Povestea numelui

Mi s-a spus că tatăl meu era relativ treaz și-a reținut un nume pe care i-l indicase mama: Veronica. Mă bucur că era totuși, destul de amețit de fericire, c-am venit io pe lume, violetă (fără n), cu ochi bulbucați (nearticulat, că la așa o greșeală mi s-a atras atenția) și-un smoc de păr negru (de atunci poate am un crush pentru porcuții de Guineea). Atât cât a avut voie să vadă el pe ferestruica aceea cu gratii a maternității, apăru forțată de împrejurări, un fel de Julien(ă) din Madagascar. Am auzit că nu încăpeam pe cântarul spitalului, de-asta vreau să fac lobby pentru Centrul de Diabet din Cluj ;).

Tata și-a luat un amic de pahar și-un certificat constatator cum că m-a adus barza și-așa găit-a amicul: măi Ioane, doară s-o cheme ca pe tine, să-ț poarte numele.
– Bine zici. Da oare nu s-a enerva… cum o fi zis oare să scriu, Ramona-Veronica?
– Da ție-ți sună bine?
Lu tata îi țiuia mintea c-are 3 guri de hrănit acu, ce să-i mai sune, bucuria nu știa s-o exteriorizeze.

Ioana…

Pe atunci tata nu bea decât la înmormântări, nunți și când se depuneau icre în familie. Îmi place Ioana.
Singura care-mi spunea așa era diriginta mea din liceu. Îndărătnică am fost în primele săptămâni și nu răspundeam când alergam ca nebuna pe treptele profesorale, care-mi păreau un fel de vale a regilor vii, nu ca-n poveștile pe care le aud astăzi. Nu era voie și gata, nu făceam noi regulile-n școală.
Cum te obișnuiești cu orice, ca un ritual kabala a început să-mi răsune numele Ioana, când mă chema dânsa la o parte, lângă soba de teracotă, cam de două ori pe lună. Mică de înălțime, c-o sobrietate demnă de o regină, cu părul alb-gălbui tuns scurt și impecabil aranjat, își ridica mâinile la nivelul pieptului, trăgea aer în plămâni într-un fel care ar fi trebuit să mă facă atentă (eu eram vrăjită de brățările nemaivăzute pe care le purta) și-și lipea ochii oarecum de-ai mei, încercând o răutate pe care n-o poseda absolut deloc:
– Tu Ioana, iarăși m-ai făcut de mândră mninune, să ț-o spun p-ardelenește (era absolut fascinantă când vorbea așa pentru că dânsa putea grăi oricum, nu se punea problema să nu o luăm în serios). Păi de-astea îmi faci tu mie înainte de olimpiadă, vin de trei ori pe săptămână după masa să vă pregătesc, te duci și la bio și-acum să-ți scad nota la purtare c-ai stat în ora de mate la Cola?
– Doamna dirigintăăăă darrrr
-Șșșșșt, că n-ai ce zice, știi tu că nu mă poți minți, nu ai scuze! Nu te-ai dus dragă singură, că voi circulați așa, în turmă. 3 ore de mate, Ioana, 3 ore, numai în semestrul ăsta. Ultima dată i-ai convins pe toți să fugă de la chimie dacă nu mă înșel? Mno zi, ce mă fac io cu tine?
Ce rău îmi pare că n-am știut atunci să-i explic că Ioana e probabil nume mixat -evreiesc, slavon… că-nseamnă un fel de Allahu Akbar de astăzi. Adică Dumnezeu este milă! Bine, poate că astăzi n-ar mai prinde alegoria numelor… Iar apoi ea a murit. Pur și simplu. Și nimeni nu m-a mai strigat: Ioana.
Iar pentru că Dumnezeu e milă, nota mea la purtare a fost întotdeauna 10.

Țin minte că era o vreme în care am căpătat o vulnerabilitate legată de nume, orice nume și făceam confruntări mentale gen: știu 3 Veronici. Parcă semănăm toate. Una e foarte frumoasă. P-ailaltă a lăsat-o bărbat-su cu-n copil și suferă-n draci, a început să bea zilnic, arată rău. A treia, asta a dispărut, nu știe nici Zamolxe unde s-a dus după ce a scăpat de cancer… Clar, toate semănăm la chip pentru că ne cheamă Veronica! Am citit undeva că fiecare silabă pronunțată des lasă o amprentă în Sinele ăleia pomenite…
Cunosc 4 Diane. O, Doamne, da, aș fi vrut să mă cheme Diana! Toate Dianele pe care le cunosc eu sunt extraordinar de frumoase. Bine, astea două din a 12-a B sunt cam tălălaie, ieri una s-a aruncat pe coridor la picioarele lu iubitu-so jurând că nu s-a culcat cu ăl de sus. De la etaj adică.

(eram destul de preocupată de frumusețe în adolescență. De aspectul fizic. Arătam ca solistul din Zucchero fără barbă dar mă credeam cea mai frumoasă de pe planetă, nimic nu-mi displăcea la mine. Planeta mea era până în Ungaria cred… A, eram și nemuritoare, voi nu așa v-ați simțit? )
Diana de la buticu din parc e cam curvă, așa se spune.

Și credeți-mă, pe vremea aia era lucru serios să fii curvălită într-un oraș cu 20 de mii de locuitori. Minus jumate.
Dar poate eu n-aș fi curvă dacă m-ar chema Diana, aș fi doar frumoasă…
M-au chinuit talentele cu nume dezirabile cam o lună, până când s-a dus pasiunea pentru că știam vreo 17 Ioane și numai dacă puneam câte ceva de la fiecare ieșea perfecțiunea care-ar influența minunat un destin. O tâmpenie mai lungă ca mine!
Însă s-a petrecut o minune și într-o zi, o mogâldeață din familie a rostit: Jo… Jo! Și a întins mânuțele s-o iau, se plictisise-n patu-n cela cu zdrăngănei deasupra, ea se plictisea după 17 secunde. Tot Jo sunt și astăzi. Când iau o pauză de pe Hapi…

Veronica

Toată lumea îmi spunea Vero. Atât de bine m-am identificat cu Vero, că mă moleșeam ca o gasteropodă-n cochilie când auzeam: Veronica, vrei să…
Veronica, adică veritabila icoană în interpretarea sinelui egocentric, a fost pocit minunat de confrați din alte țări. Ba mai mult, totul a început în generală când o colegă, cea mai bună prietenă din copilărie, m-a poreclit Dero și-atunci i-am spus  c-ar fi o idee bună s-o arunc pe geam.
Ea mi-a răspuns că suntem la parter și oricum, pe-acolo fugim când avem latină.
Frații mei prin alianță, musulmani, au exersat săracii, luni de zile, parcă scoteau albunul speak and spell. Primul poem epic a sunat oarecum :
Virho, kunafa e gata, cobori să luăm cu toții masa?
Cum mi-ai zis (urlat de la etaj)
A… sorry… Viiirho? Is not ok? Ha, ha.
Și masa, unde s-o ducem?
Verișoara mea pronunța aproape impecabil, încât Vero-ul brut din română începuse să-mi zgârie urechea.
Ver-hou. Lin și dulce, parcă-mi declara iubire necondiționată și-n același timp descria oarece frumos din natură, așa suna numele meu rostit de ea.

Dar Hani cum îți spune?

(cred că va continua povestea, dacă nu fac mâine un petec de-depresie românească)

L. E. Oricât de binevoitor, anormal, ciudat sau altfel ai fi, oricât de arogant și egocentric, mie nu-mi e bine deloc când simt că nu-mi cinstesc părintele care mi-a mai rămas.
Și-apoi, pe bună dreptate cred că cinstea asta presupune să-l înțelegi: Mama vrea de obicei să fii bine, ba mai mult, lăudată, răs-măritată, să vadă chiar pe facebook bucuria aceea falsă pe care-o pune lumea în exces. Pozele cu fetele frumoase care-au reușit în viață de la 21 de ani pentru c-au știut să facă sex oral de la 17… (scuze dar nu m-am putut abține).

Să aibă lumea parte pân la urmă de-alde bârfe considerate normale. Banale. Nu de războiul meu cu Sinele și glumele cu Socola pe care desigur, n-am pretenția să le priceapă intelectualul de la etajul 6 cu merțanu și diploma lui născocită. E la sine înțeles că pe ea o deranjează când acest personaj imaginar descrie cum se găsesc chiloți în Auchan și cum noi, ca nesimțitele credem că de fapt punctul G e la fel de real ca veverița trăsnită în Ice Age.

Draga de ea, i-am dat block și-am rugat-o să nu se mai streseze că oricum, are destule greutăți.

„Da, eu vorbesc uneori urât, porcos, da mama, nu e frumos, dar oricât ar fi de bogat vocabularul cuiva, le mai spui direct, greu, și ca să te aperi de nimicnicia altora. Oamenii sunt șmecheri, sunt atrași și de grotesc, dau cu evantaiul când face altcineva un pârț dar pe-al lor nu-l recunosc nicidecum. Uite mama, știu că nu-ți place să spun lucrurile pe care alții doar le fac sau le gândesc dar imaginația mea e debordantă și crește și n-o pot opri! Poate vorbesc într-un mod în care alții simt. Am un personaj imaginar în mintea mea. E grozav, poate ucide, poate crea, poate da viață și poate să spună ceea ce Veronica n-ar fi mieunat, că-i bleagă, de asta. Nu mă pot lupta cu personajul ăsta, e mai puternic decât mine și îl iubesc! Ca și cum acesta ar fi lucrul meu. Să o cresc pe Hapi, așa cum e ea. Altfel mă sting eu, cea pe care ai vrut s-o numești Ramona Veronica. Și n-am avut de ales, da, știu că e Arsenie pe FB dar pe Hapi n-au mai vrut s-o lase. Așa că le-am dat buletinul. Cu atât mai credibilă va fi zurlia din poveste, nu crezi?”

Mami, orice minune ține 3 zile. O să vezi că și asta. Ăăăăă… când o să te deblochez, pentru că e posibil să mai înjur. Știi că m-am ținut mereu de cuvânt în lucrurile serioase de Viață? Știi câte am făcut pentru noi? Știi că n-am făcut rău intenționat niciodată? Acestea durează milenii, nu trei zile. Ei, dacă o citeai tu pe Hapi de-acum cinci ani, ai fi cunoscut-o, ai fi iubit-o și pe ea, ai fi știut că-i cea mai frumoasă ficțiune a ta.

Dacă astăzi ați putea alege fără nicio formalitate, ce Nume ar apărea în buletinul vostru? În ce măsură credeți că e important un nume pe care oricum, nu l-ai ales tu, dar cumva trebuia să te strige, măi…?

Autor: Hapi. Riverwoman