Inainte si dupa ketamina – medical

Ni se pare absolut normal sa respirăm, sa gândim, să ne bata inima, sa legam relatii, sa ne plangem unii de altii , sa iubim. Sa traim. Sa avem constiinta sinelui.Sa ne simtim oameni, fiinte evoluate.Nu ne putem imagina c-am fi si altceva, în afara corpului. Nu ne putem simti o …ciuperca sau un vierme si nu putem creiona cum ar fi acel simtămant.

Cand am citit cate ceva din Aldous Huxley cu minunata lui lume noua – am gandit ca omul e dus cu pluta. Si că in afara de niste distorsiuni de perceptie izvorate din modificarea chimismului creierului- omul povesteste basme. Tipul mestecase mescalină parca si alte psihedelice care-l proiectasera în țara lui Harap Alb

Poate că asa e. Tot ce traim aici pe pamant si ni se pare miraculos sau imposibil – provine doar dintr-o modificare a chimismului neuronal. Dar presupunand ca avem un suflet energetic -ma întreb daca el poate fi distorsionat de vreo substanta

Eram în spital si urma o parte neplăcuta cu scosul meselor iodate din sinus. Am fost binecuvantata c-am putut alege optiunea „mute”si „sleep” .Stand pe masa , în sala, cu anestezista înca neconectata la branula mea, ma întrebam daca chiar o sa reuseasca sa ma adoarma fara să mă intubeze sau totusi o sa fiu constientă, daca o sa simt furtunul acela de aspiratie pe care o sa-l pună în gat, etc. Banuiam ca o sa primesc o doza de ketamina , poate o doza mare de dormicum si ceva antialgic puternic.

Anestezista :O sa ametesti putin
Medicul : doar mă uit
Eu : Dar daca nu reusiti să mă adormi………

film rupt

Sunt o chestie. Exist dar nu am constiinta propriei existente. Trec prin mine (nu prin minte) niste cuvinte, se repetă,nu stiu dacă sunt ale mele sau cineva vorbeste *ceva gen totul e în regula , văd culori vii deasupra mea roz, albastru (nu-mi dau seama că sunt becurile de la sala). Aud zgomote dar nu stiu ce sunt, culorile se misca ,se rotesc, nu le pot urmari . Incerc sa le numar , sa-mi dau seama cate sunt. Nu stiu sa numar. Sunt probabil o plastelină si eu. Am senzatia ca înghit salivă dar ….e doar o senzatie nu realizez ca sunt un om ci doar ca exist în afara de spatiu si timp. Si că fac o miscare (mai tarziu m-am gandit ca probabil încercam sa înghit)

Mi se pare o perioada lunga totusi. Nu înfricosatoare. O perioada în care încerc sa găsesc un sens, încerc cu disperare sa recapat un control. Probabil ca Sinele ma cauta si eu îl caut pe el dar neuronii mei sunt scurtcircuitati . Exist , dar nu stiu ca ce . As putea foarte bine sa fiu o plastelina sau o lumina care pulseaza. Nu mi-e dor de nimeni, nu-mi amintesc nume, persoane, iubiri, oameni. Nu îmi pasa de nimic, nu stiu daca sunt vie sau …altfel.
Culorile au miros ( iod desigur dar nici asta nu stiam)
Nu pot sa colaborez, sa vorbesc, nu stiu daca am ochii deschisi sau „văd” cu ei închisi , nu simt durere, frica , liniste, nu simt nimic. Sunt doar un spectator mut care coexistă într-un spatiu colorat

Mă caut cu intensitate pe mine însami, instinctual.

Nu stiam unde sunt desi teoretic ma trezisem. Nu vad pe nimeni in jur, doar plastelinele de sus.Cu greu îmi dau seama ca sunt luminile de la sala.Nu ma pot misca. Incerc, îmi misc o mana.Nu stiu ca e mana mea, nu o simt. E ciudat cum se misca.O pipai cu cealalta. Am o mana de hartie! Si mii de degete. Ca un evantai.
Stranie senzatie. Evantai cu unghii colorate

Ridic un picior
(va dati seama ce funny trebuie sa fi fost pentru tot personalul din sala pentru ca era plin pe-acolo, se”lucra” si la alti pacienti în salile alaturate numai ca eu nu puteam roti capul)
Imi vad piciorul luuuung si subtire, pana în tavan. Tot de hartie e.
Respir bine si usor. Foarte încet îmi amintesc circumstantele. Culorile sunt intense,mirosul la fel
Imi amintesc numele chirurgului. Il strig, si-mi rotesc în sfarsit capul….văd totul în 3 D. Distorsionat.Mi-e greu sa-mi tin ochii deschisi. In momentul acela ma simt putin speriata. Nu stiu cat de tare vorbesc sau daca vorbesc în gand.
Dar el vine langa mine si îl prind de mână , are maini de hartie , nu conteaza, ma simt confortabil acum. Vorbeste la telefon si îi aud vocea ca un ecou si trebuie sa ma concentrez ca sa-mi dau seama ce spune.

Dupa ce vede ca m-am linistit,pleaca de langa mine, eu întorc din nou capul si văd anestezista dar nu sunt sigura că e ea. Arată ca Lady Gaga cu multe mărgele si c-o pelerina albastra, parca e în zbor. Intind mana catre ea, hm….ma înfricoseaza putin. Se apropie de mine desi părea într-un tunel, departe, îmi ia mâna si sta putin cu mine, vorbeste dar nu mă pot concentra, pe ea nu o înteleg

Acum vorbesc eu într-una, sunt într-o faza maniacala cu un acces de logoree.
Sper doar ca nu strigam, nu puteam sa-mi dau seama de intensitatea vocii , ma auzeam pe mine însami ca dintr-un casetofon.
Gata,mi-a ajuns ma gandesc eu, sunt treaza si vitează, vreau în camera, pot sa merg. Eram vraiste, cu gandurile în toate partile si cu un discernamant aproape inexistent, o distractibilitate exagerata

Hop, stau în fund pe masă, un brancardier slabut si chirurgul ma sprijina amandoi, păsesc ca din pod, nu văd pana jos, nu pot aprecia distanta, podeaua e moale.What the fuck? Sunt în Fantasia Land fara bilet. Vorbesc într-una, aud muzică în sala (nici nu stiu daca chiar aveau muzica, probabil că da) le spun ca e nașpa si c-ar trebui sa puna Lana del Rey. In sala de preanestezie zăresc un pacient cu capul inflamat cat o luna plină, râd si întreb ce-i cu ăla acolo si-mi amintesc ca era si cand am urcat eu sus, deci toata distractia nu a durat mult. Chirurgul îmi spune râzand să tac din gură că si ăla/i pacientul lui, gata, gandurile îmi zboara în altă parte pe planeta Pămant

La scari, chirurgul se întoarce si-l lasa pe slăbut sa ma duca în camera, Mein Got, daca pic pe el îl strivesc cu siguranta…..ce repede mă duce, ce mare-i geamul ăla deschis din fața mea, am impresia ca fereastra se întinde pana la mine, hei stai că -mi cad șlapii, oare cand am voie să mănanc *n-ai voie înca, asteaptă ….ajungem langa salon, zambesc frumos la toata lumea, „toata lumea” aka rezidenti si asistente se uita cruciș la mine, banuiesc ca m-au auzit de pe scări si nu știau daca mă aduce careva din vreo crâșmă sau din sală.

Sunt în patul meu, stau frumos în fund si ma uit pe pereti că nu pot să fac altceva. Dau doua telefoane
„Prepare for landing……..” încet, încep să mă linistesc, sunt obosita si mă simt ca si cum un urs ar fi adormit pe mine

Dupa jumătate de ora vine chirurgul
„Hei, cum esti, ai aterizat” ? 😀

Vreau sa va întreb pe voi. A existat un moment anume în care ati fost fericiti ca traiti, ca existati, in care v-ati gandit ca suntem de fapt doar in excursie aici pe Pamant? Credeti ca suntem doar un trup si ca sufletul nu exista ca entitate separata?

LE- trairile de mai sus se datoreaza ketaminei, nu sunt experimantate in timpul unei interventii chirurgicale cu anestezie (nu se da asa ceva la anestezia generala)

65 thoughts on “Inainte si dupa ketamina – medical

  • October 26, 2012 at 8:06 am
    Permalink

    Cred ca asta se intampla in momentul in care esti in fata unui eveniment foarte important si un pic infricosator , cum sunt operatiile. Ce ai trait tu a fost efectul anesteziei sau poate ti-au bagat aia niste iarba in perfuzie :)))
    La mine in cap e o chestie asa ciudata , nu ma pot hotari ce si cum. Sunt constienta ca trupul meu e trecator si imi place sa cred ca sufletul meu va avea o alta viata intr-un alt corp . Nu stiu daca e adevarat, nu mi-a povestit nimeni de pe lumea cealalta, dar mi-ar placea sa pot intra in contact cu o persoana draga sa imi povesteasca ce se intampla mai departe.Nu stiu daca e posibil, astia de apar la tv cu sedintele lor de spiritism nu imi inspira incredere.
    Cat despre momentul ala in care m-am bucurat ca traiesc , a fost chiar in urma cu o saptamana. Brusc mi s-a intiparit in minte ca timpul trece, ca voi muri la un moment dat si ca ce fac eu cu viata mea? A fost un moment de criza si mi-au trecut o gramada de ganduri aiurea prin cap , deja ma panicasem si aveam impresia ca nu voi mai apuca multi ani. Deci mi-am dat panica singura, m-am agitat si apoi mi-am dat seama ca mai am timp si ca sunt alive and well..

    Reply
    • October 26, 2012 at 8:09 am
      Permalink

      A fost efectul ketaminei (doza medicala of course) 😉
      Si iti multumesc c-ai impartasit cu mine sentimentele din ultimul paragraf….Toti trecem prin asta, putini vorbim despre

      Reply
  • October 26, 2012 at 8:07 am
    Permalink

    Momentul fericirii supreme cand am fost fericita ca traiesc si nu am pus in practica “gandurile suicidale” a fost cand medicul mi-a spus “se pare ca ai scapat de cancer”.Pana atunci aveam impresia ca traiesc intr-un corp imbacsit de ceva murdar si urat, macinat de microbi nevazuti, si doar sufletul imi ramasese pur si curat.Sufletul m-a vindecat, cel care imi spunea ca am doi copii pentru care merita sa lupt, care imi spunea ca trebuie sa mai vad rasaritul soarelui la Marea Neagra si apusul in muntii Apuseni.
    M-ai pus pe ganduri! 🙂

    Reply
    • October 26, 2012 at 8:11 am
      Permalink

      Lola…am scris asta in urma cu mai mult timp dar am lasat-o in draft.
      Ieri am aflat ca cineva apropiat din familie, o ruda care mi-e foarte draga – are cancer. Am gasit postarea in draft si am zis sa ii dau drumul.Simteam nevoia unei astfel de teme
      Te felicit pentru faptul ca ai luptat

      Reply
      • October 26, 2012 at 8:22 am
        Permalink

        Hapi, cunosc sentimentul!Mie mi-au murit 2 prietene bune in brate!Pur si simplu au abandonat lupta!Nu au mai vrut sa se bata cu “balaurul” din corpul lor.
        Cunostintei tale ii doresc multa sanatate si multa,multa putere de lupta!

        Reply
  • October 26, 2012 at 8:13 am
    Permalink

    Da, am avut astfel de momente.

    O noapte de revelion, eu la servici jucandu-ma cu copiii si asteptand miezul noptii ptr a vedea artificiile si a desface sampania de copii. Pe atunci eram casatorita, iar sotul meu era cu mine. Imi amintesc f vag ce s-a intamplat atunci. Mi-a fost rau, mi-a venit sa vomit,am fugit la baie ptr ca nu vroiam ca copiii sa ma vada vomitand. M-am inecat cu voma si gata, de aici, mi-e totul neclar. Imi amintesc doar ca nu aveam aer, ma panicasem si ca o sa mor. Fostul meu sot m-a resuscitat – mai tarziu mi-a povestit ca a simtit ca ceva nu e regula cu mine, a linistit copiii si a venit dupa mine in baie. Mi-a salvat corpul.

    A mai fost un moment cand am crezut iar c-am sa mor. Dar de durere sufleteasca. Si atunci, de undeva, de nicaieri parca, a aparut un om bun ce mi-a intins, neconditionat, mana lui si m-a ajutat sa ma ridic. Mi-a salvat sufletul. Asa cum mai demult, cand eram f tanara, o alta persoana m-a adunat de pe jos cu farasul.
    De fapt, sunt multi oameni carora eu le sunt recunoscatoare.

    Si uite ca n-am murit. Datorita unor intalniri cu niste oameni. Nu le-as zice intalniri intamplatoare. Sau cine stie 🙂 Dar imi place mult ideea potrivit careia, in excursie fiind aici pe pamant, intalnim exact oamenii de care avem nevoie 🙂

    Reply
    • October 26, 2012 at 8:34 am
      Permalink

      Deci ai facut o pneumonie de aspiratie si ai avut acea senzatie de sufocare si moarte iminenta. Groaznic

      Reply
      • October 26, 2012 at 9:20 am
        Permalink

        Da.
        Stii ce nu inteleg, Hapi ?
        De unde si de ce senzatia de frica ?
        Ptr ca mie, atunci, mi-a fost cumplit de frica.

        Ca sa si glumesc putin, uite, daca plec inaintea ta, am sa te astept acasa cu o prajitura. Iti place cheesecake-ul ? Stiu sa-l fac aproape perfect 🙂

        Am aflat raspunsul la vreo mie de intrebari, dar mai am tot pe atatea. Om trai si om videa la timpul potrivit 🙂 Ce mi-e clar e faptul ca viata asta e un dar, e o posibilitate de evolutie, e o oportunitate, e o incercare uneori deloc usoara, e pur si simplu.

        Reply
        • December 31, 2013 at 9:38 am
          Permalink

          Senzatia de frica (de moarte in cazul tau) este normala, si orice fel de senzatie de frica ne face sa reactionam impotriva declansatorului, in cazul tau ai facut tot posibilul sa respiri, tusesti, te-a ajutat sotul
          In cazul meu nu a existat aceasta frica , creierul nu mai transmitea semnalele necesare , eram ca si un laptop blocat pe care altii in resetau. Adica eu eram pe “block” si ei lucrau.
          Nu realizam nimic din ce mi se intampla, creierul nici nu-mi permitea sa pricep ca sunt un Eu.

          Reply
  • October 26, 2012 at 8:24 am
    Permalink

    In momentul in care ma voi iubi cu adevarat, voi fi si fericita de existenta mea.
    Pana atunci, inca ma caut, ma descopar, ma intreb….
    Sunt serioasa acum..in rest, no comment!

    Reply
  • October 26, 2012 at 8:30 am
    Permalink

    Oooooo,ioi,ioi,ioi….Hapi 😀 , ai deschis cutia Pandorei! 😀 Sa te ti acum comentarii pe postare 😀
    Pentru mine ,postarea ta este de nota 10 plus…si mi-a placut modul in care ai descris anestezia ,intrarea si iesirea din ea.Parca m-am revazut pe mine , in 2008 , dupa o mica interventie chirurgicala 😀 La mine aterizarea a fost cam brusca 😀
    Deci , ca sa zic : cam de pe undeva ,prin adolescenta , am inceput sa ma intreb “ce caut eu aici?” si “de ce nu sunt acasa la mine?”. Stiu ca suna a intrebari de sanatoriu pentru veseli. 😀 In ultima perioada din viata mea , mai acut si mai puternic decat pana acum ,am inceput sa realizez “excursia” mea pe aici. Nu fac parte din MISA si nu cred in chestiile cu Shambala si alte rahaturi yogine…si orice se poarta pe astfel de teme.Este ceva din interiorul meu.De multe m-am gandit la separatia suflet-trup si desi am simtit si mi-a fost confirmata , inca mai caut explicatii , caut raspunsuri , caut evidente….Raspunsuri am gasit ,explicatii am gasit , evidente nu gasesc , desi exemplul tau , al meu si al altora ce au trecut prin astfel de stari si intrebari , ar putea fi numite evidente.
    Ma marcheaza starile de deja vu…Si ma uimesc maxim sentimentele ce le am cand cunosc o persoana pe care mi se pare ca o stiu de cand lumea si Pamantul 😀
    Fericire? Hmmmm…pentru mine e o stare relativa.Ce defineste fericirea? Ca si dragostea , fericirea e chimia creierului…dar e faina! Si cea mai placuta e starea ce e indusa de ea.Poti fi fericit si pentru un lucru minor , dar starea fizica si psihica data de sentiment , e greu de scris in cuvinte umane.
    Suna ciudat , dar eu da , cred ca sufletul este energie , iar trupul este acel material ce imbraca energia.Cand trupul inceteaza sa mai fie , ne intoarcem “acasa”.Avand liberul arbitru si fiind lasati sa alegem , unii aleg sa ramana , altii aleg sa se intoarca si sa isi duca la capat ce au inceput.
    M-am starnit…scuze 😀 E un subiect total pe gustul meu.Pentru cei cerebrali suna a pacient de psihiatrie ,ce scriu…Obisnuiesc sa nu ma risc , insa azi nu m-am putut abtine 🙂
    Sfarsit de saptamana placut! 🙂

