De ce am scris totusi prima carte – si-am facut si greseli?

de ce nu am tata( as fi dorit sa scriu cu diacritice articolul acesta, dar nu pot, tehnic)

Nu ti s-a intamplat la un moment dat sa te cuprinda o mare frica: o sa mor. Daca mor?
Pai oricum mori la un moment dat. Nu, nu la momentul datului cu zarul ma gandesc, nici la atacuri de panica.
Ce ramane dupa tine daca mori in cateva zile sau acum, pe loc, dispari de pe harta? Mi s-a intamplat mie. Nu a trecut inca. Eu nu m-am intrebat ce ramane dupa mine, nu mi-a fost frica de moarte pana n-am avut un copil. Stii cum gandeam: ete na, mor, daca mor repede, am vazut eu pe youtube ca nu-ti mai pasa ce-I pe aici, asa ca n-o sa simt dor sau durere. Si daca e un fel de rai sau paradis al constiintei, probabil ca acolo ajung, am facut eu greseli dar sunt o femeie buna, am un suflet bun, iubesc cativa oameni, ma tem de restul si stau departe de ei dar n-ar avea de ce sa ma trimita Sf Petru la Scaraotchi. Si-apoi e bunica acolo, e tata… Poate e ca atunci, dupa operatia cu Caldwell Luc cand mi-au dat ketamina si anestezic la mesare, sa nu crap de durere cu sinusul proaspat debridat.

M-am trezit… moarta. Miroseam sunete, vedeam arome si cand am intins un picior fara sa intentionez s-a alungit pana in sala de vizavi. Nu simteam dor, durere, timp, frica, nu eram eu deloc ci o forma rupta-n mii de bucati, un tablou de Picasso – si Acela spart. E bine sa nu-ti fie dor, am constatat. A mai constatat si echipa ca imi revin, cand am strigat dupa chirurg ca-l iubesc de nu mai pot. I s-a facut mila cred, m-a saltat din sala chiar dansul cu-n infirmier, probabil citea deja interviurile si se temea sa nu fi avut ceva fantezii, sa le pufai in sala de operatie cu ketamina si cu nevasta-sa cu tot, sa-I dea tipa scalpelul invers la next pacient si sa apara-n click. Da io-l iubeam ca mi-a facut bine, nu erotic il iubeam.

M-am indragostit tare, tare de copilul meu. Ideea ca mi se intampla niste lucruri care ma apasa si ma chinuie furtunos, gandul ca gloantele mele o sa treaca prin el ca asa-s oamenii sau ca l-as face de rusine, m-au facut sa percep ca pot inceta sa respir in orice moment. Atunci nu a mai contat ca alti oameni au poveri si mai grele. Pentru ca eu am luptat, nu am mai stat nici in paradisul lui Hani, eu nu as fi renuntat la copilul asta si pentru el chiar fac orice. Intorc si gloantele inapoi cand si daca va fi necesar. Niciodata n-am avut o forta interioara mai mare si-o slabiciune sufleteasca mai intensa daca intelegeti ce vreau sa spun.

Seara inventam povesti. Inca nu-I pot citi Praslea, el vrea Scufita rosie si Aramsamsam.


Ca sa-l pot pupa – ca nu sta, numai cand face bubu fuge repede sa-l pup si sa-l iau in brate – povesteam. Cu cat povesteam si-l pupam mai mult, cu atat ma temeam ca o sa mor. Tahicardia, adeseori vertij, vertebrele tasate, durerile de ceafa, somn putin, cosmarurile dese. Poate poverile mele sunt mici, uite, unii au copii bolnavi si ar da orice sa fie in locul meu, chiar cu greutatile mele, dar prunci sanatosi. Ce sa zic? eu tot simt ca mor si ramane mama cu Teo iar copiii il vor rani la gradi, la scoala, in timp ce eu o sa beau lapte si miere sub un copac de aur??? Nu, trimiteti-ma-n iad dar lasati-ma intai sa-l cresc.
Intr-o seara mi-a spus Hapi.

Am tot incercat sa-I induc: mai copile, pe mami a ta o cheama Ioana, stam impreuna de doi ani si nici nu-mi zici pe nume?
– Hapi.

Dar stii cum spunea Hapi? Impecabil. Nu hepi, nu happy, ci exact asa cum ai rosti numele unui inger, al unui demon sau al unui zeu.

Nu-mi mai spune Hapi, spune-mi Ioana ca e usor.
– Nenea!

Vleau casa, casaaaaa, vreau sa sar pe dulap, vreau sa-ti stric masuta, vreau sa mut iar covorul, sa trag lampa, sa-ti zgaltai usa cand intri-n baie, sa-ti smulg parul din cap cand ma intind dupa apa, sa trag cablurile din triplu stecher, sa bat la usa la vecini, sa strig si sa sar de pe canapea ca sa creada vecinii c-au mutat la noi laserul din Magurele, vleau pupa, vleau sa lasi telefonul ala care nu-I carte si sa-l deschizi numai seara pe Chita osie … vleau
– Bine, ia uite casa cu usi din lego, da cum o cheama pe mama.
– Hapi.
– Nu-mi place deloc scufita rosie si ma bucur c-a mancat-o lupul!

Am scris pe laptop despre viata mea cu Hani. Despre calatoriile si periperipetiile din Maroc, Liban, Egipt, Tunis dar si povesti cu umor de prin Canare, Nisa, Monaco, Valencia, am scris proza scurta si un roman despre droguri si marginile vietii, am scris coplesitor, nestapanit, real, ireal, SF. Dar nu m-am gandit: hai sa scot si eu o carte.

Las sa stea acolo ele, manuscrisele. Inca nu-s bune. N-am uitat niciodata replica unui amic destept foc, cu cateva carti bine vandute la activ: nu am citit destul. Pai daca el nu a citit destul, eu ce sa le spun semenilor mei?
– Tu ai trait multe. Ai citit in oameni. Tu ai trecut prin realitate ca prin carti.

Era o intrebare care incepuse sa ma chinuie. Imi faceam filme cu copiii rai care-l supara pe copilul meu bun. Ca nu are tata. Daca mor si n-o sa aiba nici mama? Daca eu iti spun seara povesti, tu meriti cartea ta. Poate ca nu eu sunt Hapi. Cu siguranta, daca exista vieti anterioare, am fost in Egipt si atunci. Cu siguranta ai facut parte din viata mea, ca prea mult te iubesc si incep sa ma inraiesc si sa ma indarjesc, culmea de atata iubire dar si de pierdere. C-ai putea sa suferi si tu din cauza mea. O sa-ti scriu Copile, o sa le spui la gradinita ca esti un zeu si-o sa le arati asta-n carte cand ei vor spune ca zeii nu exista. Lumea voastra e minunata dar adultii, noi cei de acasa o stricam. Daca scrie-n carte, zeii exista-n orasul meu, clar?

Povestea e impletita cu realul si a curs mai repede ca orice scriere. De frica sa nu mai dea vreun necaz peste mine si sa ma blochez iar, m-am grabit. Nu m-am gandit ca se va cumpara asa. Mi-am facut socotelile: vand cateva cunoscutilor care-o vor si traduc povestea. Stiu eu ce fac mai departe. Restul sa fie magie sau destin.

Greseli: nu am ascultat de profesionistii care mi-au spus, las-o moale, hai s-o facem standard.

– Eu vreau repede, o facem BINE, standard o face Hemingway cu batranul si cu marea lui, eu vreau o carte pentru Tudor! Pana si batranul Santiago a reusit sa-si mai faca planuri in timp ce autorul a disparut in ceata. Sunt o mama speriata care-I scrie un basm copilului ei. Cu poze.
– Pui poze in ea? Esti nebuna.
– Altfel nu m-ai placea, nu-I asa? Mi-esti drag si-ti apreciez grija dar o citesc eu de 10 ori, nu am bani pentru editor extra.
– Gasesc eu, mai stai…
– Nu, nu, nu eu VLEAU acum (pentru ca n-o sa-ti spun ca ma tem sa nu mor, pentru ca tu nu stii cum bate inima mea si cat ma tem in fiecare zi, nu-mi pasa ca or sa fie greseli, facem tot ce putem.)
– Repede si bine??
Ihim.

Ei bine, cartea s-a vandut. Au mai ramas cateva exemplare nevandute sau nepromise. Nu m-am asteptat la asta. Am vazut c-am gresit, am vazut la prima rasfoire. Desi am citit cam de 4 ori finalul si numai odata PDFul original (imi asum toata vina, editura a facut exact ce trebuia, eu n-am facut partea mea si n-am pus intrebarile, n-am dat indicatiile corecte), ori eram prea obosita, ori n-au ajuns ochii mei sa corecteze cele 3-4 greseli care sunt mai deranjante. Iarasi, am scris dintr-o suflare, rabatul la virgule e mare.

Apoi mi-am dat seama ca cei care o cumpara vor sa o cunoasca pe Hapi, cat e Hapi cat e Ioana. Si ca ei de fapt ma citesc demult. Ca n-au cumparat cartea mame singure (decat putine si ele ma stiau demult de pe blog) si ca barbatii in general si-au dat ochii peste cap la vederea unui asemenea titlu. Alta feminist eroina si comentarii de-astea, ignor, play I m walking in Memphis, autografe. Hm, parca-s de la Martorii lu Jehova, da arata dragut.

Si-atunci, sincer, mi-am spus ca numai daca nu scriam nu greseam, daca mergeam liniar cu blogul si-I faceam sa rada sau le aduceam informatii fara sa cer nici un ban, atunci era eventual bine. Si ca cei care au cartea, au basmul meu, al bunicii mele si al lui Tudor. Si-o sa ierte conditionalul optativ despre care editorul n-a fost sigur ca nu-I un conjunctiv iar eu n-am mai revazut partea aia inainte sa spun: the show must… Si-o sa aprecieze c-am avut curaj sa zic: dragilor, n-am scris eu fara greseala si trebuia s-aleg varianta fara despartire in silabe pe partea grafica dar va promit c-am invatat ceva si o fac bine data viitoare. Ca din fericire n-am murit si poate am noroc si traiesc pan la 70, cum zice-n Psaltirea lu David.
Eeeeei, ce de povesti am sa va spun pana atunci! Asa se face ca nu, n-am avut gandul: hai sa scot o carte. Nu are destule virgule si am lasat greseli pe care le-as fi observant daca citeam PDFul final. Nu cu ochii larg inchisi cum am facut-o.

Dar cele mai ciudate si frumoase greseli se nasc din dragostea care nu moare niciodata. Eu am gasit-o.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *