Asa va incepe cea mai buna carte. A mea. E un delir…

sa scriu povestile acelea. Nu ma grabesc

În 2015, într-o zi de toamnă frumoasă, una dintre puținele în care nu ploua cernut, mă plimbam pe lângă Rin uitându-mă spre celebrul turn. Nu mă gândeam la ceva anume, doar așteptam ambarcatiunea să mai văd  fatadele art nouveau de la  Oberkassel. Mai așteptau vreo 10 persoane, turiști probabil. O femeie care trecea binișor de 50, cu părul tuns scurt, alesese-n ziua aia zeci de codițe mici si colorate care-i expandau cumva fața pătrățoasă, cu maxilare proeminente. Nu trecea de 1, 60 m si se ridica mereu pe vârfuri ca să-și sărute iubitul, cât un păsăroi pe lângă ea, țuguindu-și buzele fucsia. El era ceva mai tinerel, purta costum, si răspundea cumva echitabil-sentimental la fiecare gest al doamnei rubensiene. La un moment dat a trecutdestulde aproape  un fel de vapor transportor de marfă si majoritatea turiștilor au scos tabletele sau telefoanele, țoc țoc.

Mai erau vreo două cupluri care se plimbau pe langa ponton si membri unui grup parisian, care chicoteau si gesticulau adunati langa o mas[ inalta de tabla la care serveau celebrii wursti cu cate o doza de bere. Doamnele aveau părul tuns scurt iar cateva tinere purtau un chignon foarte înalt. Chic. Dacă aveam să aflu curând că în România e lucru de râs să ai mintea hodinită, aici mi se potrivea de minune. Calcule n-aveam de făcut, o să ajung la timp la cafeneaua în care mî întâlneam cu hani și era o plăcere pentru suflet să-i privesc pe turisti și pe localnici. Treceam des prin Media Harbour – vechiul port eram obisnuită cu locurile, cu parcul din apropiere  și cu arhitectura futuristă a lui Frank Gehry, așa că priveam oamenii senini cu mintea odihnită. Dacă te obisnuiesti cu locurile, nu te mai miri de ele, oricât de frumoase ar fi și te iau gândurile neplăcute în plasa lor. Așa era și-n ziua aceea, care încet se transforma în seară. Un feribot plecase deja. Întârziasem 20 de minute si nu auzisem telefonul, vrăjită de frumosul tânăr junkie  care sedea langă un chioșc de ziare și cânta la chitară . Am intrat în panică și am luat un taxi.

Nu o să-i spun în seara asta, hani va fi deja nervos c-am întârziat, si că nu am răspuns la telefon. Mai rezistam doar pentru că acolo, pe marginea Rinului, îmi puteam lăsa mintea fără gânduri și-mi înfășuram inima-n emoții plăcute.

Urma sa-i spun barbatului bun care avusese grija de mine aproape 10 ani ca-l parasesc.

—————————————————————————-

In 2019, intr-o zi de toamna frumoasa, una dintre cele in care soarele stralucea nebun printre frunzele care cadeau in parc, ma plimbam pe malul Somesului, uitandu-ma spre celebrul sat Bunesti. Pe care nu-l vedeam ca nu era ce sa vezi, dar luminile de faruri ale masinilor care treceau pe centura ocolitoare a micului oras erau ca niste licurici beti.

Nu era nici Belzebut, zeul mustelor, darmite picior de om in preajma. Serial, isi face aparitia amurgul si soarele aluneca obosit dupa niste cladiri vechi de caramida. M-am dus acolo sa plang si iarasi sa plang, sa nu ma vada careva.

Tocmai fusesem parasita de singurul barbat de care aproape ma indragostisem dupa ce eu si Hani ne-am despartit. Eram lovita de trecut, gata, ieri il aveam si azi nu. Alex, un sociopat galant, un Harry Potter cu o maaare putere de seductie, o biblioteca cat casa si o casa la tara, frumos si divortat, a fost primul si ultimul care m-a pus cu botul pe labe la 39 de ani. M-as marita cu el. Ieri fusese la mine in casa, ieri vorbise cu mama, alaltaieri inotam goi intr-un spa inchiriat cu totul – asa dorise el sa ne petrecem cateva ore impreuna. El putea sta si mai mult, ca doar n-avea obligatii decat sa-si hraneasca Griffonul de Bruxelles. Eu nu voiam sa mai raman, nu lipseam de acasa seara.

In dimineata aceea, aparuse ultima din cele trei neveste. La mine pe what s app. Si acum ma uitam la mesajul ei si tremuram de dorul lui Alex si de prostia mea. Cum nu am vrut sa vad semnele? Femeia de rang inalt imi vorbea ca unei spirochete care-i facuse barbatul sa si arunce iute lenjeria intima din cauza mancarimii. Si el, el nu mai spunea nimic. Nevasta invizibila si inexistenta pana atunci in ecuatie ma intreba cine-s eu.

Eu sunt Ioana. Apoi, m-am prins de situatia domnului si am scris mai departe. Banuiesc ca nu sunteti Griffonul cu blana moale si 5 kilograme. Doamna mi-a scris ca ma da in judecata. Eu i-am raspuns ca sunt de acord, dar e o lista la tribunal si se sta la coada. Femeia m-a blocat. Si eu acum reciteam mesajele in care el nu poate trai fara mine. Pana cand moartea sau nevasta ne va desparti.

Cum stateam asa, muta de frumusetea si hopurile vietii, cu gandul la un xanax sau o sticla de vin, simt ceva cald pe cizmulite. Un maidanez mic de 5 kilograme se pisa pe bulinele de la Deichman. In acelasi timp mi-a intrat si un mesaj pe what s app.

Era de la o cunostinta din orasul in care ma mutasem. Citeste neaparat – femeile care se masturbeaza pierd sansa la mantuire.

M-am asezat jos pe-un razor si abia atunci am inceput sa plang iar, eu fiind de felul meu o lacrimatoare care face numai minuni. Apoi m-am dus linistita acasa unde ma astepta unica mea iubire. Am si stiu ca unde ma aflu eu acum – nu va mai intra un alt barbat in vietile noastre.

Am ales aceasta setare benevol, dupa niste torturi sufletesti cumplite.