Poștărița sună de cinci ori pentru că știe că nu-i deschid. Cine sună o dată…

lumina si biserica
Intru-n bloc: căruțu cu rucsacu-n el, eu cu bebele-n marsupiu și-l mai las și pe-un moșulică să pătrundă-n incintă. C-a strigat la mine de la 5 metri: duamnă nu închideți! N-am închis, până a parcurs el ăia cinci metri, săracu,  mi-am zis cântărindu-l cu privirea că mie mi-e chiar ușor, că-s anchilozată complet numai dimineață la prima sirenă când  mă izbesc în te miri ce.
Parchez vagonetu, sustrag păturelele, caut cheia, caut vreo trei cârpe vomate, scot reductoru de la spatele cărucio… doamnă, doamnă, ce bine că v-am întâlnit, Dumnezeu a vrut, ia uitați, o invitație, să veniți că e pe Cluj Arena!

Om mai bătrân și mai agitat și mai dinamic eu n-am văzut de când trăiesc pe lume, așa că am fost politicoasă și l-am ascultat deși eram obosită maxim. Ce invitație, o veni Madonna mă gândesc, dacă-i pe Cluj Arena. Sau a greșit nenea wikipedia, de emoții, că vecinii mei nu prea stau la povești despre mântuire, sunt egoiști, vor singuri în raiul lor, nu cu martori.
– O să vorbim despre viața în familia adevărată alături de Iisus, văd că aveți…
Ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
– Domnule, mă scuzaț da îi e foame (și ne-am căcat și-n scoicuță că iar am pus pampersu aiurea), o să vin dac-o să pot (mi-am zis că nu mai mint nici de complezență dar săptămâna trecută m-am mai relaxat cu-n Dr House și-am prins puteri.)
Eram la ușă la etajul doi și bădiucu încă vorbea de la avizieru de la parter.

Bașca a scos bag seamă și recipisa cu taxele de administrație și a lipit o minune colorată cu oi, căței, pume și tigri blajini care alăptează pui de căprioară. Și-n mijloc, un Iisus colorat, cu barbă aranjată ca-n reviste, cu ten sephora, atractiv, în haine curate, călcate, ilustrate enervant de perfect. Ceea ce mie mi-a repugnat mereu în revistele lor pentru că eu cred în Iisus și ca om și ca Dumnezeu. Și mai cred că Omul acela îndumnezeit a suferit inimaginabil cât a stat pe pământul ăsta. A fost probabil murdar, nemâncat, desculț adesea, cu păr îmbâcsit de vânt și ploaie, cu ochii blanzi și nicidecum sexy, slab, plin de răni… în sfârșit.

Eram cu cheia-n ușă:
Să vină și soțu că e despre familia…
– Bine, bine, strig io să m-asigur că nu mă urmărește.
– Pe Cluj Are…
Trântesc ușa.

Dah, lugulugulugu, hai să te schimbe mama, îl dezbrac de tot, apoi caut scutecu, arunc șervețelele umede lângă aleză, ligheanu cu apă pe covor, sună interfonu, arunc copilu pe aleză.
Geh!
– Da, îi gre viața și încă n-ai văzut nimic! Ciucucucuuuu, să nu plângi că mai avem pân la lapte.

Sună soneria. (eu eram sigură că a fost poștărița, nici nu m-am deranjat după interfon) Da știți cum sună soneria la mine? Parcă-i calamitate, parcă vine fancurieru s-aducă bagajele lu Brigite și racheta lu Năstase.
Ăsta micu pleoșc cu șervețelele desfăcute direct în lighean.
Io cu pampersu verzui și împuțit în mână, aproape de lipotimie, invoc trei sfinți și fug la ușă.
– Pentru Dumnezeu, nu pot să cred domle, da vă bateți joc… ați ieșit ca să sunați iar la interf…

(c-o zi înainte mi-am promis că nu mai am așteptări și că nu mă mai enervez, schimb temperament coleric pe o sangvinică melancolică)
N-apuc să termin cuvântarea-mi plângăcioasă că individul, ager, îmi aruncă de-a binelea-n brațul liber o stufăraie de cărți: numa să le studiați.
– Ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
Da de ce, veniți să m-ascultați? mormăi eu indignată. Uite mă că le dai o mână și ei îți iau și părul de la sub braț.
E și despre creșterea… că văd c-aveți un copil…
– Adică parenting, zic. Eu mă pricep, să știți!
– Ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Aiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, ueeeeeeeeeeehahaha (kind of)
Bătrânul avea cam un metru și vreo două palme-n sus, fața scofâlcită, albicioasă, urechile lipite parcă cu scotch de craniu și o voce de bariton care-a tras heliu în plămâni. Aveam impresia că ne aude tot blocul, nu era suficient că-i colind zilnic înainte de mese.

Arunc cărțile te miri unde (mai ales că scria pe prima pagină că nu merg în Paradis!) și mă întorc la procedura standard. Mufez bebelușul la suzetă și ueee-ul încetează. Șervețelele-s în raiul hartiilor reciclabile, iau copilul și-l spăl la chiuvetă, ocazie cu care mă ud și mă mânjesc pănă-n smalțul dinților cu de toate.

Soneria.

Nu creeed, mă duc să iau cuțitu din bucătărie s-arunc cu el în ușă. Pun bebele pe umăr și deschid. Măcar i-a fi rușine ăstuia să mătot frece la icre dacă vede-un cur de copil. Aș, e un cetățean de la fan curier, vrea să semnez.

Deja curg apele pe mine și lu ăsta mic îi e foarte foame și v-am spus (cred) că eu am mai auzit copii plângând dar când îi e foame lu Căpșunel, strigă de mi se mută obiectele pe mobilă ca-n poltergeist.

Și de stres și de nemâncată și cu gândul la bătrân (Doamne dă-i un loc în rai că ăsta săracu merită sau pune-l acolo unde-o fi tare bine cum își imaginează el.) Gândeam că-i înfricoșător să fii atât de aproape încât să știi că ori intri în cartea recordurilor ori…

Și gândind în părți, îl dau pe-acesta pe-o bucă cu crema epilatoare-a lu mama. Seamănă ambalaju cu Sudocremu. Evident că sesizez imediat, mă albăstresc, desfac un alt pachet de șervețele, șterg de 10 ori apoi la chiuvetă, între timp copilu devenise vesel cu atâta plimbat și săltat și ținut pe umăr și poveste și spălat cu apă caldă, eu mă pregăteam pentru Peditel și unuunudoi.

Până la urmă, le duc pe toate la bun sfârșit, bebe doarme molfăind suzeta. Eu atârn pe-un fotoliu sorbind dintr-un cafei instant. Pe Cluj Arena auzi, despre familia adevărată cu-n copil de patru luni care-n toată viața lui a văzut două femei stresate și frunzele din același parc. Mă pasc două lacrimi. Ei bine, exagerez puțin. Da puțin.

Mai pun o poză cu Putin pe facebook și mă întind lângă bebe.
Sunt sigură că Iisus, așa cum îl port eu în inimă, ne veghează pe amândoi. Și că bătrânelul o să-l întâlnească și el pe acel personaj perfect colorat care stă cu oile. Pentru că raiul și iadul sunt propriile noastre conștiințe.

Dar totuși, cât am de plătit administrația dacă a luat Ramses hârtia de la avizier?

Cine credeți c-a venit și azi? Oi fi fost singura care i-am deschis (din greșeală), i-am adresat două vorbe (din politețe), i-am spus că dacă am timp mă duc…
– Bună ziua. Știți, e o întâlnire la Cluj Arena…

Acum stau c-o șurubelniță-n mână și mă uit la interfon. Și mâine e o zi…

3 thoughts on “Poștărița sună de cinci ori pentru că știe că nu-i deschid. Cine sună o dată…

  • August 27, 2017 at 8:47 am
    Permalink

    Eu am taiat frumos soneria, ca am nascut de craciun cand vin toti copiii strazii cu colindul, iar interfonul l-am dat pe silentios, ca stau la 5 si toata lumea, rds, apa, posta, pliante apasa pe butonul din mijloc. Daca vine cineva la apartamentul 13, tot la 5 suna, ca e mai simplu, cred ca o sa lIpesc o piuneza.

    Reply
  • August 27, 2017 at 7:27 pm
    Permalink

    La mine soneria e data pe…silentios, tre’ sa bubui in usa ca sa-ti deschida cineva. Iar la ciocaneli am cod, ghicesc tot neamul dupa ritm si intensitate. Dar tot m-au pacalit odata doi americani de-aia care umbla la camasa si cravata, cu un teanc de biblii. Le-am zis ca eu mi-s ortodoxa, nu ma intereseaza mormonismul (asa se cheama?) si unul m-a intrebat daca poate sa intre pe hol sa ma lamureasca. Toate astea in americaneasca. Le-am zis tot in americaneasca, ca in engleza nu-mi iese, ca nu sunt atat de tampita incat sa primesc doi handralai in casa si am trantit usa. Auzi tupeu!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *