Oamenii simt când vine despărțirea, nu-i așa?

usa bunicii(poate că trebuia s-o las în draft)

Cum ar fi fost dacă.

Dacă am fi reușit să ne înțelegem, să vorbim și noi ca înainte când aveam răbdare unul pentru altul ore întregi? Cum am fi fost acum dacă ne-am mai fi suportat măcar?

Oare mi se părea mie că-n ultimul timp mă privea cu oareșcare ură și ciudă că-s încă tânără? Simțea și el cum simțeam eu, că într-un fel sau altul ne vom despărți, că gata, au trecut anii noștri împreună. Am început să vorbesc răstit și să folosesc expresii triviale la nervi, știind că el nu le suportă. A restrâns activitățile mele tot mai mult. Eu nu cerusem niciodată banii mei. Aveam banii noștri. Nu știam să folosesc un card bancar. Nu aveam nevoie de asta, încrederea în el era suficientă.

Să trec pe tine terenul de sus din…? Hai să mergem acum să-l trec, să stai și tu liniștită. M-am așezat comod în mașina înmatriculată cu initialele mele, două săptămâni am tot înmatriculat. Da e mașina ta, numa pune-o pe mine, asa, pentru taxe. Păi da, nici n-o vreau pe numele meu, ce să fac cu ea? Nu, măi, cum să treci terenul, vrei să mori, să mă lași, te las eu sau cum? Din niciun unghi n-am vrut să văd ruptura deși, deja plângea sufletu-n mine și nu mai eram fericită nici două zile pe săptămână. Nu mai era bine ce spuneam, tonul folosit, cum răspundeam, nu era bine să râd în hohote: dai senzația de ușuratică.

Poate că flirtrez si eu fără să vreau, ce m-am ascuns…? N-am văzut alți oameni de câteva luni, decat familia. A ta. A mea.

Tăcere, pedeapsă prin tăcere, zile. Mâncam în tăcere, speram în tăcere, măsuram tăcerea în uși trântite și portiere trântite și telefoane mute de tot, de tot, să nu se supere și mai tare.

Când am încetat să-l iubesc și dacă asa a fost, de ce am crezut că iese inima din mine când a ieșit el pe ușă, cu totul? Ce dracu m-a apucat atunci, în Koln, cu bagajul vieții, după 8 ani, unde-am crezut că plec și ce mă rănea mai mult? Cum se comporta el sau lipsa lui după despărțire? Lipsa plecărilor? Nu, NU plecam după lux, plecam să caut ceva, nu știu ce. Călătorii mă înțeleg. Nu căutam trupuri sau materiale. Căutam o parte din mine, să completez lipsurile.

Știu bine că nu mai puteam trăi împreună.

Nu mai era nimic bine, nu era bine cum vorbeam la telefon pentru o factură, nu era bine cum tăiam o ridiche, luam prea multă coajă din cartof, în bucătărie era urât din partea mea că-mi treceam mâna prin păr fără să vreau și zbura mătreața și foliculi și pureci sau ce Dumnezeu mai aveam -în mancarea lui naturală. Nu era bine că dădeam cu atâtea creme pe față, nu hrăneam șoarecii cum trebuie și nu era bine la ce mă gândeam noaptea!

  • Da, scumpa mea, ești chiar așa proastă de-i ziceai la ce te gândești?

Nu. Am avut surpriza în cateva nopți, după ce m-am așezat langa el, să mă îndepărteze si să spună: lasă, stiu că ești cu mintea în altă parte de ceva vreme! Simt eu asta!

Am încremenit. Pentru că atunci când spui anumite lucruri în cuplu, nu le mai poți lua înapoi. Deja știi că te duci în jos.

Am început să visez un alt om, o altă iubire. Fără atâtea condiții și declarații si restanțe și deduceri din trecut, de parcă primisem iubirea cu împrumut. Nopțile mă dureau deja căci omul meu devenise nepotrivit și eu, femeia lui, devenisem mincinoasă de atâta disperare și singurătate. Noaptea puteam evada, iubi, spera.

Și tot noaptea adormeam deja-n camere diferite, la ore impuse, cu pufuri de mânie, cu zâmbete subtile de lascăștiueu, cu inima zdrobită de direcția în care o luasem. Când i-am spus cuiva c-aș fi preferat o palmă acestei torturi psihice a înțeles altceva. De o violență fizică m-aș fi putut apăra. Dar sunt relații în care mori în tine și nu știi ce boală ai, și-așa devenise relația noastră.

scaune si carti

Și totuși, după doi ani de Adio sufăr. Nu după pierderea Lui. Nu pentru că sunt singură, nu-s. M-a pedepsit de mi-au mers fulgii, am meritat-o, ar zice unii. Poate. Poate că nu toti condiționăm iubirea, las, să mă doară pe mine dar să-i fie bine lui. Păi? Nu sunt ca oxigenul și oamenii ăștia?

Sufăr că mi-e atât de milă de el. Nu percepea că eu mă sufoc și mor, c-am ajuns de câteva ori la spital cu-n puls de 140 și lipsă de aer, tuse. Atacurile de panica, frica, vai, el va muri ca tata, ca bunica, eu ce voi face? Și mă sufocam.

Și n-a înțeles, m-a ținut mai strâns, am evadat cu totul. Știți cum e când nu mai iubești erotic dar nu știi cum vei trăi fără el? Aș fi vrut să-mi pun capul pe brațul lui și să înțeleagă că atât vreau câteodată. Nu vreau nici poveste, nici sfaturi, mai ales sfaturi.

Oh, sunt obosită, ce-aș mai fugi-n lume! Să mă mângaie pe păr si să-mi spună că înțelege, că trece. Dar…

-în lume este mai greu ca aici la voi la Cluj sau la noi în…

-unde anume în lume, la Sovata nu ți-ar plăcea trei zile?

-și să-ți iei ceva anume? Am merge noi doi sau cu mama ta?

-să-mi explici te rog, ce are lumea asta și care e finalitatea gândului tău, de ce crezi c-acolo ar fi mai bine?

 

Și oboseam, oboseam psihic, oboseam să gândesc în altă limbă și deja oboseam să formulez fraze pertinente, filosofice. Psihanaliză. Voiam și eu umărul meu, așa, femeie dificilă cum sunt.  Și-atunci fugeam pe blog, fugeam la shopping, fugeam și nu mai trebuia să explic de ce gândesc cutare lucru.

Am fost Lumea pentru el, c-așa e tradiția asta a lui. Și eu nu mai puteam să văd, să simt, să vorbesc, să mă destăinui, să mănânc, să râd, să (nu)plâng, să călătoresc, să petrec cu un singur Om.Poate de-asta ne săturăm de iubirile de pe pământ, pentru c-atunci când trecem dincolo conștiinșa noastră se unește cu adevărata Iubire din care ne-am rupt. Și care nu poate fi erotică, așa cum nu suntem noi, acolo, carnali. M-am tot întrebat cum se va descurca el cu atâtea fecioare-n paradis dacă eu eu l-am pus pe un DZ incipient.

Cui rămân dacă tu mori? Ca om, cui rămân dacă nu mă lași să leg relații? Toate, toate, le voia ale lui. Gândurile mele, brațele mele, lucrurile din poșeta mea, banii mei cheltuiti pentru el. Altfel gândea că o fac pentru ochii altora, hainele mele -potrivite lui și durerea alinată de el. Paralizată și dependentă. Încă am rămas așa, foarte puțin, dar am fost atât de dependentă de el, mai ales psihic încât am crezut că voi claca.

Sigur că sunt Altfel după o relație în care am fost mai mult cu mine, cu Sinele, cu cărțile, cu oamenii străini cu care schimbam trei cuvinte traduse (numai cu cei foarte săraci si cu copiii, nu se sta la taclale cu tineri în souk-uri și nici nu-mi lipsea, dar toate astea pun o amprentă).

Unii s-ar aștepta să fiu mai tolerantă cu nepăsarea, ignoranța față de semeni, răutatea, persiflarea, lumile mici în care aparent trăiesc unii. Cu jignirile, cu atacurile la persoană. Să nu ripostez, să fiu docilă, să stau pe margine. Egoistă. Ca să nu-mi fac probleme cum ar veni.

Nu pot, nu trăiesc pentru mine, omul ăsta mi-a dat cea mai puternică și mai dură lecție din viață. Sunt mulțumită de felul în care m-a călit.

Sunt slabă pentru că asemeni multor femei, am învățat să trăiesc aici cu teama zilei de mâine. Partea bună din asta -îmi întărește credința. În fiecare zi văd că Dumnezeu lucrează prin oameni. Unii mă rănesc, alții vin și-mi oblojesc rănile. Și până la urmă viața este despre despărțiri, zbatere, moarte, naștere, iubiri care mor. dar este și despre suflete pereche care stau undeva. Langa tine -deja- sau te așteaptă deși tu ești pe o cu totul altă rută acum sau… au plecat. Și dacă au plecat, cumva, au lăsat un înlocuitor și-ar fi păcat să nu-l recunoști la un moment dat.

4 thoughts on “Oamenii simt când vine despărțirea, nu-i așa?

  • November 3, 2017 at 9:30 pm
    Permalink

    Scrii extraordinar de frumos. E minunat când le poți scoate din draft şi aşterne pe hârtie, pentru mine asta însemna cândva vindecare. Deşi nu îți ştiu povestea decât din scrieri şi nu-mi pot decât imagina doruri şi poate dureri, reale sau nu, cred în puterea catharsisului. Îngrozitor este însă când nu le mai poți scoate din tine şi le porți în cap şi-n suflet zi de zi.

    Reply
    • November 10, 2017 at 10:06 pm
      Permalink

      Mulțumesc Jo.
      Păi nu prea le poți scoate mereu. În plus, când ai un chip pe hârtie, pe internet de fapt, cu tot cu brizbriz-uri te supui la niște judecăți. Poate chiar consecințe sentimentale. Unii nu fac diferența între film si realitatea actorului.

      Reply
  • November 9, 2017 at 5:57 pm
    Permalink

    ce frumos verbalizezi sentimentele.,…cred ca fiecare om ar vrea sa le poata scurge din suflet asa, si turna pe o hartie sa plece.

    Iti doresc sa iti curga viata la fel de lin ca vorbele aici, si sa se aseze iubirile la fel ca in urma condeiului.

    Reply
    • November 10, 2017 at 9:57 pm
      Permalink

      Și eu aș vrea să plece, femeie 🙂 Chiar aș vrea. Altfel umblu cuele ca o demonizată, detesc, mi-e ciudă, mi-e milă, despre Iubire nu mai vreau să vorbesc. Și tot afurisitele astea de sentimente ma golesc de cuvinte. Scriu mai rar, mai prost.
      Până când voi fi pregătită.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *