În apartamentul cu patru camere din orășelul mic și -pe-atunci destul de cochet și funcțional socio-economic- am locuit până după 18 ani împreună cu părinții. Oare aceea a fost @acasălamine? Aveam camera mea, cea mai bine întreținută, ordonată… până ne-a inundat domnu Roman. În sfârșit, chiar și așa, cu dungi galbene pe verde-coral mi-am iubit camera pe care-o împărțeam cu păpușa rusească. Ea blondă, grăsuță, bucle, ochi albaștri. Stătea în fund pe cuvertura cu imprimeuri, cadou de la bunica.
Eu brunetă, fadă, păr lins, ochi nicicum, chip oval interesant… Uneori dormeam pe jos ca să n-o deranjez pe ea. Dacă veneam târziu în weekend îmi era lene să-mi mai fac patul. De fapt, nu doream să-l tulbur pe tata. Deja nu mai exista uichend în care să fie treaz și apoi să adoarmă, cred că beția îi era starea de veghe. Știu că ținea berea sub pat.
De aceea m-am ferit pe cât posibil de oamenii care beau și nu se tem de alcoolism. Mi se pare mie că trebuie trăit cu vigilența asta. Ca și cu cea de moarte aproape iminentă în cazul în care zbori des în orientul mijlociu de exemplu. Poate nu mori, da să știi că neantul nu te întreabă.
Și bunicul a băut. Dar bunicul se oprea luni de zile, își contura el o autodisciplină care venea din conștientizarea faptului că dacă bea mult nu mai poate lucra și dacă nu mai poate lucra se ramolește și dacă se ramolește moare mai repede și se duce povestit de tot satul. Așa că nu punea alcool pe limbă luni de zile.
Mulți se mirau când spuneam c-aș fi preferat să fie tata crai, să umble cu femei, dar să nu aibă patima beuturii.
Unii mai spun cu vădită răutate că motivul pentru care bea tata este că n-am fost eu ascultătoare și n-ar fi fost mama obedientă. Săraca mama…
