Cu lelea Linucă: O poveste despre bebeluși

Cu lelea Linucă: O poveste despre bebeluși

bunicaLelea Linucă-și șterge bărbia cu colțul năfrămii, împinge cu mâini noduroase tigaia pe plită și-apoi iese-n prag să scuture șurțu plin de făină.
Seamănă cu buni. Era prietenă cu buni.

– No așhe tu fată d-apoi cum să nu stai tu oțâră de povești la lele-ta, că tare rar te văd. Noh spune, tu fată… niște lacrimi mari i se adună-n ochiul cu care mai vede bine, ăl´laltu e mereu uscat și alb, chior bag seama. N-a vrut să se opereze decât la unu. Faină burtă ai, fainăă, ptiu să nu deochi, d-apoi pă când îl fași?

Lina întoarce-o plăcintă și trage tigaia deoparte, musai să-mi audă povestea. Da și io-s curioasă:

– Când a vrea Dumnezo, am fixat eu data cu medicul…
Lina își sucește năframa și-și boțește șurțu laolaltă peste ștrampi ca pentru o poveste.
– Ș-apoi amu vine când zîce doftoru?
– Ei, n-auz că vine când vrea Dumnezeu? Doctoru-l scoate.
O secundă scade entuzismul bătrânicii. Mă privește speriată.
– Da dacă vine când vre Ăl de Sus, di șe să-l mai scoată doftoru?
– Nasc cu el, mamaie, nu cu popa. Da ia spune-mi, când l-ai făcut pe Marin cine te-a asistat?

Bunicuța își amintește brusc greutățile și importanța vieții de femeie tânără și devreme măritată într-un sat de-acum pustiu, odinioară chiar bogat și plin de tineri.

– Sărășia! P-atunci nu iera asistente de-aiestea.
– Moașă? Întreb plină de speranță, mușcând dintr-o plăcintă fierbinte.
– E, daaa, moașă iera, Sandica lu Fătu Dumnezău s-o ierte și s-o hodine. Ia-ci l-am născut pă unchiu-to, în patu aiesta, două zîle. Vinețîi iera când o vinit pă lume că doară p-atunci nu să știe de aparate de-astea de vă spun amu doftorii cum stă copilu-n pântece. De-abdie sufla.
Linuca trage aer în piept ca și cum ar lua oxigen pentru pruncu de-atunci.
– Dar moasa ce rol avea dacă te-ai chinuit atât? Durutu-te-o?

Read more