Știi exact de ce te-ai despărțit de omul cu care ai fi vrut să rămâi pentru totdeauna?

split and goO fi din cauza fleacurilor? A cicălelii? Pentru că eu nu sunt omul detaliului. Nu-mi place să văd diferențele ci Creația, Întregul

O vreme după ce m-am dezmeticit am dezvoltat un mecanism de coping.
Pe blog puneam întâmplări și sentimente vii și normale, pe-atât de nepovestite de alții, c-aproape se rușinau cei apropiați. Dar tu toate le zici? Ei las că nu-i chiar așa, mă apăram eu. Și-apoi oamenilor le place să se oglindească în ce simt ăia de lângă ei.
– Vezi, ea nu are nevoie de un partener adevărat, ea trebuie să fie cu toți. De ce, pentru numele Domnului, ține ea blogul ăla? De ce scrie acolo tot ce simte? Cum să nu mă simt dat la o parte când tot feedbackul ei vine de la niște străini?
– Eu cred că greșești. Ii place să scrie povești. Se joacă. Exersează. Relația cu tine și scrisul sunt două lucruri diferite. Și tu stai pe laptop, nu?
– Eu lucrez. Mie nu-mi convine exchibiționismul ăsta… Oamenii sunt… și în general prietenul meu începea altă poveste ca să întrerupă a 333-a discuție identică.

În timp ce refulam scriind nu exista activitate mai prodigioasă și plină de satisfacții deși nu prea câștigam mare lucru, vreau să spun că n-aveam un caștig material. Îmi imaginam că într-o zi mă voi ridica de la birou și va fi totul ca înainte, înainte când eram într-adevăr și spre deosebire de alții care-și pângăresc fostele iubiri – eram foarte foarte fericita. Acum, de pe margine văd mult mai clar ce aveam și ce pierdusem. Mă mai întreba mama: cum poți suporta cuttare situație?
Râdeam și-o asiguram că suma lucrurilor plăcute e infinit mai mare și că n-aș sta într-o relație care-mi aduce preponderent suferință.

Niciodată nu mi-am pângărit verbal fostul partener. Cum s-o fac dacă odată ceva ne-a potrivit? Oare nu știe lumea care citește ce răi au fost alții și ce buni sunt cei care povestesc că li se înfățișează doar o versiune? Oare cum uită omul tot ce-a fost bun în relația cu partenerul? Cum te poți trezi după zece ani să-i convingi pe (ne)cunoscuți că ăla a fost rău și tu Crăiasă? Oare nu știi că la bază sunteți aceiași dar ați devenit cu 80% mai puțin toleranți? Că unii trec peste și alții nu? Oare de ce să te îmbeți cu apă crezând că nimeni nu-i ca tine, că nu te merită, că numai el trebuie să schimbe ceva in facto?
Unii suntem înșelați, alții cicăliți până la nebunie, suntem verificate compulsiv, interogate în timp ce altele pur și simplu renunță la relație de atâta bine! Chiar așa. Am o amică ce și-a părăsit soțul după 6 ani. Bun la pat (zice ea) muncitor (văzui și eu) cu bun simt, Einstein nu era dar nici ea nu terminase Inginerie cibernetică ci un liceu tehnologic. În sfârșit.
„L-am lăsat de bun. „
Chiar așa mi-a zis. Că bărbat-su nu muta o scăriță la găinile din curte cu de la sine citire, fără dezlegarea ei. Că ajunsese să-l vadă atât de bleg și de puțin bărbat (în ciuda faptelor bune în favoare ei!!) încât uneori l-ar fi dat cu capu de-o scandura, numai să strige odată la ea. Ceva, orice, chiar si curva penala! Dap… C-apoi l-ar fi luat de guler și l-ar fi sărutat nebună de patimi, dar soțul ajunsese să stârnească-n ea dorința de-a ucide ca-n Kill Bill și nimic altceva. De bunătate precum am zis.

Când mama mă lua la rost, mieunam și eu:
„Dar mama, e normal ca la tine să mă plâng de tot ce mă rănește. Că noi oamenii credem că lucrurile minunate ni se întâmplă de la sine înțeles și ni se cuvin… uneori mă cicălește atâta că simt că nu mai am aer!”
„Tocmai. Cum mai poți suporta!”
(chestia e că nu suportam nici replica ei. Voiam doar să fiu auzită.)
Eh, cărei mamei îi place să-și vadă copilul, fie el e 40 de ani, căindu-se?

Începusem s-arunc mâncarea. Nu-mi prisosea dar mie nu-mi plăcea să mănânc gătit ce rămânea de pe-o zi pe alta și nici nu eram învățată încă să cumpăr cât consum. Însă o aruncam când veneau din urmă scenele dimpreună
Era dimineață și ne intersectasem în bucătărie:
Ai mâncat tu bucata de pizza?
– Ăăăă (ezitare, nu n-o mancasem)
– Ai aruncat-o?
………
Se schimba la față de parcă i-aș fi zgâriat mașina într-adins c-o cheie:
– Unde ai aruncat-o?
( o Doamne, te rog, fă-l să termine, lua-o-ar dracu de pizza)
– În WC!
– De ce nu le lași, de ce arunci mâncare dacă știi că mie nu-mi place? Treaba ta ce apucături ai dar eu…
– Era acolo de trei zile. Îmi trebuia tava! Loc în frigider nu mai este, pentru numele lui Dumnezeu e o bucata de…
– Știu ce e! Stai, unde te duci? Mereu faci așa când vorbesc cu tine!
– Dar nu vorbești cu mine! Țipi la mine pentru o felie de pâine care sta de trei zile pe-un platou în cuptor!

Restul zilei și seara erau compromise întru totul. Mai erau și problemele juridice de care mă ocupam eu. Creierul meu era așa de obosit uneori.
Banal pare exemplul de mai sus pentru un cuplu format din doi oameni relaxati și care se iartă și se împacă repede. Eu voiam să mă împac imediat dar orgoliul lui era rănit de orice căpșună putredă doar pe jumătate, aruncată de mine. Oare de ce?

Nu știu nici acum ce era asta. Zgârcenie? Dar luam câte 10 pizza, e drept că sfârșeau congelate și nu mai știu ce se întâmpla cu ele. Ori le dăruiam. Dar cu o bucată mică și uscată ce să faci, că doar n-aruncam câte un rest de mâncare zilnic…
În ultimul timp făceam economie la toate. Cu cât aveam mai mulți bani în cont, cu atât era mai frig afară, mai lungă coada pisicii și mai scumpă căldura. De parcă ar fi contat! Chiar așa, cum conta când noi stăteam în trei luni câte două săptămâni la Paris? Cum, când noi aveam 5 concedii pe an și 10 deplasări?

O vreme am tăiat cu cuțitul toate tăvile de teflon și am zgâriat absolut întâmplător căni, pahare, fețe de masă care-au trebuit înlocuite. O vreme am lăsat lumina în baie și pe hol și lampa de veghe ziua în amiaza mare. Apa să curgă când mă spălam pe dinți fără să mă gândesc la copiii din Africa. Apoi, patologic, după ce aproape am urât și l-aș fi strâns de gât pentru cât de greu credeam că mi-a fost să fac față singură la toate in ultimii ani, după ce-a trecut furia în care nu l-am putut răni măcar cu-n vârf de ac, după ce mi-am cerut iertare c-am fost rea, patologic așteptam să-mi spună cineva să sting lumina în baie
Să nu pun mâna pe telecomandă când țin și bolul cu măsline sau punga cu pufuleți.
Să nu îmi trec mâna prin păr în bucătărie că-i scârbos (mai aveam câte un reflex dar singur l-am corectat, tot patologic)
Să tăi pătrățele castravetii în salata, nu rondele.
Să las salata în apă câteva minute, nu s-o spăl direct sub jet că se consumă mai multă.
Să nu râd în hohote pe stradă…

Da, numai femeile ușoare râdeau așa și lui nu-i plăcea să fiu ușoară. Strigător la cer pentru feministele lumii, știu, dar eu întotdeauna am râs cu poftă. Totuși, el avea altă mentalitate, știusem de la început și am învățat și multe lucruri bune, mi le-am însusit.
De exemplu să respect oamenii. Să mă port frumos. Nu știu dacă de la început fusese așa dar cu timpul el a avut mai multă grijă chiar și față de sentimentele străinilor decât de ale mele.
Ce simte X dacă faci asta, de ce ai spus cutare, nu ți-ai dat seama că ești nesimțită?
Dar X m-a jignit…
Și? Nu te-ai putut abține?
Nu… sunt colerică. Respectul nu e dat, e un câștig, se învață, se repetă, se compensează prin fapte și gesturi. Uite, ieri ți-am luat ție apărarea, nu ai spus nimic… am așteptat ca-n cazul de față să fii de partea mea.
Nu am înțeles ce-a spus femeie… de asta n-am fost de partea ta.
Te-a jignit. Ne-a jignit pe amândoi.
De ce-o bagi în seamă?
E mai bine dacă-i dau un pumn în direct și tu asiști, sau cum?
Ești nebună…
Tu mă faci să fiu… Mă bagi în rahat și apoi întrebi de ce put.

Cred că mulți s-ar amuza dacă m-aș târî într-o zi la psihoterapeut ca să înțeleg ce-a fost cu noi și ce-am devenit. Adică nu e ca și cum aș simți nevoia să mă vindec de ceva, depresii pret a porter, daune induse de părinți (c-am văzut că-s la modă țapii ispășitori și prea putin self-esteemul și faptele pe care orice om matur ar trebui să și le asume) nu, nu m-a îmbolnăvit nimeni. Dar tânjesc să-mi explice un om priceput ca să-mi intre bine în cap ce pattern de gândire atât de diferit de al meu ne-a distorsionat. Când a murit iubirea, când ne-a ajuns dependența? De ce roim unul în jurul altuia cu atâta milă? De ce nu ne-am respectat niciunul promisiunile deși nu pusesem condiții înainte? De ce n-am voie nici acum s-arunc căpșunii care-mi par stricați dacă eu i-am plătit dar e el în preajmă ca prieten? De ce nu pot termina o carte despre viața mea cu el, chiar de n-ar citi-o nimeni? De ce mi se modifică viața lunar dar personajele rămân aceleași? De ce simt că nu mai pot face loc niciunui bărbat în viața mea?

Dar nu găsesc un psihoterapeut în Cluj. Unul bun. Unul care are performanță. Nu cred în fetițe și femei care-au lălăit-o pe la FF, am făcut și eu asta, doi ani. Practica o știu. Vreau performanță. Și pare-se că niciunul Bun nu are loc. E plin de psihologi specialiști în cauza peștelui înecat și e penurie de terapeuți.
Poate că dacă aș înțelege aș punea să merg mai departe. Stau în stația asta de luni de zile și-i mai țin și pe alții în spatele meu.

 

Oare ce v-a despărțit pe voi, străinilor?