    Reply
    • October 26, 2012 at 8:39 am
      Permalink

      Nu suna ciudat
      Si eu cred ca ne intoarcem “acasa” dupa ce parasim trupul
      Si pe mine ma macina intrebari si la multe dintre ele am deja formate niste raspunsuri personale. In rest- ma las surprinsa :))) Ar fi dragut sa ma astepte cineva cu o prajitura dincolo 😀

      Efectul- am editat la final – nu este cel pe care un pacient il poate simti la anesteziile sau preanesteziile care se utilizeaza in mod normal.
      A fost o situatie diferita – mi s-aadministrat ketamina in cocteil.De acolo a venit toata schizofrenia aferenta
      Intr-o anestezie clasica pacientul nu-si mai aminteste nimic

      Reply
  • October 26, 2012 at 8:35 am
    Permalink

    Misto ai descris efectul anesteziei, si exact frica asta de nefiinta, de instrainare de propriul corp, ma face sa evit anesteziile.
    Insa sentimentul asta de instrainare tot il am din cand in cand, mai ales in copilarie cand ma uitam in oglinda si nu ma recunosteam. Mai departe, cu viata sufletului independent de trup, atata mi-e groaza: sa nu haladuiesc singura prin univers, dupa ce trupul m-o lasa de tot.

    Reply
    • October 26, 2012 at 8:41 am
      Permalink

      La preanestezia cu opiacee sau la anestezia generala nu ai aceste feelinguri 🙂 Te simti high, apoi adormi si nu-ti mai amintesti nimic

      Da, sa stii ca si mie mi-ar fi frica sa ma trezesc singura in univers. Dar eu am simturi ascutite si, te-as gasi, macar am fi doua 😉

      Reply
  • October 26, 2012 at 8:37 am
    Permalink

    Complicat!Cred ca mereu m-am bucurat ca traiesc…am scapat dintr-un accident de masina…am trait cateva din senzatiile descrise de tine,nu m-am gandit niciodata la ele,insa mi-a persistat mult in vise,cand incercam sa ma ridic si aveam senzatia ca am un corp atat de greu si ca totusi ma misc,dar stau pe loc…ca bratele imi sunt grele,ca spun ceva dar ma aud doar eu si mi se pare ca vorbesc prea tare…dar asta mi se intampla in vis,probabil pentru ca din perioada aia mi s-a cam sters tot ce aveam stocat…Acum,sufletul cica il primesti la nastere,il slefuiesti si-l ai toata viata…dupa…nu vreau sa ma gandesc.Poate suntem in excursie pe pamant,de aia trebuie sa nu trecem neobservati!Cum avem grija de trup,trebuie sa avem grija si de suflet…pentru ca unul fara altul,nu cred ca se poate!

    Reply
    • October 26, 2012 at 8:43 am
      Permalink

      Poate ca si visele sunt o alta realitate – in care evadam energetic . O realitate in care totul e posibil
      Cine stie, poate chiar asa va fi si dupa moarte. Eu ma gandesc din cand in cand, astfel dau mai multa valoare vietii si felului in care traiesc 🙂

      Reply
      • October 26, 2012 at 11:23 am
        Permalink

        da, nu credeam ca durerea psihica poate conduce la atata durere fizica… ma durea fiecare particica din corp de simteam ca voi exploda, ma tineam de tocul usii ca sa nu ma prabusesc…

        Reply
  • October 26, 2012 at 10:35 am
    Permalink

    wow, asa ceva nici pe departe! :)) Eu as asezona Aldous Huxley cu 1984 a lui George Orwell..unde exprimarea sentimentelor putea fi un semn ca risti sa dispari de pe planeta.. Halucinanta carte.
    Senzatia ta descrie perfect onomatopeea yuhuu, in engleza, sau iiiha!! in romana:))
    Pari sa vorbesti mult la “betie” :))
    Eu am fost fericita ca traiesc de atatea ori. N-am idee de asta cu sufletul.. Dar de faptul ca suntem toti niste pasageri intr-o cursa nebuna pe planeta asta, sunt absolut si indivizibil convinsa 🙂

    Reply
    • October 26, 2012 at 11:17 am
      Permalink

      Doamne, nu ma puteam opri :))) Nu se compara cu betia alcoolica
      N-am citit cartea, doar fragmente. Zici tu ca merita?

      Reply
  • October 26, 2012 at 10:58 am
    Permalink

    ai descris perfect momentele post-anestezie -am făcut şi eu 2 anestezii totale, după care mă trezeam (sau cel puţin aşa cred) şi-mi căutam derutată sinele în no-man’s-land.
    Cea mai tare fază a fost după vreo două zile de comă, cred că aveam senzaţiile unui om drogat: o pace şi fericire cum rar mi-a fost dat să trăiesc ! 🙂

    Reply
  • October 26, 2012 at 11:08 am
    Permalink

    Am la activ o anestezie locala pentru apendicita si doua anestezii totale. Am simtit durere fizica, am simtit-o si pe cea psihica, am simtit ca trupul imi era separat de suflet, am simtit fericirea de a fi revenit la viata.

    Reply
    • October 26, 2012 at 11:15 am
      Permalink

      Eu la anestezia generala cu intubare nu am simtit nimic din toate astea. Am dormit, m-am trezit, nimic altceva
      Nu am absolut nicio amintire de la AG

      Reply
  • October 26, 2012 at 11:10 am
    Permalink

    scosul meselor :(((((….daca stiam…nu intram…abia trecui pan’ dastea :)…daca vrei iti trimit o foto…in particoler :)))

    Reply
    • October 26, 2012 at 11:14 am
      Permalink

      Pentru mine a fost floare la ureche dupa cum vezi 🙂 Asta este si motivul pentru care genul acesta de operatie nu l-as fi facut niciodata la ORL.
      Nu stateam sa-mi scoata mesele fara sa ma adoarma .
      In plus, dupa operatie nu s-a vazut absolut nimic in afara – asa cum vezi pe holurile clinicilor ORL- pacienti cu mese care ies din nas. Absolut nimic Si erau atat de lejer puse incat eram capabila sa respir pe langa ele! Ti.am spus, am fost LUCKY 🙂

      Reply
  • October 26, 2012 at 11:24 am
    Permalink

    Nu ţin minte să fi avut un moment din ăsta de conştientizare şi presupun că dacă nu-mi amintesc înseamnă că nici n-am avut. Nici măcar după trezirea după anestezia totală şi operaţie.

    Reply
    • October 26, 2012 at 4:35 pm
      Permalink

      Pai nici eu nu am avut la anestezia generala

      Reply
  • October 26, 2012 at 12:07 pm
    Permalink

    inca nu am trecut prin vreun moment de genul in care sa realizez daca traiesc, sunt moarta..sau altfel..parerea mea..cred ca o stii deja..
    cred, ca acest corp oferit de natura este doar un lacas pentru energia ce umbla cu directie prin universuri..daca exista un suflet?m,m..putin probabil sa existe mai ales sub forma in care ne-am astepta noi sa existe. adica suflet, spirit..ingeri …toti sunt creati dupa forma noastra..ca ..doar noi i am creat..si cum altfel sa i inzestram cu alte caracteristici decat cele care ar putea exista si exista in mod firesc si uman in noi…
    ca oameni cu creier evoluat avem impresia ca suntem singurele fiinte ce au suflet si care au dreptul la o viata dupa moartea fizica a corpului nostru..eu zic ca dam dovada de aroganta. adica am fi noi, oamenii un fel de buric al pamantului iar celelalte animale….chiar celelalte animale oare au iad si rai..si purgatoriu? ele unde merg dupa moarte? pe ele le judeca cineva?sau ele au doar rai pentru ca ele actioneaza instinctual…pai de ce regulile se aplica diferit oamenilor?..aa ca au creier..usor evoluat….eu chiar cred ca zeii sunt inventii umane pt a tine individul sub control. si apoi e mai usor sa crezi ca cineva e mereu sus si te poate proteja daca esti suficient de…”bun”..

    Reply
    • October 26, 2012 at 4:47 pm
      Permalink

      hai sa lasam la o parte total ceea ce e legat de religie. Nu au nicio treaba ingerii, spiritele, Dzeu, raiul, iadul asa cum si-l imagineaza fiecare (sau nu) cu existenta sufletului dupa moarte-.
      Spui ca acest corp este un lacas pentru energia ce umbla prin Univers.
      Ei bine, aceasta energie este numita de unii Suflet.

      Altii se considera doar niste trupuri. Ei cred ca in momentul in care creierul si inima isi inceteaza activitatea , incetam si noi ca entitati sa existam- cu totul. Tu ce crezi? 🙂

      Reply
      • November 5, 2012 at 10:01 am
        Permalink

        tind sa cred spre tristetea mea de altfel ca acel suflet…care ne dorim atat de mult sa mai existe inca si dupa moarte…nu neaparat ca dispare..dar se transforma in energie pura si atat…ceva de genul…stii cand un bebe se naste…el ar putea simti (intr un fel..utopic) ca totul se sfarseste..ca poate va muri..dar..odata cu expulzarea din uter, de fapt o noua viata incepe.deci sfarsitul nu a fost decat un nou inceput..binenteles ca adultul nu-si va aminti niciodata de acea durere si nici cand a avut loc inceputul..nu situ cat mi-a iesit comparatia..dar…cred ..sau macar asa vreau sa cred…ca de fapt moartea fizica, e doar o etapa in evolutia noastra..ca ..energie..si constiinta.ceva de genul..

        Reply
  • October 26, 2012 at 3:28 pm
    Permalink

    Ultimul gand inainte de anestezia generala a fost:trebuie sa fug,astia vor sa ma sufoce aici!M-am trezit greu,auzeam o voce indepartata care ma striga,era o bezna totala,nu puteam sa deschid ochii,aveam o stare proasta desi nu simteam nimic fizic.Pentru mine circul a inceput dupa,vorbeam aiurea,ma rasteam la toata lumea,cam 12 ore a fost asa.Chestia e ca mi-era frica de anestezia generala,nu stiu,le tot spuneam ca n-o sa ma trezesc.Daca am fi siguri ca sufletul ramane dupa ce fizic nu mai existam,poate ar fi mai simplu,ar fi ca un bilet de libera trecere,nu stiu,imi place sa cred ca exista ceva,te simti mai linistit parca,un pic macar.
    Scrii fantastic,ma simt de parca abia invat sensurile cuvintelor cand te citesc,deh,nu toti ,,e talentati”,ce sa fac?Felicitari!

