Filmul de la oftalmologie

Mă duc și io la ofta ca tot chioru-n porumb, lunea, că mă gândesc că ajung și șefii mai tarziu, că ajung și eu la timp.

În fața receptiei pentru copii (că n-o văzui p-ailaltă, că d-aia mergeam la ofta) întreb despre va rog frumos sa-mi dați o informație țe ție. Că-mi și înghețase limba-n gură, așa vânt sulfa p-afară, și mi se mai întâmplă să mă bâlbâi până mă decongestionez. Bine, de când am copil mi se întâmplă multe, la un moment dat mă rugam să mă răpească și pe mine extratereștri, vreo două nopți.
Decât la ofta.
Da pentru dumneavoastră? Întreabă căprița cu ochelari de după tejghea?
Da, da.
Păi dincolo întrebați, la receptive adulți. Următoru.
Următoru era în faza de disperare dinaintea somnului și sugea suzeta-n scoicuță. Nu părea foarte locvace dar nu venise singur. Îl însoțea o blană mare de Cruelă și sub ea se-ascundea mă-sa ori mătuș-sa.

Îmi mut fundu la adulți. Număru 4, consultațiile încep la 9 vă convine? Rămâneți?
Când sunt întrebată dacă rămân, se blochează o rotiță (tot pe bază hormonală) și iar mă bâlbai.

În sfarsit, etajul patru camera osutănuștiucât. O, regalitate, numa eu și doi amorezi. Ea frumușică, begonia, mimoză căptușită cu puf de lebădă, la vreo 40 de ani. Cu-n păr cu onduleuri false și-un paltonaș brodat pe la marginile tiviturilor cu flori de fetru, zici că venise Reese Witherspoon direct din circul ăla cu Apa pentru elefanți – la oftalmologie-n Cluj. Atâta-l pupa și-l drăgălea pe Chuck Norris, doamne, zici că-l călcase cu masina și-acu-l adusese aici, să nu moară. Jur că era Chuck. Purta o pălărie de-aia ca în Expandable2, de-aia zic, m-am speriat numai când și-a rotit un ochi spre mine. Că rămăsesem așa, crispată, n-am mai văzut doi lingându-se atâta de când eram în liceu.
Ei, aveam și eu niște caramele la mine, le-am scos, m-am mai uitat cu ăl-lalt ochi înspre Chuck, urâțel al dracu, am conchis. Între timp a mai venit bătrânelul din Up, o mami cu-n covrig, două ghiozdane și-un băiețel cu 4 mașinuțe și-o pâine unsă cu ceva. O femeie încovoiată și gângavă căreia i-am aflat anamneza-n 3 minute.
Și iese asistenta după bilete. Teodor Meleș cam dă să se ridice și rade-o sfântă trântă-n genunchi, trăsese scaunul după el, scaun pe care-l agățase cu breteaua de la oareșce. Amorezii se dezlipesc, copilașul se ascunde, forfotă mare. Toți îs la doctora X numai eu la Y.
Haideți, care sunteți la rând, număru patru că eram singură. Cu carameaua lipită de dinți, nu m-așteptam să intru prima. Mă întreabă dacă văd rându de jos, poza cu copiii-n vacanță și acatistierul de pe masă, îmi decojește ochii și-mi scapă niște picuri de-mi vine să mă piș pe mine de usturime.
Staț aici afară, vă chem eu.
Afară circ mare. Amorezii erau cu pile și n-aveau bilet (cum mergeam oricare-n tinerețile noastre, ata ete) dar îi recomandase doctoru Cutărescu și asistenta le spune s-aibă răbdare. Meleș căuta trimiterea-n caru cu fân, adică avea un dosar în care-și pusese certificatu de naștere, cele 3 copii după cele 3 divorțuri și ultimele 17 ieșiri din spital. Și era rândul lui și nu se putea fără bilet!

Mă roagă pe mine să-l ajut, c-aia cu anamneza deja se bătea de uși într-un colț al coridorului în care scria si amfiteatru si câmp vizual și WC. Bănuiesc că nu voia să intre la Cinemagia, dar daca mă rugase moșu-ntâi…
Și m-așez și-ncep să văd dublu. Mă uit în sus și-l zăresc pe Chuck. Lipsea brodata și-acu își clătea și el corneea, cred că era singurul nepicurat de pe-acolo. Prima dată când am văzut pile care-așteaptă, ha, ha, mă gândesc. Moșulică se supără că nu mă uit unde-mi arată el, vai, mă scuzaț, dar nu mai văd pur și simplu. Mai iese-o mamă cu-n copil în brațe, plângea copilu de mi se rupeau mie hainele (era și cald și-ameteam, numai la gandul că mă duc oarbă la birou și nu m-am învoit la timp).

Haideți aici, striga Chucky spre mine, căci mă ridicasem să-i fac loc mamei cu copil. Mă duc spre pălărierul nebun și estimez greșit colțul de la coridor. Bine c-aveam rucsacul în mână. Nu râde nimeni, numa mă-sa puștiului cu mașinuțe, restul  erau picurați. Mă uit mai bine –vă dați seama- la pălărier, vai de mine ăsta-i Michael Scofield, cum l-oi fi văzut așa ca pe-un fier vechi??? Zâmbesc, vine tanti și mă mai picură odată. Deja mă îndrăgosteam, m-a întrebat dacă mă poate ajuta să nu mai dau cu capul de ceva. Și-apare zâna zorilor și-și introduce paltonul cu flori și cu fund cu tot între noi.
Vă spun eu că dragostea-i oarbă.

Când a trecut profu clinicii cu halatu cela lung înspre amfiteatru, cu studenții, era să-i pup mâna c-am crezut că-i Papa, cum stăteam eu așa terifiată și lipită de-un perete.

Vestea bună e că n-am nimic, vestea proastă-i că simptomele rămân da nu avem cum să le tratăm dacă n-am nimic. Adică plâng ca o icoană. Daca doamne si păzește vreți să închiriați pe cineva pentru înmormântări, scrieți-mi pe privat.