Iubirea ce revine după 20 de ani de hoinăreală și Cenușăreasa

papusi romanestiIeri am auzit la televizor că o cântăreață s-a reîntâlnit cu iubirea ei de acu 20 de ani și în sfârșit au putut fi împreună. M-am oprit un moment s-ascult că-mi hrănea nostalgiile. N-am nicio iubire cu care să mă reîntâlnesc dar povestea era emoționantă.

Și el și ea se iubiseră nebunește dar s-au pierdut în viață cu alți parteneri, au făcut alți copii, au avut alte case dar nu au uitat niciodată unul de altul. M-am gândit un moment dacă e tragic sau extraordinar și dacă e, în ce fel? Ce simt foștii parteneri? Ei ce au fost? Poate că unii nu erau demni de iubire da cine i-a ales? Poate c-a fost o eroare măritatul, însuratul iar declarațiile erau expirate dar copiii?
Mă și văd la o masă cu copilul:
Mama tu l-ai iubit pe tati când m-ai făcut?
– Oh, daaa. Dar cel mai mult l-am iubit pe Hans.
– Și unde-i Hans?
– În Mallorca împreună cu copiii și nevasta.
– Mamă tu ai vrea să te căsătorești?
– O, daaa. Dar numai dacă întâlnesc pe cineva pe care să-l iubesc și mai mult decât pe cel pe care nu l-am uitat niciodată.

Adică eu te iubesc pe tine dar mă însor cu vecina că de ea… m-am îndrăgostit. Ea nu l-a uitat pe el dar s-a măritat cu temiricine că deh, femeile și bărbații asta fac: se însoară, se mărită, se pozează, se plictisesc dacă totul merge bine și-și amintesc c-au lăsat undeva o mare dragoste.

Optez pentru varianta în care el și ea, cunoscându-se de multă vreme și fiind amici s-au regrupat într-un moment în care ceilalți nu mai existau în viața lor. Până atunci au trecut prin multe și acum s-au potrivit. Înainte nu s-ar fi potrivit pe termen lung și nu ar fi știut să se prețuiască. Nu-s tembelă, știu că celui cu care ești acum îi declari că nu ai mai iubit pe nimeni în felul ăsta și dacă o faci după un coniac împărțit la doi te și crede. Pe fostul l-ai iubit „tot Cel mai mult numai că Altfel”. E grele ecuațiile astea mai ales când avem o nevoie disperata să credem că suntem unicate demne de prețuire veșnică.

Era odată o codană într-un sat

Nu era frumoasă în sensul liric și nici ca-n desenele cu Rapunzel. Îmbelșugată-n vorbă, aranjată strict cât să nu iasă-n evidență, plină de bun simț și optimism, grăsuță și mică dar nici nu i-ar fi stat bine altfel. Așa era. Așa o vedeam noi, puștani și adolescente naive aflati mai mult prin vacanțe.

Dar ea locuia acolo. Avea o casă frumoasă dar cam veche și o mamă și pe-amândouă le îngrijea cu devotament și cu drag, n-am auzit o dată vreo vorbă rea prin sat de la ea sau înspre ea. Bărbat-su, un bătăuș care-o teroriza, a fugit într-o zi cu alta și s-a supărat de-atunci Dana (o să-i spun Dana). Și nu ne mai chema pe la ea, ieșea rar din casă, îl iubise pe năprasnicu specimen care nu se putea controla pe el, darmite pe-o fameie finuță cu care nu știa să vorbească. Dar pe-atunci așa era Normal și a mai rămas Normalul și s-a răspândit ca o pandemie.

Dar despre Dragoste e vorba aici.

S-a ofilit Dana, a rămas ea grăsuță și rumenă-n obraji, știam și-auzeam că-i e casa tot îngrijită și curată și hrănea animalele, curăța pe câmp, semăna și culegea și-l aștepta pe el. Nici acum nu se-auzeau vorbe despre Dana și toți o iubeau și-o căiau pentru soarta nedreaptă. Era o fată simplă, fără școală, puternică, arsă de soare la câmp, ea nu ieșise niciodată din țară la cei 30 de ani sau 35 cât avea pe-atunci.

A stat mult singură. Vreo 5-6 ani. La sat se aude repede dacă ai ibovnic sau pierzi nopțile-n fân și de Dana nu s-a auzit absolut nimic.

Într-o zi a venit un italian la pescuit, a trecut pe-acolo. Dana era la fântână. Și nu e o poveste.
Acum are un copil sau doi, locuiesc undeva lângă mare și din când în când vin în România. Nu mai știu dacă și-a vândut sau nu casa părintească dar am văzut-o și arăta exact la fel, ca acum 11 ani (or fi fost de când nu mai știam nimic). E fericită, se vede pe ea. Nu ne-am vorbit, nu m-a văzut.

Și are un soț frumos de pică. Iar cumetrele spun c-o iubește și-o adoră nu alta. Mama ei a văzut Vaticanul, Rimini și a mai dus-o Dana pe unde-a crezut ea că i-ar bucura inima.

Între timp zic unii că ar fi căutat-o cel dintai să se împace. S-a terminat totul demn și definitiv la tribunal și-a apărat italianul interesele femeii sale până la sfârșit c-ăsta cică voia să-i ia casa și alte acareturi.

Asta e Dragoste. Sau Destin. Sau un strop de pricepere cum că are și suferința rolul ei între atâtea alte zbocoteli aparent banale.

2 thoughts on “Iubirea ce revine după 20 de ani de hoinăreală și Cenușăreasa

  • July 11, 2018 at 5:36 pm
    Permalink

    Părerea mea – iubirea se simte, se trăiește, se exprima, nu e ceva cerebral. Destinul mai e o piedica in calea fericirii, pur și simplu trec 20 ani ca sa ajungi tot in același punct dacă focul exista.

    Reply
  • July 12, 2018 at 11:12 am
    Permalink

    Citit, zambit, dus mai departe nostalgiile… Randurile tale mi-au amintit de un film, “Marti, dupa Craciun”. Nu e povestea regasirii dupa 20 de ani, dar e despre asumare, curaj, onestitate. Sau pardon, poate infatuare, tradare, egoism?! Cred ca sentimentele alcatuies un univers atat de intim incat ramane cumva insondabil pana la capat. Felul cum rabufnesc spre suprafata tine de hazard, moment, soarta sau poate de alegeri constiente si consimtite. Si totusi inefabilul lor ramane ca o vibratie sau ca o amintire a unei amintiri pe care nici chiar timpul in trecerea lui implacabila si nivelatoare nu o poate sterge. Iar acum imi rasuna in minte vorbele lui Clint Eastwood pe cand trecea “Podurile din Madison County” spre momentul vietii lui…”This kind of certainty comes but once in a lifetime”. Oare mai conteaza ca nu a fost cu hapllily ever after?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *