Am avut o problemă cu bebe.
Că ar fi prea mare, prea lung, prea nuștiucum. Și prea micuț ca să fie așa mare… deci problema e la mine prin lobul frontal. Și cum nu era destul de mărișor (în luni) copilul ca să-l port prin spital să-l expun la diverse, îmi parvine cumva numărul doctorului Lazar Calin (Conferențiar dar dânsul nu mi-a spus, iată că sunt și conferențiari care își fac timp să vorbească și să se poarte blând și modest – mai există și interviul cu dr Horațiu Rotaru). Nu știam nimic despre dânsul. Cum de altfel, nu am avut tangență cu pediatria mai mult decât a cerut carnetul de vaccinări.
Un prieten îmi spune: sună-l și vezi dacă e necesar un consult ori ba. Scriu un mesaj: Că așa, că pe dincolo, bebelușul meu e un potențial grăsunel, crește ca nucii de la Pomicola Iași, papă tot, etc. E grav? Recunosc, cu jenă am dat send. Între timp citisem CV-ul dânsului dar eu sunt aiurită și nu rețin titlurile academice, eu scanez omul, portarul, șoferul, medicul, inginerul. Și rețin tot ce ține de inteligența emoțională și de empatie, apoi urmează: pregătirea și alte chestiuni care par a fi foarte importante în zilele noastre.
Vă sun la ora 23.
(Poftim? Oare de ce la 23? Multumesc, oricând, nu e urgență.) Aveam să aflu mai tarziu de ce.
După câteva săptămâni îndrăznesc să-i cer să vorbească cu mine despre pediatrie și despre experiența dânsului. Insist pe opiniile Omului Lazăr Călin, Dr. în pediatrie și tatăl unei domnișoare. Interviul nu reprezintă poziția vreunui spital, secție sau departament de orice fel. Este un dialog liber, cu întrebări despre copii, părinți, boli grave, nelămuririle mele, urgențe și viața de astăzi trăită pe fast forward. Îi afectează pe cei mici, ne-a schimbat mult pe noi? Ce efect va avea asupra copiilor?
Îl găsesc la Clinica de Pediatrie 1 și sâmbătă după masa. Stabilim totuși duminica, la ora 11. Dr Lazăr e protocolar și foarte amabil, am un deja-vu cum mă simțeam pe vremuri la radio și dânsul vorbește repede cu niște hârtii în mână. Eu m-așez pe unde apuc, arunc geanta pe un scaun, scot un caiet de geografie pe care l-am înhățat în goană, caut un pix, iarăși am senzația că fur timpul cuiva și nasu-mi curge pentru că am intrat de la rece la cald… Nu găsesc decât dermatograf, când vreau să par mai serioasă și mai adunată apare un fel de Bridget Jones bipolară și cu ticuri. Îmi oferă niște maculatură și un pix. E liniște. Mă liniștesc. Nu fur din timpul nimănui. Cât timp oamenii mai vorbesc cu alți oameni si au intenții bune și se informează reciproc, nu ne fură Matrixul.
Dar cât stați în spital? Faceți gărzi?
A, nu mai mult de o gardă pe lună dar… mai mereu sunt aici, vin și sâmbăta si duminica dacă trebuie.
Și timp liber?
(se gândește) mai scriu un articol, mai văd un film vechi împreună cu familia, mai particip la un simpozion cu studenții.
Ăsta nu e timp liber, zic.
Râde: așa. De fapt, la tipul de activitate și diversitatea medicală care trebuie acoperită, timpul liber extra-medical este aproape inexistent.
Cum de mai aveți răbdare și putere să vorbiți cu un părinte la 11 noaptea?
Atunci am timp să mă opresc din toate, lumea doarme, eu trebuie să gândesc, să vizualizez cazul ca să-mi dau seama ce e de făcut, ce are copilul, unde ar fi problema. Atunci am liniște și pot spune dacă e competența mea sau îl trimit la alt specialist.
Îmi scot vreo 7 batiste și-mi suflu nasul și-mi șterg ochii uitându-mă la cărțile din bibliotecă. Îl rog să nu accelereze că nu procesez, nu vânez știri, haideți să vorbim. Da, râde, așa-I obisnuit, la câte task-uri are, înțeleg. Copiii îi spuneau Intercity datorită vitezei cu care se deplasa prin clinică; mai nou, dr. Lazar și-a propus să lase mașina acasă. Până la clinică face o jumătate de oră. Stau în trafic o juma de oră, mai bine mă mișc. Sincer, nu l-am crezut. Ei bine, l-am revăzut zilele trecute, trecea ca un Intercity-ul, vorbea la telefon și clar, venea de la Spital. De mâine merg și eu o stație pe jos.
De ce pediatrie? Vedeți zilnic copii care suferă extraordinar de mult. Care e forța secretă care vă ajută să tratati copii și cum ați învățat să gestionați sufletește inevitabilele pierderi?
Să spunem c-a fost o întâmplare fericită pediatria. Aș alege același drum. Am fost omul potrivit la locul potrivit, o sincronicitate mai degrabă. Probabil așa trebuia să decurgă viața mea și atunci am muncit mult în această direcție. Dar îți creezi o carapace unisens atunci când lucrezi cu copii pe care nu-i poți vindeca. Lași sentimente să intre dar nu lași să iasă durerea și frustrarea că nu ai putut face mai mult. Ai haina de acasă si pe cea de la serviciu și nu le amesteci una cu alta. Ești ca un actor care joacă două roluri în fiecare zi. Inveți să te controlezi, dar nu te obișnuiești niciodată. Și doctorii (cei adevărați) plâng, dar nu de față cu pacientii. Când doctorul plânge pentru pacientul lui nu înseamnă ca este slab, înseamnă ca îi pasă. Si asta face din el un medic mai bun.
Genetica surzității și reumatologie pediatrică (domeniile de interes)? Știți, eu nu sunt de acord cu acele teste de auz la bebeluși pentru că facem lucrul ăsta doar pe jumătate. Este legislația de vină, banii, birocrația? Avem de fapt destui specialiști?
Screeningul audiologic la nou-născuți este util cu conditia sa fie bine făcut, acum este implementat în maternități , nu stiu dacă în toate, aici trebuie discutat cu neonatologii în ce conditii se efectueaza. Copiii care sunt detectați la screening cu tulburări de auz trebuie îndrumați în compartimente specializate de ORL pediatric pentru confirmarea hipoacuziei și în compartimentele de genetică pentru decelarea mutației care a condus la surditate.
De ce puncțiile osoase la copii nu se fac prin sedare? Dacă spitalul ar avea anesteziști s-ar face?
Read more →
