Când nu mai știi cine ești

Când nu mai știi cine ești

Zile întregi am râs clătinată de fraze, amintindu-mi câte ceva din cărțile Simonei Catrina: Sex în Pervesiune clasică și Codul nebunelor maniere. Citeam o oarecare literatură de specialitate și învățam spaniolă, lucruri care mă plictiseau uneori la maxim. Ajungeam în pragul somnului care sărea pe geam de la etajul casei scârțâitoare până ajungeam eu de la birou la pat.
Cărțile Simonei m-au făcut să prind aripi atunci. A fost prima dată când am înțeles că există cu siguranță un lucru, o noțiune care te salvează din aproape orice: UMORUL, RÂSUL.

Cu 5 ani în urmă parcă nu aveam nicio grijă. M-a îmbrăcat Dumnezeu cu-n costum de scafandru în care mi-a pus o mare doză de încredere și m-a trimis în lume. Ei, m-am dus eu, nici nu mai respiram prin branhii, respiram prin oamenii pe care-i iubeam. Că așa e în viața asta, iubești în multe feluri iar la un moment dat, cineva te acaparează și nu mai lași de la tine, lași din tine.

Țin minte că atunci când am început să scriu pe-un blog, îmi rugam amicii virtuali să vină să comenteze. Că-mi era jenă să mă bag eu în seamă. Pe-atunci Pasquinel nu era supărat pe mine ( nu l-am întâlnit niciodată, nu-l voi întâlni dar avea umor, bun simț, eram o mică gașcă). Eu o gâscă ce călătorea mult, că doar aveam costum și încredere. Pe Pasquinel l-am supărat cu ceva și nu cred că m-a mai iertat. Eu am uitat ce i-am pricinuit dar așa suntem noi, oamenii.

Fără legătură cu ce am scris mai sus, puține sunt lucrurile care te orbesc dar încrederea e printre ele. Ca pasiunea. Și mândria. Despre Jack Daniels, în episodul 7.

Read more