nu putem creiona cum ar fi acel simtămant.

Cand am citit cate ceva din Aldous Huxley cu minunata lui lume noua – am gandit ca omul e dus cu pluta. Si că in afara de niste distorsiuni de perceptie izvorate din modificarea chimismului creierului- omul povesteste basme. Tipul mestecase mescalină parca si alte psihedelice care-l proiectasera în țara lui Harap Alb

Poate că asa e. Tot ce traim aici pe pamant si ni se pare miraculos sau imposibil – provine doar dintr-o modificare a chimismului neuronal. Dar presupunand ca avem un suflet energetic -ma întreb daca el poate fi distorsionat de vreo substanta

Eram în spital si urma o parte neplăcuta cu scosul meselor iodate din sinus. Am fost binecuvantata c-am putut alege optiunea „mute”si „sleep” .Stand pe masa , în sala, cu anestezista înca neconectata la branula mea, ma întrebam daca chiar o sa reuseasca sa ma adoarma fara să mă intubeze sau totusi o sa fiu constientă, daca o sa simt furtunul acela de aspiratie pe care o sa-l pună în gat, etc. Banuiam ca o sa primesc o doza de ketamina , poate o doza mare de dormicum si ceva antialgic puternic.

Anestezista :O sa ametesti putin
Medicul : doar mă uit
Eu : Dar daca nu reusiti să mă adormi………

film rupt

Sunt o chestie. Exist dar nu am constiinta propriei existente. Trec prin mine (nu prin minte) niste cuvinte, se repetă,nu stiu dacă sunt ale mele sau cineva vorbeste *ceva gen totul e în regula , văd culori vii deasupra mea roz, albastru (nu-mi dau seama că sunt becurile de la sala). Aud zgomote dar nu stiu ce sunt, culorile se misca ,se rotesc, nu le pot urmari . Incerc sa le numar , sa-mi dau seama cate sunt. Nu stiu sa numar. Sunt probabil o plastelină si eu. Am senzatia ca înghit salivă dar ….e doar o senzatie nu realizez ca sunt un om ci doar ca exist în afara de spatiu si timp. Si că fac o miscare (mai tarziu m-am gandit ca probabil încercam sa înghit)

Mi se pare o perioada lunga totusi. Nu înfricosatoare. O perioada în care încerc sa găsesc un sens, încerc cu disperare sa recapat un control. Probabil ca Sinele ma cauta si eu îl caut pe el dar neuronii mei sunt scurtcircuitati . Exist , dar nu stiu ca ce . As putea foarte bine sa fiu o plastelina sau o lumina care pulseaza. Nu mi-e dor de nimeni, nu-mi amintesc nume, persoane, iubiri, oameni. Nu îmi pasa de nimic, nu stiu daca sunt vie sau …altfel.
Culorile au miros ( iod desigur dar nici asta nu stiam)
Nu pot sa colaborez, sa vorbesc, nu stiu daca am ochii deschisi sau „văd” cu ei închisi , nu simt durere, frica , liniste, nu simt nimic. Sunt doar un spectator mut care coexistă într-un spatiu colorat

Mă caut cu intensitate pe mine însami, instinctual.

Nu stiam unde sunt desi teoretic ma trezisem. Nu vad pe nimeni in jur, doar plastelinele de sus.Cu greu îmi dau seama ca sunt luminile de la sala.Nu ma pot misca. Incerc, îmi misc o mana.Nu stiu ca e mana mea, nu o simt. E ciudat cum se misca.O pipai cu cealalta. Am o mana de hartie! Si mii de degete. Ca un evantai.
Stranie senzatie. Evantai cu unghii colorate

Ridic un picior
(va dati seama ce funny trebuie sa fi fost pentru tot personalul din sala pentru ca era plin pe-acolo, se”lucra” si la alti pacienti în salile alaturate numai ca eu nu puteam roti capul)
Imi vad piciorul luuuung si subtire, pana în tavan. Tot de hartie e.
Respir bine si usor. Foarte încet îmi amintesc circumstantele. Culorile sunt intense,mirosul la fel
Imi amintesc numele chirurgului. Il strig, si-mi rotesc în sfarsit capul….văd totul în 3 D. Distorsionat.Mi-e greu sa-mi tin ochii deschisi. In momentul acela ma simt putin speriata. Nu stiu cat de tare vorbesc sau daca vorbesc în gand.
Dar el vine langa mine si îl prind de mână , are maini de hartie , nu conteaza, ma simt confortabil acum. Vorbeste la telefon si îi aud vocea ca un ecou si trebuie sa ma concentrez ca sa-mi dau seama ce spune.

Dupa ce vede ca m-am linistit,pleaca de langa mine, eu întorc din nou capul si văd anestezista dar nu sunt sigura că e ea. Arată ca Lady Gaga cu multe mărgele si c-o pelerina albastra, parca e în zbor. Intind mana catre ea, hm….ma înfricoseaza putin. Se apropie de mine desi părea într-un tunel, departe, îmi ia mâna si sta putin cu mine, vorbeste dar nu mă pot concentra, pe ea nu o înteleg

Acum vorbesc eu într-una, sunt într-o faza maniacala cu un acces de logoree.
Sper doar ca nu strigam, nu puteam sa-mi dau seama de intensitatea vocii , ma auzeam pe mine însami ca dintr-un casetofon.
Gata,mi-a ajuns ma gandesc eu, sunt treaza si vitează, vreau în camera, pot sa merg. Eram vraiste, cu gandurile în toate partile si cu un discernamant aproape inexistent, o distractibilitate exagerata

Hop, stau în fund pe masă, un brancardier slabut si chirurgul ma sprijina amandoi, păsesc ca din pod, nu văd pana jos, nu pot aprecia distanta, podeaua e moale.What the fuck? Sunt în Fantasia Land fara bilet. Vorbesc într-una, aud muzică în sala (nici nu stiu daca chiar aveau muzica, probabil că da) le spun ca e nașpa si c-ar trebui sa puna Lana del Rey. In sala de preanestezie zăresc un pacient cu capul inflamat cat o luna plină, râd si întreb ce-i cu ăla acolo si-mi amintesc ca era si cand am urcat eu sus, deci toata distractia nu a durat mult. Chirurgul îmi spune râzand să tac din gură că si ăla/i pacientul lui, gata, gandurile îmi zboara în altă parte pe planeta Pămant

La scari, chirurgul se întoarce si-l lasa pe slăbut sa ma duca în camera, Mein Got, daca pic pe el îl strivesc cu siguranta…..ce repede mă duce, ce mare-i geamul ăla deschis din fața mea, am impresia ca fereastra se întinde pana la mine, hei stai că -mi cad șlapii, oare cand am voie să mănanc *n-ai voie înca, asteaptă ….ajungem langa salon, zambesc frumos la toata lumea, „toata lumea” aka rezidenti si asistente se uita cruciș la mine, banuiesc ca m-au auzit de pe scări si nu știau daca mă aduce careva din vreo crâșmă sau din sală.

Sunt în patul meu, stau frumos în fund si ma uit pe pereti că nu pot să fac altceva. Dau doua telefoane
„Prepare for landing……..” încet, încep să mă linistesc, sunt obosita si mă simt ca si cum un urs ar fi adormit pe mine

Dupa jumătate de ora vine chirurgul
„Hei, cum esti, ai aterizat” ? 😀

Vreau sa va întreb pe voi. A existat un moment anume în care ati fost fericiti ca traiti, ca existati, in care v-ati gandit ca suntem de fapt doar in excursie aici pe Pamant? Credeti ca suntem doar un trup si ca sufletul nu exista ca entitate separata?

LE- trairile de mai sus se datoreaza ketaminei, nu sunt experimantate in timpul unei interventii chirurgicale cu anestezie (nu se da asa ceva la anestezia generala)