Ochiul lui Horus

Q Există un singur Obiect de care nu m-aș despărți niciodată de bună voie și pe care nu l-aș dărui pentru nimic.

Şederea în Egipt, alături de mama ei, a fost o dulce recunoştinţă faţă de puterile cosmice în primul rând şi, evident, faţă de Hani, pentru că-i făcea acest cadou necerut Valeriei. Fusese un concediu plăcut, relaxant, fără griji. Acum i se părea c-a îmbătrânit şi-au trecut veacuri. Ce simţise atunci şi ce trăia acum? Hani a ales un hotel impresionant în Cairo, au stat câteva zile, zile în care Ioana a râs cât în alte luni laolaltă.
Hani urmase cursuri şi totusi reţinea exact numai ce auzise de la bunicii fetei: gimineaţa, vraişte, câinile (câinele), laolaltă, tustrei, îţi şede bine. Culmea, acestea le trântea corect, fix în momentul inoportun. Mai încercase să învete de pe CD-uri, eşuate experimente: intra în «curva» în loc de curbă, mergea la «cur» – pentru momentele de relaxare petrecute „la cură“ prin câteva staţiuni din România.
Iranianul nu înţelegea ce este sindromul Asperger înalt funcţional.
Mergeau pe stradă şi el exclama:
– Ia uite, ce frumos apune soarele printre palmieri.
Mama Ioanei îl întreba simplu:
– Unde, Hani?

Pentru el, fragmentul vizual momentan era savuros. Doar n-o s-atragă atenția asupra câinelui mort, plin de muşte, care zăcea în colțul podului. Valeria se uita în faţă şi în spate să observe soarele care apune altfel într-un grup de copaci, de fapt, pentru ea toti arătau absolut la fel. De ce un loc oarecare e mai „frumos“?
Valeria era indispusă de nesfârşitele negocieri. Scotea imediat banii din geantă când comerciantul spunea un preţ. Dacă nu-l spunea și începea cu refrenul „hau maci du iu uant to giv?“, ea se scărpina sub cercel, între dejte, sub bluză şi belea ochii în gol, ca buha de noapte. Hani o apuca de mână pe Valeria, ceva în sensul mă ocup eu. Ea dădea fuguţa la fiică-sa:
– Dacă a spus 100 dirhami, cum poate spune Hani că nu atât costă?
– Se referă la faptul că poţi negocia.
– Dar e înjositor. Nu vreau să negociez. Oamenii aceştia pun mâna pe mine, mă privesc în ochi şi vorbesc o limbă care seamănă cu engleza.
Hani îi achiziţiona puţinele lucruri care i se lipeau de suflet Valeriei şi nici pomeneală să-i ia bani pe ele, oricât insista ea. Aşa se face că de obicei cadourile care-ajungeau la vreo rudă erau predate cu sintagma ţi-am adus acest colier din partea lui Hani. Vreo 20 de rubedenii abia aşteptau să plece Hani peste mări şi ţări, crezând că de fapt are cheia de la peştera lui Aladin.

La piramide, bărbatul a cerut bilete pentru „tustri.“ Ajunseseră obosiţi şi leşinaţi de căldură, amintindu-şi la casa de bilete doar regionalismul românesc pentru „tustrei“, deşi stăpânea araba mai bine decât persana. Vânzătorul de bilete a înţeles că-i e „thirsty“ şi i-a lăsat în aşteptare vreo opt minute, apoi a adus o limonadă cu 5 euro. Pentru că la piramide găseşti căţei vii la anticariat, rochiţe tutu la artizanat şi Egiptean shop, Tetris vinde bilete şi brăţări de aur de 15 karate sau câte vrei tu, Tutankamun sau Cleopatra îţi îndeplinesc orice dorinţă.
În sfârşit, în vizită pe la Ramses i-a prins pe amandoi – pe el şi pe Valeria – o panică de nedescris. Cu cât coborau şi erau mai înghesuiţi unul într-altul, cu atât suspinau şi sâsâiau ca şerpii de stepă. Ioana-şi căută xanaxul în geantă şi-i pasă unul Valeriei, deşi nu-i făcea bine pe căldura aceea. Însă nu-şi permiteau o criză în următoarele 25 de minute.
In plus „căsuţa faraonului“ era prost oxigenată, în câteva secunde se recomanda să faci o tură printre pietre şi dacă ştiai cum, acumulai energie şi te întorceai repede, să intre următorul. A fost primul şi ultimul monument funerar pe care au vrut să-l viziteze până-n viscere, aşa că s-a aproape conformat şi Ioana, urcându-se pe piramida lui Kheops în timp ce ei doi s-au dosit undeva la umbră, aşteptând să se termine turul ghidat.

Hani nu suporta ca un bărbat să i se adreseze Ioanei. Nu în ţările arabe. Nu sub ochii şi urechile lui.

Bătrânul, îmbrăcat în bisht –

o haină lungă neagră-maronie, cu-n prosop dungat pe cap şi-o împletirură cobra, urcă sprinten pe pietrele micuţe şi se-aşeză lângă ea.
– Ahln Wasahlen biki! («bună, bine-ai venit!»)
– Ua Bika aidan… (aproximativ «bună şi ţie»), răspunse ea uitându-se-n altă parte, ca să-i dea de înţeles că nu e binevenit.
– Shu… tatha-kalamina al arabiah! («ia te uită, vorbeşti araba»).
– De fapt nu, răspunse Ioana în engleză. Înţeleg doar câteva cuvinte.
– Shuf! The right eye! Şi bătrânul îi puse-n mână medalionul.
– Shukaran, nu cumpăr nimic, se răsti ea ţăfnoasă, fără să privească medalionul sau chipul bătrânului.
– This is The Gift!
O păţise de prea multe ori cu „cadourile“. Ţi le puneau în mână şi apoi cereau „cât vrei tu“ până ajungeau la preţul cu care-şi vindeau marfa. Se gândi automat la cuvantul „Gift“ din limba germană. Privi totuşi medalionul, era într-adevăr impecabil lucrat, aur alb şi lapis lazuli şi Ochiul… . Nici nu voia să întrebe cât costă. O să-şi ia unul de la tarabe.
– Ur Gift! U need tu wear that!
– Yes, of course, I need many things…
Dar bătrânul cobora deja sărind ca o maimuţă, sprijinindu-se c-o mână peste câte trei straturi de piatră.
Demult nu mai avuse Ioana o stare de euforie ca-n acel moment. Bătrânul chiar îi lăsase medalionul. Ochiul lui Horus. Şi nu orice ochi. Îndrepta medalionul spre soare şi cel mai spectaculos albastru i se reflecta înapoi, din piatră. Îşi propuse să-l cumpere înainte de plecare, dar n-ar fi căutat aur alb şi cu atât mai puţin lapis lazuli! Începuse să-i ardă-n palmă, de parcă se încălzea din privirea ei, cu toate că-l ţinea-n umbră. Îl puse repede-ntr-un buzunar şi coborî treptele piramidei sărind veselă, ca atunci când era mică şi se juca „elastic“ în faţa blocului.

Hani nu observa niciodată noile ei „podoabe“ decât dacă ar fi fost ceva ostentativ, ceea ce însemna automat c-ar „lua ochii“ altor bărbaţi. Nu era cazul gablonţurilor ei. A doua zi, ajunseseră-n Sinai şi după ce s-au odihnit, Ioana a ieşit cu Valeria pe ponton. În drum, s-au oprit să cumpere o minge şi tânăra a intrat repede într-un magazin de bijuterii. I-a arătat arabului medalionul şi i-a spus că-i trebuie un lănţişor care să se potrivească. Omul a început să-i laude medalionul şi piatra:
– Wedjat! Very, very biutiful Wedjat! Now, iu can use any power that u have, if you now hau!
– I don’t have any power, zâmbi ea.
– Nu spune asta, rosti apăsat vânzătorul într-o engleză stâlcită. Dacă nu aveai, nu găseai bijuteria! Horus l-a învins pe Seth, Seth a scos ochiul, dar fiul lui Isis a căpătat şi mai multă vedere! Ochiul e atoatevăzător. Amuleta conţine şi partea pe care Thoth a adăugat-o. Când tu plânge şi problemă greu, ajunge lacrima pe ochi dacă porţi la tine. Atunci întâmplă magie. Dacă tu nu poate plânge dar un sfânt atinge medalionul, e magie.
– A… foarte interesant, spuse ea, uimită într-adevăr de cunoştinţele vânzătorului într-ale mitologiei. Nu cred în magie. Sunt ortodoxă. Cred în Dumnezeu, ştiţi, Allah! Şi-apoi eu nu-s înconjurată de sfinţi. Nici voi, aşa am citit.
– Dar Allah sau Dumnezeu este în noi. Aici e magia… voi, ortodocşi (engleza stâlcită, nearticulat) aveţi semnul în toate biserici, locuri… voi nu credeţi în magic dar l-aţi desenat peste tot!
Ioana se simţea deja încurcată, Valeria intrase şi ea în magazin, uitându-se la câteva inele, dar comerciantul nici n-o băgă în seamă.
– Cum adică avem semnul în biserici... şuşoti Ioana privind în continuare medalionul şi-un lănţişor aşezat pe masa de sticlă. Ahhhh… începu să zâmbească.
Arabul mustăcios cu nas cârn zâmbi şi el.
– Înţelege acum domnişoare?
Pe Ioana chiar o prinse discuţia şi gândurile-i erau atât de departe încât, dacă Valeria ar fi început să intoneze „Like a virgin“ în spatele ei şi să danseze, nu şi-ar fi dat seama că se întâmpla ceva anormal:
– Vorbiţi de Sfânta Treime… Ochiul Atotvăzător, reprezentarea. Simbolistica. Acelaşi lucru folosit de vechii egipteni. De „noii“ ortodocşi. Triunghiul… Nu e piramidă, e doar triunghiul… Şi-apoi, noi nu considerăm cu adevărat sfinţi, oameni trăitori în lume. Ştiţi, din păcate aşteptăm să moară, zâmbi ea melancolic. Apoi îi declarăm sfinţi, aşa sunt regulile bisericii noastre.
Comerciantul schiţă alt zâmbet favorabil şi o studia atent, încuviinţând mereu, ca şi cum fata din faţa lui era hipnotizată, iar el curios despre ce-ar mai aduce la suprafaţă.
– Ochiul înseamnă Lumină, lumina pentru suflet, continuă egipteanul. Religia crede că ea aduce Lumina în noi, aşa spun şi acei Illuminati. Însă nimeni nu deţine puterea încuiată la făcutul vremii; scânteia vieţii de aici şi de dincolo; decât Cel Mai Puternic.
– Insinuaţi c-am fi capabili să ajungem singuri la o stare de iluminare spirituală prin folosirea anumitor simboluri?
– Nu sugerez. Preoţi, imami, sfinţi, oameni desăvârşiţi au crezut asta, au vrut să împartă cu noi energia lor. De fapt Calea este ceva personal, nu colectiv. Crezi în magie? întrebă bărbatul.
– Nu. Ioana se desprinse din lumea veche ce-o răpise momentan din staţiune. Dar cred în minuni.
– Pentru că Ochiul a fost creat printr-o formulă magică, tu faci minunile!
Râseră amândoi şi Ioana nu se mai târgui pentru lănţişorul de argint. Oricum, îi ceruse un preţ mic. Îşi agăţă medalionul şi se duse cu Valeria în apă. Magazinul comerciantului devenise plin pâna discutaseră ei.

– Mamă, te-ai gândit vreodata c-ai putea vedea Egiptul? Muntele Sinai? Marea Roşie?
– Draga mea, în viaţa reală n-am cum să mă gândesc la asta. Dar niciodată n-am avut o astfel de senzaţie de… cum îi spuneţi… libertate. Am crezut că albastrul acesta nu poate exista în vreo apă. De ce-i spune Marea Roşie? Am uitat. Ştiam.
………………………………………………….

Hapi. Riverwoman