    Reply
    • October 26, 2012 at 4:44 pm
      Permalink

      Zici ca ar fi simplu daca am stii ca sufletul ar ramane si ar exista dupa ce murim. Nu stiu daca ar fi simplu- mie mi-e frica de momentul mortii. Momentul in care eventual simti ca nu ai aer sau te sufoci? De acea trecere mi-e frica.
      Cred ca un atac de cord rapid , la momentul potrivit e cel mai easy going 😀 Ce povesti am….

      Pe de alta parte , eu sunt sigura (nu in sensul ca pot sa ii asigur pe altii ci in sensul ca asa simt) ca sufletul, partea energetica ramane dupa moarte. Insa nu stiu daca ne pastram individualitatea. Poate ne reincarnam. Si daca ne reincarnam, eventual (sufletele fiind intr-o continua miscare dar nu neaparat diviziune) atunci unde ramane ceea ce suntem azi? 🙁
      Uf, grea tema

      Multumesc pentru cuvintele de la final. Exact pentru oamenii ca tine scriu si de la voi imi vine energia de a continua 🙂

      Reply
  • October 26, 2012 at 4:08 pm
    Permalink

    Cred că de două ori am avut astfel de momente.

    Primul s-a petrecut pe timpul unei lecţii de alpinism. Am avut ghinionul să primesc o coardă veche, care s-a rupt şi m-a lăsat să cad în gol vreo zece metri. Noroc cu coarda de siguranţă care a ţinut (că mai erau încă vreo 20 de metri în jos), dar din cădere am intrat în balans şi m-am pocnit tare rău de peretele vertical. Am dat cu capul în nişte pietroaie de n-am mai văzut nimic. M-am trezit întins pe jos, (fusesem dat jos din “hamuri” de instructori şi mi se făcuse resuscitare), nu-mi simţeam corpul, parcă pluteam. Am ajuns pe targă în vale, nu am simţit decât două injecţii, apoi… nimic. Pluteam şi parcă vedeam cerul.

    A doua experienţă am avut-o la accidentul din 2010 (un cretin a dat peste mine cu maşina, eu fiind pe “zebră”). La impact am simţit lovitura, m-am văzut că zbor prin aer de parcă m-aş fi privit cumva din afara corpului (ce chestie!). După ce am aterizat, am văzut cu coada ochiului cum vine maşina cretinului peste mine şi mi s-a suit peste un picior. Culmea, n-am avut fractură, dar mi-a jupuit toată carnea de pe gleznă. N-am mai auzit nimic, parcă se făcuse linişte totală. Tot cu coada ochiului vedeam nişte umbre lângă mine (de fapt un tip mă pipăia să vadă dacă n-am minic rupt). Am reuşit să mă ridic în fund şi mă uitam la oasele dezvelite de la picior şi parcă priveam tot din afara corpului, ca şi cum aş fi fost străin de mine însumi.
    În prima jumătate de oră după accident, am revăzut de câteva ori totul, de parcă mă uitam la un film.
    Îmi doresc să nu treacă nimeni prin aşa ceva.

    N-am mai povestit nimănui toate astea până acum.

    Reply
    • October 26, 2012 at 4:40 pm
      Permalink

      Peter, iti multumesc ca ne-ai povestit aici.
      Trebuie sa fi fost groaznic de speriat cand ai simtit ca se rupe coarda! Putei ramane paralizat, dar cred ca stii asta- cat de norocos ai fost. Mai faci alpinism?
      Demult cand am fost in cheile turzii la plimbare a cazut un alpinist si a murit. Nu am vazut , dar auzisem bufnitura , era in spatele nostru undeva, sus pe stanci. Noi ne plimbam , nu ne cataram…..Teribil 🙁

      2. Cred ca organismul se protejeaza oarecum la asemenea traume si creierul nostru face posibil sa ne distantam de intamplare astfel incat nu resimtim socul pe moment, durerea (din cauza revarsarii de adrenalina) etc

      Reply
      • October 26, 2012 at 7:37 pm
        Permalink

        Nu fac alpinism. Şi atunci, am fost nevoit să fac acel exerciţiu, nu prea mi-a fost pe plac.
        Ai dreptate, am scăpat de două ori şi acum casc ochii şi când sar peste căţeluşa care-mi stă pe treapta de la intrare… 😀

        Reply
  • October 26, 2012 at 5:37 pm
    Permalink

    Uneori nici nu mai realizez ca traiesc atat sunt de preocupata cu …traitul. 🙂

    Reply
    • October 27, 2012 at 5:12 am
      Permalink

      @9, filosofica si existentialista afirmatie… 🙂

      Reply
      • October 27, 2012 at 9:31 am
        Permalink

        🙂 🙂 🙂 existentialista da, filozoafă doar când am timp, şi nu prea am.
        Sincer, mi-ar place sa savurez momentul căderii unei frunze, dar asta imi induce o stare de alerta-vine iarna, facturi mai mari!
        Frumos moment Crăciunul, ar fi nevoie de inistea sufletului, dar, din pacate ma gandesc la mai multi bani necesari pentru cadouri.
        De fapt intreaga noastra existenta se rezuma la a face bani pentru a putea trai si asta ma intristeaza ingrozitor. 🙁

        Reply
  • October 26, 2012 at 5:52 pm
    Permalink

    Cred ca suntem niste exploratori in cautarea fericirii care paradoxal este in clipa aceea in care sufletul paraseste trupul si chiar cred asta

    Reply
    • October 27, 2012 at 12:25 pm
      Permalink

      Ok, se poate sa fie aceea sau sa inceapa din acel moment
      Dar pentru mine e terifiant exact acel moment iar dupa….Dumnezeu cu mila 😉

      Reply
  • October 26, 2012 at 6:39 pm
    Permalink

    Foarte fain articolul. Ca raspuns la intrebarade la sfarsit, pot sa zic ca am trecut prin ce ai povestit tu la inceput. Starea aia de constiinta a propriei existente, dar fara alte detalii. Insa n-as putea sa-ti zic exact in ce context, atata doarcca mi-e foarte familiar ce povestesti tu, deci igur trebuie sa fi trecut si eu prin asta (n-am facut niciodata operatii sau ceva).

    Am observat de exemplu ca atunci cand visez uit de exemplu anumite chestii. De foarte multe ori mi s-a intamplat sa nu stiu de existenta sotului meu si imi dadeam seama de asta abia dupa ce ma trezeam (eu sunt foarte investita in visele mele).

    Da, cred ca exista un “suflet” care-i constient de sine si atat.

    Reply
    • October 27, 2012 at 12:26 pm
      Permalink

      Deci crezi ca sufletul acesta constient de sine, ramane si exista in alt plan, dupa moartea fizica?

      Reply
      • October 27, 2012 at 3:53 pm
        Permalink

        Da, cam asa cred. Nu din motive religioase, ci mai degraba din cauze… personale (altfel nu stiu cum sa le numesc). Am tot felul de amintiri ale unor trairi asemanatoare celor despre care ai povestit tu, insa le am dintotdeauna si nu le pot determina in timp. Nu-s nici amintiri din vise, pentru ca eu sunt foarte conectata la visele mele. Asa ca asta e explicatia mea :))

        Reply
  • October 26, 2012 at 7:10 pm
    Permalink

    Cred ca se intampla lucruri extraordinare cu noi in starea aceea. Pe care eu n-am experimentat-o inca. Dar pe care ambii mei parinti da…si isi aminteau de oarecare dedublare, neavand insa suficient timp sa realizeze exact ce li s-a intamplat. A fost vorba de anestezie…la tata chiar generala…si senzatiile ciudate au durat prea putin…
    Adevarul e ca eu si fara anestezie am trecut prin niste chestii…nu medicale. Si m-am mirat ca inca traiesc…Nici nu am avut insa puterea de a ma bucura. Tristetea produsa de intamplari a fost prea mare…
    Stiu, am deviat pe alt “drum”…dar alte experiente, macar pe aproape, n-am avut. Nu ca mi-as dori. 🙂

    Reply
    • October 27, 2012 at 12:27 pm
      Permalink

      Nici eu nu mi le-as fi dorit. dar acum, cand privesc inapoi, imi dau seama ca oarecum m-au ajutat “sa cresc” si am traversat toate acele momente fara durere, fara regrete.

      Reply
  • October 26, 2012 at 8:08 pm
    Permalink

    Am dat mana cu moartea, nu prea ma sperie. Nici la anestezie generala n-am avut vreo reactie, desi am vazut si auzit tot, nu m-au crezut dar le-am povestit tot ce vorbeau in sala si ce au facut, nu stiu cum s-a intamplat asta. Cea mai urata experienta la granita cu nefiinta am avut-o acum mai bine de 10 ani, cand m-am apucat asa, de capul meu si fara nici o initiere, de yoga, credeam ca ma ajuta sa-mi controlez crizele de astm. Am vrut sa-i fac sotului o demonstratie cat de “experta” sunt si ca pot sa-mi scad temeratura corpului, pot sa-mi racesc picioarele.El nici nu m-a bagat in seama, credea ca glumesc. dar eu m-am apucat de treaba si am facut exercitii de relaxare pana n-am mai simtit nimic, nici nu-mi mai simteam membrele, nici nu le mai puteam controla.Era prima data cand ajungeam la senzatia asta, foarte placuta in prima faza, dar care s-a continuat brusc intr-o senzatie de prabusire in abis , de frig si frica fara margini. Incercam sa ma misc, sa strig, sa-i atrag atentia sotului ca ma tot duc si nu pot sa ma opresc din cadere, ma durea tot corpul ca de o incordare maxima. Nu stiu cum m-am oprit din prabusire, cred ca m-a atins din greseala si am gasit un ultim strop de energie sa ma misc. Eram inghetata sloi, transpirata si imi curgeau lacrimile . Nu i-am spus nimic sotului, dar a fost cea mai neplacuta senzatie din viata mea, chiar cred ca o sa scriu pe blogul meu despre asta.In viata mea nu vreau sa mai aud de yoga “dupa ureche”!

    Reply
    • October 27, 2012 at 12:30 pm
      Permalink

      Referitor la yoga- poate te-ai autosugestionat atat de mult incat corpul tau nu a mai reusit sa iasa din acea stare? Cool!Asta inseamna ca ai un psihic puternic iar sugestibilitatea crescuta te-ar putea ajuta in viitor sa te vindeci de anumite boli daca va fi cazul!
      Deci priveste partea buna 😉
      Ai putea chiar sa faci yoga indrumata de cineva cu experienta

      Reply
  • Pingback: Abis « O zeama de cuvinte

  • October 27, 2012 at 5:38 am
    Permalink

    Hapi, n-am avut niciodata vreo anestezie generala, dar… am “îmblânzit” de mult ideea ca suntem doar în trecere pe-aceasta planeta, pasageri grabiti ori ba… 🙂
    Ai avut un zbor si-o aterizare “safe”, bravo & congrats echipei medicale competente care s-a ocupat de tine…

    O singura data am crezut vreo 20′ ca nu ne vom revedea copiii niciodata: zburam de la Assouan la Abu-Simbel(cam 1h de zbor) într-un Boeing-737, furtuna de nisip, avionul a început sa piarda din altitudine, sa (ne) zguduie de centurile de sigurantza strânse la max nu mai faceau fatza… zaream dunele deserului ce se apropiau de hublou si-am avut quasi-certitudinea ca ne vom prabusi, dar eram calmi, desi ceilalti pasageri urlau… am avut impresia, senzatia ca eram într-un film-catastrofa! Ne-am unit mâinile, ne-am spus “je t’aime”, we sat back, am închis ochii si-am asteptat în acel vacarm oribil, personalul de bord era “debordat” cu linistirea pasagerilor… Nu mai stiu câte minute au trecut, ni s-a parut c-am auzit:”it’s O.K. we are out of the sandstorm… get ready for landing in 15′!” Am aterizat la Abu-Simbel normal, dupa zborul-cosmar, unde am petrecut 5-6h vizitând minunatele temple deplasate dupa constructia barajului de la Assouan… N.B. nu am nici-o teama de-a zbura, în ciuda acelui incident…
    – – –
    Sanatate, carpe diem & gaudeamus igitur, aici, acum… 🙂

    Reply
    • October 27, 2012 at 12:32 pm
      Permalink

      Oh, nu vreau sa-mi imaginez prin ce ai trecut! E groaznic sa stii ca esti acolo sus si nu ai nici un control….
      Mel, lasand religia la o parte, crezi in suflet?In existenta lui?

      Reply
      • October 27, 2012 at 3:17 pm
        Permalink

        Nu stiu Hapi, e delicat de raspuns prin da sau nu, agnostica fiind, însa-i respect pe cei care cred în existentza si-n nemurirea sufletului… ti-am zis odata ca prefer sa nu-mi fac iluzii, poate voi avea o surpriza placuta dupa ce voi debarca sau ateriza “acolo”… bunica mea credea ca “trebuie sa fie tare bine, din moment ce nimeni nu revine…”(rima involuntara!) 🙂

        Doar corp(hoit!), fara suflet, n-am fi capabili de sentimente, de simtiri, de trairi, de senzatii… mi-a placut mereu expresia “trup si suflet”! Dar cum sufletul locuieste în trup, dupa ce încetam de-a exista, un’ se duce?… Daca exista, cre’ca-i “ceva” intemporal, dincolo de întelegerea si de capacitatea noastra de-a percepe invizibilul… toti marii filosofi si-au pus aceasta întrebare, din Antichitate încoace, far’ sa gaseasca un raspuns plauzibil, credibil, valabil, deci suntem în aceeasi “ceatza existentiala”… 🙂

        Reply
      • October 28, 2012 at 8:20 am
        Permalink

        Foarte frumos mi-ai exprimat.
        Multumesc
        (si eu am acelesi sentimente fata de after death numai ca indraznesc sa le elaborez mai in amanunt, nu ma las pe mana si pe mintea filosofilor. Nevoie de propria-mi nebunie….)

        Reply
  • October 27, 2012 at 8:45 pm
    Permalink

    Eu vreau sa fie ceva dupa moarte deoarece nu-mi pot imagina ca am trait alaturi de cei dragi o vreme pe pamant fara nici un rost. Nu-mi pot imagina ca cei dragi mor sau eu voi muri si nu ne vom mai “vedea” niciodata si de aceea cred si atunci cand nu mai cred nimic ca sub o forma sau alta vom fii din nou impreuna caci altfel de ce suntem acum?

    Reply
    • October 28, 2012 at 8:14 am
      Permalink

      Te inteleg perfect . Si eu vreau asta
      Dar daca imediat dupa moarte nu mai ai aceste sentimente? E ca si cum ti-ai fi lasat un geamantan cu feelinguri in alta dimensiune
      Eu am avut aceasta senzatie mai sus- e adevarat ca nu a fost nicidecum o “near death experience ” ci a fost indusa de drog. Ideea e ca se poate. Sa nu simti nimic si totusi sa te simti “in regula”
      Stiu ca e infricosator dar dureros nu e. Nu simti ca s-a rupt ceva de tine
      Oricum, Dumnezeu e un mare Vrajitor 🙂

      Reply
  • October 28, 2012 at 10:54 am
    Permalink

    Ce as mai putea eu spune dupa toate comentariile acestea… mi se pare ca daca ne-am bucura mai mult ca traim si doar in momentele de criza maxima, poate am fi mai fericiti si nu ne-am mai stresa atat de mult cu rutina zilnica. De cand am copil imi dau seama cat de repede trece timpul si cat de mult nu-l pot control. Incerc sa invat sa ma bucur de fiecare clipa, pentruca stiu ca nu o voi mai putea recupera.

    Reply
  • November 7, 2012 at 2:04 am
    Permalink

    au fost cateva momente. anestezia totala este o faa prin care nu mai vreau sa trec. imi da niste sentimente ciudate. ti s a intamplat vreodata sa fii treaza, dar totusi sa nu poti sa ti deschizi ochii sau sa te ridici din pat? mie da. e tare ciudat

    Reply
    • November 7, 2012 at 12:46 pm
      Permalink

      Ba da, e groaznic. Granita aceea dintre starea de veghe si somn. Cand ai impresia ca esti complet treaz dar nu te poti misca :)))
      Si nici notiunile de neurologie nu-ti vin in cap pe moment ca sate poti relaxa gandindu-te ca in curand neuronii tai vor fi capabili sa execute comenzi

      Reply
  • Pingback: Sinuzită operată

Leave a Reply to Lola Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *