Fiule, să stii si tu cum era Crăciunul la țară

om zapadaTu nu ai bunici la țară și nu vei ști, poate, cum e acolo mersul cu colinda. Dar eu am avut bunici, p-ăi din partea mamei si tare, tare mult mi-a plăcut. Crăciunul la țară parcă era mai aproape de cer si culmea, acum îmi amintesc că toate rugăciunile mele se îndeplineau.

Să nu-ți fie rusine niciodată de țăranii de la sate, de oamenii cu maini batatorite si cu fețe ridate, asa incat de-abia le ghicești ochii, că multă putere si demnitate și grea viață ascund. Într-o seară, în ajun, bunica mi-a dăruit o straiță cusută cu lână din caier și mi-a spus c-or să vină și Geta și Sorin și Marin si Ada si Mirela, vreo zece țânci pe-atunci, să mergem si noi la colindat. Era prima dată când mergeam oficial la colindat, cred că aveam 6-7 ani. Am sărit de bucurie prin ograda plină de zăpadă, parcă pe-atunci era zăpada multă si blândă la sate, de Crăciun. Poate pentru că nu aveam televizor să ne spună că ne va fi frig ori viscol, poate că bunicii făceau peste tot cărări cu lopetile sau pentru că cerul părea mai aproape de pământ?

Eram bucuroasă tare că merg la colindat pentru că de obicei, musafirii mă plăteau să tac când zicea bunu: ia zî și tu fată, o colindă. Bunica și mama aveau niște voci de tresăreau pomii-n livadă. Eu din contră. azi de exemplu ti-am cântat Domn Domn să înălțăm și mi-ai spus: mami, te log, telmină. Si ai cântat tu. Ai o voce tare dulce.

A fost cea mai frumoasă noapte de Ajun la sat.

Vorba vine noaptea, că pe la 15 pornisem și pan pe la 20, după ce ne-am mai bulgărit noi si ne-am alergat pe paraul inghetat, am ajuns voiosi si uzi leoarcă pe la casele noastre, fiecare cu cate doi trei câini lătrând după el. Cei mai multi ne-au primit că erau oameni darnici, cu frica lui Dumnezeu si cu tradiția si bunătatea la vedere, cum le era si sumanul și casele frumos împănate. Tin minte c-am plans rău la tanti Sandica, o văduvă mai nevricoasă, așa, se ținea bine la 82 de ani ai ei si cum am intrat, cum m-am simtit ca si copila aia din basmul cu Hansel și Gretel. Pe masa mătușicii era plin de prăjitură – blat cu ouă si cremă de margarină pe-atunci- și două sticle de pălincă.

Pân nu beti fiecare un pahar dețuică, nu plecati de-aici! a decretat ferm Sandica

Fiind cea mai mică din trupă, l-am luat de mână pe Marin si m-am pus pe-un plans strasnic. Femeia chiar umpluse vreo 10 pahare si dădu unul pe gât, să ne-arate cum se face, nici nu m-a băgat in seamă. Marin, aproape c-a mustăcit si el spre lacrimi, dar ca voinic si salvator, i-a declarat Sandicăi că noi nu bem, că suntem copii și în afară de sifon si prăjituri, nu-i dezlegare. Dar au fost 2-3 care s-au dedat la paharul zăpăcitei si nu ușor le-a fost drumul spre casă, plus c-au sărit peste etapa cu bulgăreala de după.

Oamenii ne dădeau mere si nuci, câtam la porți de răsuna Valea. Stiam toată colinda, si încă de unele în plus, nu ca azi că zici o strofă și e bine așa, să scape omul de tine. Păi, dacă n-aveam voce, măcar versuri să stăpânim, nu?  Unii ne primeau în case, alții ne aduceau afara pachetelele și ni le vârau direct în geanta. Multi, ne dădeau chiar bani, pentru noi, o adevărată avere la final!

Stiu că-n dimineața următoare, pe cand m-a trezit Buna să mergem la biserică, venise si mama și tata iar bradul era împodobit. Moșul îmi adusese (habar n-aveam de pe ce tărâm vine de poate găsi asa ceva) portocale dulci– pe care, când le desfăceai, umpleai si curtea de aromă – banane – pe care de obicei le mai lăsam cateva zile pe dulap, să se coacă – cărți de colorat, de citit – tare mă mai bucuram de cărti, că nu prea se găseau- neapărat șosete, hainuțe și o multime de dulciuri, de la eugenii pan la Caramele si ciocolată americană. Ideea că-i ciocolata aia dintr-o țară mare care există în afară de România (mi-au trebuit ani de zile să înteleg cum și de ce nu-i tot Pamantul plin de romani, acum știu, Pamantul înca mai există si suntem în secolul 21…) ideea asta schimba si gustul ciocolatei. Moșul fusese la americani…

Acum soseau și rudele și mergeam împreună la biserica din sat. Sincer, mă plictiseam teribil să stau acolo aproape trei ore dar pe-atunci, ne jucam iarăși afară, povesteam care ce-a primit de la Mos si care cât mai stăm la bunici. Bunicii ne chemau in biserică, neapărat, cand se spunea Tatal Nostru și Predica. Apoi, preotul, ne dovedea că și pe acolo fusese Mosul și ne dădea tuturor cate-o punguță cu dulciuri.

Masa în familie, cu rudele si cu toti cei apropiati, ba chiar cu cate un om din sat care n-avea pe nimeni – era solemnă și în acelasi timp plină de râsete, voiosie, impartit de cadouri si pupături. Copiii mai mari aveau grijă de cei mai mici, ascultam cu nesaț povesti despre cine ce-a mai făcut în sat, ce se mai spune despre Brigaderu ori care cioban si-a lăsat oile, nevasta și s-a mutat în crâșmă.

Aveam răbdare. Învățasem să respectăm si oamenii si tradiția și asta mie-mi dădea o stare de bine. Pe-atunci nu erau functiile importante, portul ori mașina ci faptul că… Cerul era mai aproape de pământ. Cel puțin, așa credeam noi, copiii. Eram toți, împreună. Împărțeam și greul și bucuriile. Parcă nu ne îmbolnăveam așa des ca azi, nu aveam și nu auzeam de mari tragedii și necazuri, poate că iubirea împărtășită și bucuria de-a fi împreună ne erau de-ajuns.

Nu era an să nu mergem pe odaie la săniuș, odată am dat si câinele pe gheață, de i-am rupt bietului animal lăbuța, da n-am scăpat nici eu, mi-am crăpat bărbia, numai nasul a rămas intact. Făceam oameni de zăpadă, prindeam pițiguși cu sita de cernut făină (ca mai apoi să le dăm drumul, dar trebuia să-i studiem) iar dacă ne era sete si n-aveam fântâni în preajmă, mâncam zăpadă. Când ningea tare, la țară, puteam să stau si juma de oră afară-n bătătură să privesc un fulg pana ajungea la mine-n palmă. Ba unii mai stăteam si cu limba pe-afară, ca si cățeii, să prindem penele reci din coada ingerilor.

Coplile, se spune că toate-s vechi si noi sunt toate, că trenurile care pleacă sunt aceleasi care vin. Așa că, cine stie, poate găsim candva o casă la bunici, să-ți povestesc cand vei mai crește cum s-a născut Iisus, cel care aducea pentru noi cerul mai aproape de pamant, îi trimitea pe îngerei la Mosu cu scrisorile noastre si nu lăsa nicio rugăciune fără răspuns!

Crăciun cu bucurie și pace-n suflet!

2 thoughts on “Fiule, să stii si tu cum era Crăciunul la țară

  • January 10, 2020 at 5:45 pm
    Permalink

    Buna am dat de o poveste din 2013 despre batrana de pe str Decebal doamna Irina ce s-a intamplat cu ea stie cineva?Multumesc.

    Reply
    • January 10, 2020 at 7:25 pm
      Permalink

      Nu mai stiu Timea. Dupa ce am scris articolul, au mai vizitat-o niste jurnalisti ( eu m-am dus intr-o noapte la ea ca-mi scrisese o prietena ca are nevoie de ajutor si nu se poate ridica din pat, am chemat salvarea, au venit…) o odisee In sfarsit. Pana la urma, cred ca @sistemul nu mai putea sa-i asigure o ingrijire la domiciliu si ultima data cand am vizitat-o, cand mai locuiam la Cluj (sau veneam in țara, pe atunci) era in centrul de ingrijire persoane varstnice, institutionalizata. Nu mai stia folosi focul, nu puteai sa o lasi nesupravegheata, asta am vazut si eu.
      Nu se mai putea mobiliza, o ridicau infirmierele de 2-3 ori de zi, o spalau, o hraneau, deci nu era lasata de izbeliste. Stiu ca nu avea escare, vorbea la fel de pierdut ca ultima data cand era acasa… Repeta aceeasi poveste dar mai zambea si arareori ma mai recunostea.

      Nu stiu Timea, ma intreb si eu uneori daca mai traieste iar daca nu, sa o ierte Dumnezeu. Nu stim ce ajungem…

      Nu stiu insa daca e adevarata povestea pe care o mai spunea ea despre o nepoata. Si daca mai exista nepoata aia de ce nu a aparut niciodata. Acu, oricat de @rau ai spune ca e un om… nu-l lasi asa.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *