O lună căcăcioasă

Intr-o zi și într-o pauză în care puteam alege să dedic timpul celor 5 clătite aduse de colega mea, sau încriptării scriitoricești a celor mai ascunse dorințe ale mele, m-am dus întai la budă.

Nu vreau să dau tot din casă ( că stau în chirie și-mi mai fac ăstia un dosar) dar vă împărtăsesc că stau prost cu fierul. Ceva nu e în ordine, ori nu mi se întărește, ori nu se absoarbe, ori nu se depune unde trebuie, oricum, de când duceam papuci sa-mi puna flecuri pe tocuri, tot problema asta o am. Legătura cu toaleta e faptul c-am blocat vreo 20 de minute juma de clădire cu birouri. Partea bună e c-am avut timp să mă gândesc la dorințele mele, partea și mai bună e că sunt aproape sigură că n-am anevrism. Nu luați fier fără indicația sau prezența medicului. De când au scos Paraziții cântecelul ăla cu sugestia că poți să crăpi când faci kaki, nu mai bagi fier în mine decât daca-i cu dulcolax sau dacă m-ameninți cu arbaleta ca-n Jocurile Foamei.

Ies în viteză, sperând că n-așteaptă nimeni cu parul și morcovu la ușă, zdub în brațele lu Arhanghelu Mihail. Ăsta-i un domn pe care l-am văzut o data în viață –din spate. E undeva deasupra mea – ca etaj- și are 2, 27 metri, blond, slab și-i lipsesc aripile. Cum stă cocârjit, nu-I exclus să le ascundă sub puloverul care mirosea a mușetel. M-am speriat eu ce m-am speriat, da sa vezi el, c-am dus cu mine cuțitu cu care-am tăiat clătitele. Sa-l spăl. Adică să nu fac două drumuri. Pe cuvânt că mi-a fost ciudă. Ăsta era chiar frumușel, semăna cu fiu-meu și bănuiesc că de la înălțimea aia nu vede că nu-mi stau ochii bine-n cap. N-a mai coborât de-atunci în vecii vecilor la baie la etajul nostrum. C-am omis să spun că eu pândesc și merg la bărbați când nu-s colegii, mă-nchid acolo și le mai aud pe fete pe corridor: ocupaaaat, e liber?, e cineva, se poate? Știți voi cum sunt femeile, nu ies niciodata de la baie cu certitudinea c-au fost doar femei pișăcioase-n zonă, ori controlul de audit intern. Așa că nu strică să stai liniștit măcar la toaletă…

Deja mă simt corectată-n latină, așa că las deoparte subiectul.

Bine, nu cumva să vă imaginați că-mi face eu probleme că bebe îi zice TaTA lu maică-mea. Și că de aia m-aș acupla în eventualul viitor apropiat cu vreun mascul feroce. Nuuuu. Mai ales că mi-a mers vestea că l-am amenințat pe Sf. Petru cu pumnalul Sica imediat după ce am trecut examenul de protecția muncii. Bine, asta au scornit-o pesediștii de la etaju 2, plus c-au mai zis că-s plătită de Soros. Ultima fantasmagorie mai că m-a făcut să sper, așa că, atunci când am primit fluturașul de salariu pe ianuarie, de nervi și lipsă de fier și pe bază nervoasă și hormonală mi-am retras vreo 200 de laicuri pe facebook. Până și definiția pamfletului mă tem c-ar trebui să o schimb, cel puțin in facto pe blogul meu, că-n drept nu cred că sunt de acord cei de la Academia Română.

Recunosc că e de vină si Simona Tivadar c-am citit în weekend cartea ei despre Medicină, nutriție și bună dispoziție și am râs, am râs, pe cât de scorțoasă și căcăcioasă mi-a fost luna asta din multe puncte de vedere. Mi-am adus aminte de Simona Catrina Roman și de textile ei. (acum așa las, ce cap de computer mi-ar fi dat Simona la faza asta cu textilele. Tui autocorectoru că nu-l știu regulariza).