Nu, nu sunt bine. Aproape-i invidiez pe sociopati

unghiiAm urcat scarile unitatii-n fuga, ca si cum as fi intarziat. De fapt ma feream de Angela careia i se schimonosea chipul cand ma vedea. Mda, bausem prea mult la ultima iesire. Mi-a placut. N-am mai baut atata whisky de un an. De-atunci, ma privea de parca voiam sa-i fur catelul iar eu o priveam de parca as fi vrut sa il cumpar de fapt. Conchid ca-s fata de treaba si reusesc sa intru-n birou fara sa-mi framant rimelul.
Deschid repede programul in care lucrez, imi infund mana dupa sedatif pc (e un fel de dulcolax, numai ca nici scaunul de la birou nu-l inmoaie). Apoi iau doua drajeuri de magneziu, asta dupa ce las aifonul din mana. Prietenul meu e cu copilul la plimbare. Cumva, incerc sa stau doua minute sa ma bucur de imaginea asta, ei doi razand. Intra colega si ma indrept ca vreju de fasole. Sa nu imi vada ochii plansi, nu e proasta, alergia asta tine deja de anul trecut. Ascult indicatiile la telefon. E ceva ce nu stiu si am rugat pe altcineva sa ma ghideze.

Par absolut si cu siguranta prea calma pentru cate cai necunoscute am dinspre inima spre creier. Dar Sunt ca un vrej de fasole Faseolus vulgaris… cu pastaile rasfirate pe tastatura. Cate un bob, ici colo, parca ar cadea prin mine. Dar nu pot vegeta o suta de zile. Da, am gasit lotul lipsa, multumesc.

Colega ma intreaba daca vreau ceva Are biscuiti. Da, vreau, dar nu biscuiti. Vocea dura a barbatului imi mai rasuna-n cap. Ieri a fost prima data cand cosmarul nu m-a trezit.

Ma ridic si-mi iau paltonul.

– Ok, incep munca la cantina.
– Poftim??
– Folosul comuni… auzi, nu de munca e vorba. Eu muncesc de cand sunt aici. Timpul cu copiii, ma tem ca…
– Ca ai scris??? De-aia, ca ai scris? Nu cureti parcul sau…

– Nu. Nu stiu. Poate. Ca nu sunt ca majoritatea. Mi se rupe Irina. Majoritatea ar crapa de plictiseala fara oameni ca mine.

Imi arunc pe cap fularul rosu, bretonul mi se burzuleste, trag si paltonul.

– Esti ca o musulmanca, zice, si-si suge un dinte, cat poate ea de elegant, incearca sa ma faca sa gandesc altceva. Mi-e dor de serile-n care-mi rodeam unghiile. Acum nu pot, am gel si arata bine.
– Auzi, Irina, voi scrie mereu. Cu solutii cu tot. Am vrut sa-i ajut. N-au vrut… Oamenii sunt ciudati. Sunt rai. As vrea sa fiu rea. O secunda uit ca am familie.
– Psihopata, ca-n killing Eve? Irina are umor. Nu se vede pe ea, pare seaca si mereu cu mintea in alta parte, da-l are.
– A… Nu, nu ca Arabela aia. Ca Eve. O fi cool sa executi psihic oamenii si sa nu simti durere? Sa faci asta iar si iar si mai tare si mai…
– Poate ca da. E ca sexul?
– Hm. dau din umeri. O fi. Mandria produce dependenta. Vezi ca ies la masa.

Irina vrea sa ma mai asigure ca-s eu prea buna sau prea sensibila Dar stiu ca sunt doar sensibila nu si buna. Insfac sandvisul cu masline din frigider, tigarile, apa si cafeaua, le indes in rucsac si ies pe poarta. Portarelul chel imi face cu mana.

Intru pe poarta, gardurile-s inalte, forjate si cu tugui cumva, de parca ar dori careva sa stea acolo. Sau sa fure terenul. In timp ce urc, imi simt transpiratia pe sub rochia mulata sintetica, dintr-un material idiot. Era descrisa altfel pe site. In sfarsit. Afara e frig, vantul imi strapunge pielea pe sub palton. Clicaie telefonul si ma uit la filmuletul cu ei doi. Vreau sa zambesc si o fac, sunt asa de frumosi! Abia astept primavara, sa ne cataram in copaci si sa plantam flori. Sunt chiar fericiti. Iar eu, eu am 90 de ani. Ploaia-mi uda machiajul si-mi sterg instinctiv buzele, apoi, cu servetelul, ma curat de rujul rosu pe care l-am intins. Imi arunc rucsacul pe un placaj si ma gandesc ca trebuie sa-mi iau vitaminele si sa manac pentru ca maine e o zi grea, doar o alta zi grea si apoi pot sta cu El.

Cumparaturile le-am facut, gunoiul l-am dus dimineata, am calculat deja cum recuperez la serviciu si cand sa iau concediu. Un val de caldura ma strabate, ca un abur caustic ce iese din mormant. Imi arunc repede paltonul peste rucsac si ma prind de bordura cu ambele maini. Imi ridic ochii si poza tatalui meu ma priveste de pe piatra funerara. Nu era ploaie era transpiratia si lacrimile. Apuc sa-mi prind pletele c-o mana. Vomez si tremur. N-am mai vomat de cand eram adolescenta si-am mancat cirese cu lapte.

Imi aprind o tigara si-mi cer scuze Tatalui. Iarta-ma c-am vomat pe mormant. Oricum, e cam inghesuiala pe-aici si cam toamna, ca iarna nu ne-a mai dat-o nimeni. Un catel se gudura pe langa mine. Eu fumez, el mananca sandvis si e bine asa.

Pauza e gata.

– Tata, mai vin. Ma bucur ca acum esti bine. Te-am cunoscut mai bine dupa ce-ai trecut in alt plan. Trebuie sa iti fi fost a naibii de greu aici. Stii, te-am mai cautat, dar nu te-am gasit nicaieri, in nimeni nu te-am gasit. Asa ca o sa mai trec sa-ti povestesc. azi cred ca nu mi-a priit mancarea.

Cainele ma conduce, cimitirul ramane ca o tabla de sah, spoita cu creta alba, cu jucarii rasturnate asupra-i. Inainte sa inchid poarta mare, imi clatesc gura, iau un tic-tac, trag de-un fermoar si de-un zambet pe chip.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *