Nu mai știu ce-am făcut astă vară

apaSau: apa curge, pietrele rămân

Weekend dimineață, 6 30 cu puțin noroc. Aproape 20 de kile se rostogolesc pe capul meu. Poate-a căzut lampa din nori. Poate-i cartea cu o mie și una de nopți. Poate…
– Tati!

Încerc să-mi afund capu-n perna pufoasă care-i de partea mea, să nu-mi vadă ochii beliți, stau gujdită ca o cârtiță-n mușuroi.

– Tati!

Gata, deja mi-a sărit somnu. Iau poziția de yoga, iau iepurele roz în brațe și mă opintesc zburlită-n fața lui. Stă-n fund, turcește, parcă tocmai a sosit pe covoru lu Aladin, e fresh, dinamic și are-un zâmbet până dincolo de saltea. Îl privesc fix în ochi, cum face și el cu mine.

– Auzi. Taică-tu-i biologic. Anatomie. Verstehst du? Nu-i mai ușor să spui Schornsteinfeger? Notausgang? Ăăăăă… toilette? Auch, toileteeee.

Fug ca păsărilă și-arunc iepurele roz spre înapoi.

Ueeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee. Ehhhhhhhhhhh Eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!!! MA-MA! Ma-MAAAA!!!!

O aud pe mama cum trece spre el și știu că-l târăște pe Winnie. Sau crucea.
La propriu, c-ăsta micu a dibuit o cruce din lemn, lăcuită, pe care-o avea mama de la buna și buna de la… șezătoare. Și-i ies dinții copilului. Proces care-am înțeles că durează până la pubertate. Așa. Și roade la crucea aia mai ceva ca porcuțu de guineea la păpădii.

Să fim înțeleși, noi nu-l lăsăm, tocmai în ideea în care vreau să-mi duc crucea, să mă căiască pe facebook oameni noi care nu m-au cunoscut niciodată. Da o găsește frate și de-i dau check în la Untold, el tot ar dibui crucea. Cumva i se potrivește bine printre cei 6 dinți.

Pruncu iese urlând pe lângă mama mea, el vrea la mama lui. Acu câteva zile am făcut vinete. Și ca să pot să tăi numai ceapa și să nu mă crestez eu cu lama când îl văd cum se duce iar și iar la aragaz, i-am pus niște desene de minune. Cu-n pui galben, rotund și nebun ca veverița din Ice Age 3. Și puiu ăla nu zicea nimic, că erau desene mișcătoare bebelușești. Dar țiuia din când în când și striga Tatiiiiiiiiiii!

În sfârșit. De psiholog n-avem timp acum. Stăm pe budă și ne ținem de mână. Aud știri la TV. Măcar unii se fac de kkt în văzu tuturor, eu scriu despre… După cinci minute ieșim amândoi de mână. Fericiți. Am apucat și eu să mă spăl pe doi dinți, l-am șters și pe el pe cei șase.

Amiaza. Suntem în parc. El stă-n fund și se preface că aruncă pietrcele în lac. Ba chiar le aruncă când reușește și nu sar ele singure de spaimă. Ține mereu una ascunsă-n mână ca s-o guste când nu văd eu. Ce gust au pietrele? Vrea să vadă. A 77 a oară. Nu-mi mișc ochii de la el.

Răspund: ah, de data asta n-a băgat-o-n gură! Cinci pensionari se opresc din jocul de table. Copilul stă nevinovat în fund lângă o tufă și zâmbește. Eu râd ca proasta-n telefon cu o amică. Gata. Mi-am cernit imaginea de clocitoare nevinovată.

Beeep: școala de șoferi, ora cutare.
Dau și eu mesaj: Alexandra, stați acasă că ies io!

Sub privirile ucigătoare ale pensionarilor iau bostănelul mic. Cu brațele slabe de atâta cărat, cu mușchi bine lipiți pe oase, îl ridic la 1 75 în urlete și zumzete. El încearcă un triplu salt înapoi, la pietre. Țipă și mai tare. Simt cum mi se scurg perechile lor de ochi pe salopetă și sudoarea pe sub ea.

Arcuitul cu pampersu-n sus, proba executată înainte de propulsia căruțului, îi confirmă lu cel mic că chiar nu mai stăm și centurile-s prinse bine. Brusc, observă că nu-i vorbesc, eu care turui mereu. Lacrimile dispar ca prin minune și-mi arată cu degetul un loc în care odată erau trei Doamne din fier și țâșnea apă, miere, lapte. Știe că reiau vorbitul când criza-i trece. Până atunci zâmbesc ca și cum aș avea pe mine mătasea broaștei imprimată cu mormoloci umezi.

Îl duc înspre țâșnitori, uneori mai pornește apa. Spre bucuria țâncilor și nervii trecătorilor stropiți.

E atât de cald. Mor de cald, m-aș întinde pe lac ca în piesa aia lui Nick Cave. Da ar fi penibil să mă întind pe lac aici. Măcar acum miros a copil, nu a flori de mucegai. Și cine să-mi pună un trandafir în gură? Chiar, cum a stat Kyle cu-n trandafir în gură așa frumos machiată? Briza lacului, mă ucide ea, copilul are deja un an și trei luni deci a uitat cum e în paradis așa că ne grăbim spre casă. Pute. Clar, n-ar avea cine și de unde să-mi cumpere aici un trandafir roșu atât de frumos încât să dea bine-n poze. S-ar ofili din centru până-n parc.

Opresc pe la cineva să-mi umplu coșarca. Pentru că așa facem echipă noi doi, rezolvăm și de-ale casei și petrecem și timp împreună. Schimb două vorbe cu un cunoscut și-mi spune la un moment dat: ei, las, să fiu sigur că e în ordine, că cine știe ce recenzie-mi faci vreodată…

Îl asigur că poveștile mele de pe blog au personaje și atât. Nu scriu despre cunoștințe, amici, prieteni, vecini reali. Ăsta e un minus în blogging. Oamenii cred că… și-n loc să tac, mai adaug somnoroasă și leșinată de căldură. Și cu entuziasm!
– Tu-ți dai seama că dacă m-aș fi culcat cu toți bărbații…

În spatele nostru, o duamnă care lucrează la CFR, fuge incoșmănată ca un salam în rochia ei prea strâmtă și se scarpină scârbită. Probabil e pe cale să facă bășici. Erau urzicuțe în dreapta și-a virat crunt când m-a auzit.

Doamne ce căldură! Omul râde ținându-se de balustradă, bebebăețel stă aproape leșinat în vrie. Obsedata din mine a verificat: e hidratat, n-are pietre-n gură, FPSul 50 a rămas, e umbră, pliurile-s ochei.

-… pe care i-am inventat pe blogul ăsta… Să te ia dracu, n-ai putut să zici că-i Regio în spate?

Măcar îl las pe amic râzând.

– De când îți pasă ție ce zice lumea?

– Nu-mi…! Flutur un deget din colțu blocului, că atât mai pot.

Bebe în plasament la mama. Scos piatra din pampers. A ascuns-o dacă a văzut că nu o poate băga-n gură. Nu știam de ce se tot scarpină pe la Sudocrem.

Fug.

Mă preling pe locul șoferului. Oare-am apucat să mă spăl? Dacă mor și ajung la prietena mea și-o să mă autopsieze și-o să vadă c-am nisip între dejte?

Uite-l și pe fostu. Mișcă-teeee că azi mă pune instructoru să pornesc eu de pe loc, la ce dracu te uiți, nu vezi că te-așteaptă amanta și nevasta în colțu ăla cu semnu rotund pe care-i desenată o căruță și un semn de excla…

– Noh, treapta întâi, apasă ambreiajuuuu, din ce parte te-asiguri?

– Aștept să treacă pieto…
– Ce pieton că nu-i nicio trecere, hai, rotești ușor de volan.

Spun repede ingerelul și motorul toarce frumos. Reușesc să nu lovesc mașina lu unchiu-meu și mă țin bine de volan.

Ambreiaju până jos, ridică ambreiaju, frână (apăs accelerația), dibuiesc frâna, îmi ascund un picior pe sub scaun, îl țin numa ăla pe ambreiaj că restu pedalelor sunt prea sensibile, ambreiaj, pana jos, treapta a doua, accelerezezi ușor, unde oprești, păi și ce vezi de aici, lași ușor numai din ambreiaj, așa, mai în față… văd grădina mătușii, i used to play here, bine bine da n-ai vizibilitate în intersecție (ce? Bifurcația asta e intersecție, și eu pe unde merg, zi repedeeeeeeeee frânăăăăăăă, dreapta, trage dreaptaaa, 100, 110, 130 pulsul meu normal, ah, sunt mai relaxată)

Am ajuns la Crez. Oare și-a dat seama cât is de varză?

Mâinile-mi stau pe volan ca la jocul ăla cu aruncatul pietrei. Babuinu prins între crengile unui eucalipt trăznit de fulger… cum sărăcie stai așa cu mâinile? Ăăăăăh, mă înroșesc toată și las volanu, revin la poziție semi normală. Instructorul are răbdare, probabil mă drăcuiește numai în gând. E veteran de război, are timp s-aibă răbdare. Timp să ai răbdare, ce metaforă frumoasă.

Ies din mașină după o oră și 40 de minute. I m Alive! Udă leoarcă, îmi tremură un picior și mi se zbate ochiu drept. În oraș e semn că te vorbește cineva când ți se zbate…

Ding: Vii la Untold?
Dong: Nu. Noaptea dorm. Anul ăsta. Merge nepoata. E de zece. Merită.

PS In realitate sunt mult mai plictisitoare decât ați crede.

One thought on “Nu mai știu ce-am făcut astă vară

  • August 5, 2018 at 1:39 pm
    Permalink

    Imi placi mult, de fiecare dată când postezi citesc repede oripeunde is dar nu am comentat niciodata.
    Și astea cu copilul și carnetul m-au distrat deși m-a deranjat puțin când am văzut ca mai nou scrii de copil, am zis să n-o dai si tu pe parenting

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *