Știu cand am pierdut fericirea din copilarie!

Cred că aveam vreo 10-13 ani si întotdeauna de Crăciun erau mulți oameni la noi la masă. Eu n-aveam decât grija bucuriei de Crăciun, da mama se spetea în bucătărie: mama frământa năpraznic și tochitura de chiftele cu ou si un fel de tartă care-i ieșea ca un coșulet de picnic si apoi punea pastă de brănză.

Făcea sarmale

Fierbea 3 zile la toba aia, piftine sau răcituri, cum o numeam noi. Dezosa tot, tranșa puiul, făcea salata de boeuf si vinetele, neapărat împănate cu măsline si ardei rosu.

Prăjiturile le făcea împreună cu vecina, mama chec si salam de biscuiti cu mult rom, vecina cafeline, că mamei nu-i ieseau foile. Aragaz de 2 lei, pentru că noi nu înlocuiam în casă aragazul, bateriile la chiuvete, masina de spălat si alde alea. Cred că și dacia 1300 a lu tata, Dumnezeu să-l ierte mai poluează pământu îngropată pe undeva.

Tata bătea covoarele si căuta băuturile, mama îl pistona cu cadourile, așa că mereu am avut un Crăciun al copilăriei perfecte.

Când veneau musafirii, mă bucuram, se simțea un soi de fastaceală la început, se descălța fiecare, schimbam cadourile în hol, ne pupam mult (si ne îmbrățișam chiar cu drag si dor). O vedeam atunci pe mama că e obosită. Eram cam leneșă, scuturam praful și mai rar, ștergeam ușile. Țin minte si acum că aveam fix 10 usi în apartamentul cu 4 camere! Zece. Dar pentru mama, de la aspirat covoare – chiar si bătute fiind- până la spălat perdele și mers zilnic la serviciu, lenea mea nu exista, că nu mai apuca sa se gândească ce am făcut si ce nu.

Când se asezau toti la masă,  mai persista timid  între mirosurile de Impulse si chiftele din casă, o adiere de acetonă. Cu ultimele puteri, mama-si făcuse manichiura cu 20 de minute înainte să apară oaspetii.

Si mai eram si noi doi. Copii. Fiecare cu bazdaganiile lui. Frate-meu se pregătea de altă tură de mers la colindat cu prietenii lui iar eu cu colegii. Dar înainte stăteam puțin cu neamurile mele. Cu prietenii de familie. Cu cei de vârsta mea. Eram fericită. Îmi amintesc că odată m-a certat mama că m-am apucat să caut cadourile Moșului în debara si am tras toate rafturile pe mine. De supărare, de oboseală, n-a știut să-mi zică decât: vai, Doamne! A da Domnu si-i fi si tu om matur si-i vedea atunci cât de grele-s toate-n lume si de ce mă necăjesc așa când faci ce nu trebuie. Măcar nu umbla cu ce-ți spun să nu umblin-n casă!

– Da e Crăciunu mama, n-am făcut nimic, sunt bucuroasă, eram curioasă, las că le strang eu imediat…

Tu nu esti bucuroasă? Maine vin la noi… Oare eu ce primesc?

Mama mă certa rar si-mi explica pe indelete fiecare lucru. Odată chiar mi-a zis că pentru ea, bucuria a cam trecut si că ea e fericită că mă vede pe mine așa.

Copilul, mic, mare, sărac bogat, are el parte de scanteia asta de sete de viață și intensitate din orice. Nu am înțeles pana dupa 22, cam asa, ce voia să zică mama legat de maturitate. Că doar oi creste, mi-oi face un rost în viață și îmi voi castiga banii mei, ca ei, oi trăi si eu.

De parcă aș fi avut vreodată habar cum e viata de părinte născut în anii 60-70.

Crăciunul a rămas la fel, în fiecare an. Eu si oamenii din jur ne-am transformat.

Am tăiat legături, am schimbat brazii verzi cu plastic, să nu ne pice-n cap planeta. Am aruncat în oaresce colt puținele jucării de pluș si păpusa aia romaneasca, blonda, ce stătea la loc de cinste pe o canapea si nu aveam voie decat s-o privesc.   

Mi-am aruncat tenișii și-am pus tocuri, nu m-am mai uitat sub brad ci direct în debara, ca să știu dinainte…

Am dat fericirea copilăriei pe emoții erotice trecătoare, am renunțat an de an la cate-o strofă de colind ca să intrăm mai repede-n casă, să mâncăm si să bem.

Ce fac acum, de cativa ani? O invit pe mama să se mai odihnească. Fac curat cum vrea ea si dacă nu vine măcar o capră. Capră de-aia in blană de urs. Cumpăr prăjiturile, chiftelele, numai piftia  si ciorba i le las pe mână. Că nimeni nu le tocmește ca ea.

Și vorbesc despre Mos Craciun cu o lună inainte si caut ciocolatele alaturi de băiatul meu în calendarul Paw patrols, pun atatea luminite, câți bani si baterii am pus deoparte pentru așa ceva. Aspir covoare, aduc băuturile, arunc jucăriile prin toată casa si-l las si pe el să desfaca bomboane din braduț.

Nu mai vine lume multă la noi. Dar încet, cu cât am fost mai vrednică-n a căra sacii Moșului, cu atât am aprins mai mult scânteia aia de la 14 ani. 14, 41, vă spun eu că are un secret euforia copilăriei și că nu se  pierde de tot. Unii n-o mai caută și nu le mai pasă de ea, spun c-asa e mersul vieții, să fii cu capul pe umeri, cu griji zilnice si cu inima zdrobită, că doar ești Om Mare.

Tine de mână un om drag. Colindă acasă cu familia, fiecare cu ale lui, da-mpreună la vers. Pregătește cadouri si nu căuta ce-ti dau alții că vei primi. Oriunde vezi un Mos Craciun, du-ti copilul (sau copilul din tine) si spune-i ce poveste vrei tu. Îmbracă-te cum te îmbrăcai la 20 de ani, ajustează numai mărimile. Și cel mai important: nu lăsa eroii negativi in povestea ta, acum știi deja că ei aduc numai belele. Si nu-i așa că-ți doreai finaluri fericite la povestile copilăriei?

Ce citesti acum? Eu 1001 de nopți.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *