N-o să mai scap niciodată de frică?

buline colorateOrice aș fi așteptat pe lumea asta și vai, nimic nu mă mai mira.
Dar să fiu mamă n-am gândit vreodată.
Le mărturisesc -mai ales celor care nu au încă copii ori nu doresc să aibă- care e momentul în care un fior rece de transpiratie îmi inundă porii. Orbecăi cu toate că e puternică lumina, tremur puțin, nu respir, am și un prurit ușor din cauza nervozității interioare. Nu e figură de stil. Sunt speriată.
Când îi tai unghiile, unghiile lui moi de bebeluș. Nu e voie să tai colțuri. Copilul treaz nu stă și țuică n-are voie. Tu, care n-ai iubit decât condiționat, îl iubești acum pe muțunache așa încât îți imaginezi freudian că îi poți tăia un deget în fabuloasa și sinistra aventură cu unghiera-n mână. Lângă degetele lui moi nu respiri până tai . Și-ti amintești știri cu copiii abandonați la stat și vezi chipurile celor pentru care ai donat 10 lei. Te întrebi dacă unii mai trăiesc.

Așa e când îi tai unghiile.
Tremur de frică.

Iar ziua… Nu de singurătatea spațială a omului mă cutremur ci de aceea în care n-ai pe cine să te bazezi.

Apoi mă ghemuiesc lângă bebe. Și plâng.
Nu a trecut multă vreme de când unul dintre prietenii mei, un om de excepție care m-a ajutat enorm când eram gravidă s-a internat. Dar s-a internat la oncopediatrie cu un copil foarte mic.
Bebele alăptat la sân, bebele lor drag primește zilnic flaconele și infuzii și suportă catetere care intră, ies, amețesc, dor, curg lacrimi, se prind mânuțe într-un spasm, se întreabă: când plecăm acasă și de nu am voie să gust cutare?

L-am rugat să mă lase să încerc să începem să strângem bani. I-am spus că sunt pregătită să merg cu bebe în marsupiu la câteva firme și să îi rog să doneze în contul lui. Pentru că nu știe cât va dura lupta. Și oricum, el ar vrea să facă ceva pentru restul copiilor internați la oncopediatrie Cluj dacă nu va fi nevoie pentru copilul lui (!!).

Îi este rușine să ceară pentru că și-a petrecut viața oferind. Nu spun mai mult, risc să se supere pe mine. Merg amândoi în continuare la lucru, pe rând să fie siguri că pot sustine financiar orice ar urma. Și când unul pleacă, celălalt rămâne lângă copilașul care-i cere ajutor din ochii obosiți: mă mai înțeapă?

Te rog frumos să ne lași să te ajutăm -când vă veți simți pregătiți. Pe blogul meu mai vin acum și mame dar și femei puternice, bune, independente… așa cum am fost și eu odată. Îți mulțumesc că nu m-ai lăsat să cad în depresie. Cu ajutorul tău am menținut stima pentru mine însemi și am fost pregătită astfel să mă îndrăgostesc de copilul meu.

Mă rog pentru voi în fiecare seară. Atunci când tai unghiile copilașului meu, plâng și știu că dacă aș fi în locul vostru aș înnebuni, m-aș pierde, aș dispărea cu totul, aș fi moartă pe dinăuntru. Să fiți uniți și când alunecați în deznădejdea aceea despre care am citit, ridicați-vă unul pe celălalt, într-o zi veți fi bine cu toții și coșmarul va rămâne în urmă.

2 thoughts on “N-o să mai scap niciodată de frică?

  • October 13, 2017 at 10:05 am
    Permalink

    N-o sa mai scapi, nu. In momentul in care auzi tipatul ala mic si ragusit, impreuna cu dragostea aia enorma, neconditionata care se activeaza, se activeaza si frica. Frica ca nu esti o mama buna, frica de esec, frica de boli, frica de momentul in care isi va desprinde aripile si tu nu vei fi acolo. Da. Frica face parte din iubire. Si nu trece zi de cand am devenit mama, in care sa nu reflectez la cele de mai sus, in care seara, privind la chipurile lor pline de pace, sa nu simt ca ma sufoc de iubire si de spaima. Mi-e frica de bolile astea necrutatoare, ma sufoca panica si neptutinta atunci cand citesc sau aud de astfel de cazuri…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *