O poveste despre o iubire atipică ce n-ar fi trebuit să existe. Nu în țara mea

Eu, el, noi

Eu sunt ortodoxă, cred în Dumnezeu, în îngerași, ascult colinde, îmi place Hrușcă, mă duc la biserică din când în când și fac multe poze în moschei.

Seara spun tatăl nostru și-mi fac cruce. O dată, chiar am fost invitată să botez pe cineva. Când eram copilă, părinții mă duceau în vacanțe sau ca soluție de weekend la o mânăstire din apropiere, pe mine și pe o bună prietenă, de acolo și ideea unora că aș fi o credincioasă îndoctrinată de care-ar avea nevoie Doamne Doamne ca să-i fie apărător în mediul online. Nici vorbă. Mai păstrez tradiția cu mersul la mânăstire, stau câteva zile, scriu și-mi mai limpezesc mintea. Sau mă bulversez. Orice, pentru inspirație!

fata si cauciucuri
El e musulman, crede în Allah, despre care unii cred că l-ar fi inventat evreii ca să nu ajungă în același paradis cu arabii.

De orice fel ar fi acei arabi. Hani nu crede în îngerași de când a cunoscut-o pe mama, stă în ultima bancă la biserică și se duce rar la moschee. Nu-și face cruce, dar se uită puțin cruciș, când e obosit, eu cred că trebuia să se nască ortodox. Mi-a ruinat invitația la botezul de care scriam mai sus. Teoreticii fini aveau nasul prea fin pentru o pereche așa de… neatractivă. Am auzit mai târziu că le-am fi erodat frumusețea evenimentului. C-am fi disfuncționali… mă rog. Între timp au divorțat. Dacă din spate privindu-i nu-ți dai seama care-i mami și care-i tati, nu e prea bine să îi judeci pe alții după fizionomie, zic. Ce s-a întâmplat oare cu noi? Scriind, îmi pun aceeași întrebare.

Eu am treizecișișapte de ani

și mă simt ca Madonna, veșnic adolescentă, singura problemă e că lui nu-i convine să mă dezbrac și să mă dau în spectacol de față cu alții. Și nici să-mi arunc sutienul între alte 20 de femei dezbrăcate pe plaja din portul maritim din Valencia, chiar dacă e și mama cu noi, chiar dacă nu se uită nimeni și nimănui nu-i pasă într-atât încât să mă răpească din serai.


El împlinește șaptezeci

și nu a fost niciodată condamnat pentru pedofilie. Se simte și se poartă ca un veritabil senior și cavaler, ceea ce, câteodată, pe mine mă plictisește de moarte. Este scrupulos. Extraordinar de atent la detalii. Cum să vă explic? Dacă noi doi am fi puși să ciupilim o găină în același timp, Hani este cel care, la final, ar smulge cu penseta, sub lupă, tot puful rămas. Eu sunt cea care termină prima. Credeți că am o bilă albă? Mai gândiți-vă.

Eu sunt frumoasă. Mrrr.

fata in parc

Mă rog, chirurgul meu estetician spune că mă cam strică nasul dar am o afinitate pentru Barbara Streisand, Sarah Jessica Parker și… oricine nu mă face să mă simt ca un extraterestru când sunt cu Hani. Nepoata mea de exemplu. De fapt, sunt o femeie plăcută. Nu ies în evidență cu ceva anume. Dar de ce să nu scriu că-s frumoasă dacă această scriere ar funcționa pentru unii ca o lanternă, anume, una aprinsă. În mințile românești, întunecate de extravaganțele cuplului Columbeanu s-au sădit atâtea falsuri glamoroase de-ar părea c-acela ar fi singurul etalon al iubirilor nepotrivite. Chiar așa. Bine am spus iubiri nepotrivite. Cititorul va înțelege că fiecare om are niște parapeți sentimentali pe care se sprijină și nu suportă cu ușurință ignorarea lor.
Hani e… cum să vă spun eu, drăguțel, așa…

Am trimis cinci mailuri în care mi-am rugat cele mai apropiate persoane să-l descrie. Mama a spus că îi e mare glicemia și n-o să se poată concentra cel puțin două săptămâni. Prietena mea a spus că i-au mai intrat două firme în portofoliu și n-are timp. Un amic de-al meu m-a lăsat baltă pe what´s app că i-a venit unu cu plagă împușcată! Iar eu sunt evident, părtinitoare, ca al meu, nu-i nici unul, cum spun divele fericite pe instagram. Filtrul propriei personalități o să regleze oarecum conturile.

Ah, Doamne, cum aș fi putut omite. Eu sunt româncă!

De-asta autentică, băștinașă de lângă Someș, când eram mică am jucat – dansat Fetele de la Căpâlna – cu sala plină. Încă era dictator Ceaușescu și cel mai plictisitor spectacol din lume era considerat un fel de Cirque du Soleil! Atunci am oripilat prima dată sfânta opinie publică. M-am împiedicat, am dat cu capul de oareșce recuzită și-am început să plâng tare de tot și să strig că vreau la mama. Mama era în primul rând, își invitase o turmă de colegi. Zâmbea ca și cum nu m-ar fi văzut în viața ei. Până m-am desprins ca deltaplanul de pe scenă, de i-am ridicat și instinctu de mamă și tensiunea când a sărit să mă prindă.
Hani e egiptean!

Da, groaznic, așa-i că vi se pare că brusc am ceva în comun cu Angela Merkel? O clipă, Hani a studiat în Germania dinainte să mi se cânte mie în leagăn „las ochii mamă, las să plângă.”
E cetățean neamț get beget. Că dacă trecea granița cu refugiații, nu-l reclamam eu, mama lui de tupeist, ca o româncă adevărată cu spirit civic? Eh… Doar n-o să-i iau pe toți acasă ca fetele alea ce prezintă emisiuni care încep cu Oaw!

Eu nu am copii

pentru că nu am dorit sau mi-am împușcat barza, respect copiii, mă enervează copiii dar ca oricare prefăcută, îi iubesc pe toți. Este absolut inacceptabil să spui că-ți sunt indiferenți copiii. Chiar dacă tu nu faci nimic toată viața asta în afară de-a merge la birou și înapoi, lozinca aia cu viitorul țării, plătitul pensiilor, iubirea mare și perfectă, împlinirea mai presus de orice, acea lozincă e ca o lege pe centura multor români. Povestea sterilității mele mentale e cea mai mică problemă de cuplu. Ați priceput deja, din mine se mai pierd ovule, iar el e „cu un picior în groapă”, păi asta e o relație din interes, știu toți cei care NU mă cunosc!
Hani are 3 copii.

Îi bănuiesc că nu-s tocmai tereștri și evident, nu-s zămisliți cu mine. Păi Amir și fetele m-au tratat ca pe-o mireasă, mi-au cedat camerele, au cărat scaune și mese și au gătit pentru mine, mi-au spălat rufele! Au făcut ceea ce nici un român nu ar fi făcut pentru așa-numita damă de companie a tăticului. Ani la rând, n-au încercat să mă otrăvească decât cu cardamonul din cafea, mi-au urat drum bun în vacanțe și mi-au scris felicitări de Paște, Crăciun, ziua mea și zilele în care le scriam că nu-l mai suport pe tat-su! Era o vreme când mă amuzam pe seama lui Hani, atunci când vorbea despre ai lui kids, de parcă era vorba de niște bebei. Sunt aproapiați vârstei mele. Dar dacă nu rămânea în ei bucuria copilăriei, nu reușea Hani să înfrunzească în ei suflete atât de luminoase, indiferent de religie. De ani de zile le spun și eu kids. Deși au kids la rândul lor, dar despre asta, mai târziu.

Eu am mulți prieteni. Mă rog, am avut.
Acum îl mai am doar pe Dan, un chirurg de 60 de ani, care arată de 40, pentru că e calm și stăpânit, locuit oarecum de o bunătate care-ți dă putere să răzbești. O fi luat maică-sa tranxene pe toată durata sarcinii. Sincer îl invidiez și mi-e ciudă că nici a doua nevastă nu-i vede valoarea, acea valoare care merge înspre înțelepciune nu numai spre un caracter absolut lipsit de duplicitate. Totuși… Când simțea că ceva îl poate destabiliza, îngloba câte un Seroquel care-l adormea 3 zile, cât țipa nevastă-sa cu copilul la un loc. Ne știm dinainte s-apară Hani în scenă iar ce-am făcut noi în urmă cu 16 ani n-ar impresiona nici o vecină avidă de bârfe. El e cel mai bun prieten al nostru. Al meu, cu permisiunea lui Hani.
Și Hani are mulți prieteni, numai că eu nu i-am cunoscut niciodată.

 

Nici nu-i voi cunoaște. E târziu. De ieri până azi au trecut 10 ani ca-n poemele lui Omar Khayam. El e tot mai obosit, eu parcă aș avea vârsta lui, sunt sfârșită de judecata altora și de procese, de răutăți, de intrigi, de oameni, oameni față de care ar trebui să simt măcar toleranță dacă nu iubire. Eu o să plec curând să nasc, el o să plece curând în Canare, la soare. Eram odată soarele lui. Nicicum nu mă descurc cu finalurile. Nicicum…