Ne temeam de Lența când eram copii

Eu mă temeam tare de femeia cu ochii metalici pentru c-avea pleoapele metalice sau vopsite. O credeam vrăjitoare.

 

Umbla fără căptătâi prin tot orașul și bolborosea lucruri pe care nu leînțelegeam. Eu și ceilalți adolescenți o necăjeam și ne blestema, ne amenința și noi fugeam. Fugeam râzând isteric până ne trânteam pe iarbă, sau găseam un motiv să încălecăm leii de piatră din parc și să ne așezăm pe bănci, întâmplător, fată lângă băiatul pe care-l plăcea.

Lența avea probleme cu picioarele cu apa pe care n-o găsea și care curgea peste tot în cișmele. Pe atunci, oriunde ar fi intrat cineva i-ar fi dat un pahar cu apă. Uneori intra de câte trei ori după apă, uita că a băut. Lența nu bea alcool, nu fuma, nu făcea nimic. Era doar Nebună. Năucă și fără căpătâi căra cu ea câteva plase și o haină, își dădea cu ruj pe ochi, nu cerșea niciodată, nu voia nimic. Așa o vedeam atunci. Cum mă vedeam pe mine și pe oamenii iubiți nemuritori, așa nebună o vedeam pe ea.

Purta șosete, izmene, rochie, șorț și neapărat batic, nu neapărat puse fiecare pe unde le-ar fi fost locul. Aruncam lângă ea cu pietricele mici din spatele vreunei bănci din parc sau cu castane.O dată i-am pus în sacoșă o pisicuță. Bine, nu chiar eu, mă temeam de blestemele ei. O colegă mai zdravănă la cap ca Lența și ca alți nebuni ai locului. Am stat la colțul parcului, pe-un podeț pe sub care curge apa din canal și-am urmărit cum își caută medicamentele și cum fuge Irina spre noi după fapta eroică. A avut viteză de reacție Irina când a zbugnit-o lăsând bietul mâțuc în plăsoiul femeii dar s-a transformat și Lența în catwoman când a pus mâna pe mâț și mâțul a pus la rândul său ghearele mici și ascuțite pe inamicul căruia-i fusese predată.

Și când n-a prins muierea -aprigă pe atunci- un pietroi, și-a aruncat ca la proba de atletism, meghiș înspre picioarele fetei, a plesnit-o-n călcâi. A urlat fata de spaimă mai mult ca de durere iar noi, precum Patrocle care-a văzut ce i s-a întâmplat lu Ahile, am luat-o la fugă care-ncotro. Nu mai eram eroi, eram cățeluși și căutam adrenalina neștiind că provocam și încercam cu degetele să simțim însăși Viața. Cumva, știam noi să fugim pe-atunci și de durerea noastră și de-a altora.

Unii au rămas, alții am revenit aici.

Nu mai fugim de durere. Întro zi i-am dus femeii cu ochii de metal o jachetă de lână de la Zara. Am purtat-o când eram gravidă și mi-a ținut cald. O iubeam și-o detestam. Se scămoșase și arătam ca un dinozaur rozosin (pe la mine sunt cuvinte care nu există-n dex). Credeam c-o s-o arunc imediat. Nu m-a lăsat inima.

No așhe. Lența mi-a zâmbit cu ochii. A îmbrăcat-o imediat și pentru prima dată am stat și-am privit Femeia. Ochii erau pierduți, din altă lume dar ageri, curați. Într-adevăr se machia aiurea. Poate că rămăsese la vârsta noastră de adolescente rebele. Noi am îmbătrânit, ea a rămas ca între filele unei cărți groase. Cu reumă -pe care-o avea și atunci- fără încălțări dar cu șlapi la care nu renunța niciodată și dacă-i duceai 10 perechi de papuci.

Lența scuipă pe jos și mai sperie copii. Se apără precum pisica de pe vremuri pe care-o prigonisem noi. Se roagă-n biserica de la parc atunci când nu e slujbă și lasă bani pentru pomelnice. Se închină și câte-o jumate de oră precum o păpusă stricată, ruptă de la mijloc, o umbră ce tremură lângă candela icoanei Maicii sfinte. Spune mereu, mereu aceleași cuvinte. Băiatul mereu a arătat cu degetul și s-a dus ață la ea dacă a văzut că mi-e fața senină și nu citește opreliște sau spasm. Gângurind, în patru labe ca un cășeluș șchiop. Lența s-a dat puțin la o parte intimidată poate de atenția ciudată măna întinsă și zâmbetul cu doi dinți. Și-a continuat rugile.

Între momentul lor de curiozitate, frică și sinceritate am îngânat și eu un doamne, ține-ne sănătoși pe toți. Apoi noi am rămas să exersăm mersul în răcoarea plăcută dinăuntru și ea a plecat. Tăcută și-a luat plasele după ce a scris pomelnicele și a lăsat acolo banii pe care i dăduse cineva de pe stradă. Știu pentru că doamna care vinde lumânări a fugit după ea să-i spună că prea mulți bani a lăsat și că nu costă atât pomenirile, ei, de câte ori să-ți spun Lență, a dojenit-o cu blandete.

Singurul lucru de care mi-am dat seama acum, târziu – Lența e fericită. Cu machiajul ei alandala, cu șosetele ei colorate, cu șorț și cu bluzoiul unei foste femei gravide, cu reumă și cu apa pe care o uită mereu la vreun magazin ca să intre să ceară alta -la farmacie- Lența sigur e fericită. Pentru că zâmbește cu ochii:

Lasă maică, alțîî îmi dă Domnu, îmi dă, ce să fac io cu ei?

Ceva neplafonat a rămas aici. Se face primăvară și c-o floare. Când îmi amintesc de Lența știu că răutatea se poate dresa, corecta. Eu și prietenele mele o salutăm mereu și o întrebăm ce face. Acum înțelegem perfect: are o reumă și a blestemat-o ăla cu care s-a culcat. Cu muuuuulți ani în urmă.

Aveți și voi o emblemă în oraș?

2 thoughts on “Ne temeam de Lența când eram copii

  • June 19, 2018 at 7:16 am
    Permalink

    Cred ca fiecare oraș are câte e emblema asemănătoare. Acolo unde am copilărit eu erau doi oameni așa. Adulții ne speriau cu ei, noua ni se păreau interesanți, dar îi ocoleam. 🙂

    Reply
    • June 20, 2018 at 11:05 pm
      Permalink

      Dar acum îi descopăr altfel. Atunci da, ne temeam de ei. Și n-ar fi trebuit.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *