Cum e cand te afli in fața judecătorilor in penal. Inculpata

imagine in oglinda femeieDupa ce am citit – in timp ce eram gravida, rechizitoriul (am fost audiata 4 ore pentru ultraj judiciar, nu exista lovituri sau alte asemenea) am realizat ca sunt o fiinta in care Teama de fond e sentimentul perpetuu si dominant. Si de atunci, i-am spus aparatorului ca eu nu mai pot citi acele hartii. Dar sa trec la subiect.

Era apelul pe penal – am doua procese, unul pentru calomnie scrisa, ceva gen – deschise de aceeasi persoana, cam in acelasi timp. Stiu c-am plecat din Gherla cu vreo trei ore mai repede, ca sa fiu sigura ca voi fi acolo la timp. Vai Doamne, aveam dreptul sa zic ceva. Acu, nu m-a intrebat nimeni daca eu, dupa o experienta teribila mai pot vorbi in fata unui public. Depasiti trei persoane? Sunteti public.

…………..
Ultimul meu articol mi-a ramas in minte pentru felul in care e descries culoarul lung.

 
Stiam sala. Un numar. Scarile pe care le urcasem de zeci de ori. Oameni in robe negre, cu genti sau dosare sub brat, alergau inspre vise pe care le stergeau complet, visele altora. Tocurile doamnelor grabite, cu masti care promiteau abilitati demne de locatia in care ma aflam, țăcăneau iute inspre destine pe care poate, le vor fi schimbat pe veci.

Cand am cotit dupa sageata pe care scria sectia penala – sau ceva de genul- miscarile grabite intrau in time lapse. Imi era frig. Senzatia de frig mi-o amintesc de fiecare data cand intru in tribunal si aveam sa mi-o reamintesc de-a lungul probatiunii. Deci si de acum inainte. Apareau cativa gardieni, iesiti momentan din lehamitea care e imposibil – banuiesc- sa nu te cuprinda stand acolo, macar din cand in cand- gardieni care insoteau detinuti la procese. Subtil, oamenii, se lipeau aproape instinctiv de perete exact in momentul in care se intersectau cu detinutii si cu gardienii. Numai robele negre treceau fara nicio privire, ca membri botezati ai vreunei loji masonice.

Am ajuns la camera cu pricina, mi-am vazut numele si cauza si apoi, o fractiune de secunda, ecranul sau ochii mei s-au blurat. Aparatorul m-a intrebat daca sunt pregatita sa stau in sala si sa ascult lucruri care nu-mi vor fi pe plac si care nu sunt reale.

Am spus  da si am intrat.

Nu, nu eram pregatita deloc pentru ce s-a intamplat in sala,

desi mai fusesem la sedintele de judecata si stiam in mare parte ca asa e sistemul si gata. Ca unii sunt inamovibili si gata. Ca orice ai spune, face sau oricum ai vrea tu sa mai probezi ceva, sunt cazuri in care o singura persoana decide ca viata ta se va schimba pentru totdeauna, cu o stampila, de pe o zi pe alta. Asa a fost atunci, in ziua aia. Mi-amintesc si acum chipul judecatorului. Imi amintesc ca am crezut in el, ca-mi parea bland si ca, citisem in majoritatea motivarilor – se tine cont si de circumstante atenuante si de probele directe si de cele indirecte si de conditiile care au determinat infractiunea. Aveam sperante. Nu ma gandeam ca voi fi achitata, stiam ca nu-s pe pagina aia. Ca nu am spate, nu am pile, nu vrea nimeni sa ma ierte sau sa-mi faca o expertiza, de ce nu? Dar nu am crezut ca pedeapsa fa fi asa grea pentru mine.

E imposibil sa ai o noţiune faţă de perceptiile mele si felul in care ti-e afectata individualitatea, dacă nu ai fost vreodată judecat sau pârât in penal.

 
Sala era destul de mica, nimic de genul spaţiilor somptuoase pe care le vezi in filme, in procesele criminalilor mari, mici, vinovaţi ori căzuţi cu preşul. Am fost sfatuita sa asist la cateva “judecati” ca sa ma obisnuiesc cu atmosfera.

In boxa acuzatilor se aflau vreo trei grupe distincte dar care jucau parca-n aceeasi pantomimă. Nu imi mai amintesc daca atunci am prins si cazul unui barbat care fusese acuzat de pornografie infantilă sau pedofilie ori tentative de asa ceva, dar nu se dovedisera acuzatiile si ca urmare nici n-am mai ascultat. Am urmat dupa o tinerica care-I acuzase pe patru handralai, inclusiv iubitul cu care avea un copil – de rapire si sechestrare. Fata era vadit speriata si intimidata iar iubitelul din boxa, si-a mutat privirile menite sa ma sperie probabil (ma obisnuisem cu femeile rele, barbatii ma lasau rece la capitolul ce ti-as face) inspre ea, numai cand au fost strigati pe nume.

 
Nimeni n-a sărit disperat peste bara aia din lemn, grefierele erau plictisite, doamna din complet îmi mai arunca cate-o privire aproape curioasa (probabil voia sa-si dea seama daca ma prefac ca plang). Totusi dinspre participantii pioni ai spectacolul comun – judecatori and staff venea o energie, o aură, un gol… . Slaba și eficace: ne aparții. Sunt milioane ca tine si numai cativa ca noi. Noi suntem Legea. Si ce-ar trebui sa te sperie cu adevarat e ca suntem legea din Romania.
Cand judecatorul mi s-a adresat, ca prin vis, m-am deşteptat acolo în faţa lor dar total depersonalizata, ca o sticlă pe care ai aruncat-o la reciclare si oricum, nu te mai intereseaza cine si unde o duce. Puteai foarte bine s.o spargi, da tu eşti dragut şi bun şi ia uite, o reciclezi, poate va mai fi utila cuiva.

 

 

Imi amintesc că aparatorul a dat cateva acte-informatii noi și parca o carte de-a mea. Că a insistat pe circumstantele producerii incidentului. Îmi mai amintesc c-au fost luate aceste hartii, inclusiv scrisoarea mea prin care-mi ceream iertare si care fusese trimisa mai demult – robotic si atât. Că nici-o geană nu a tresărit, nici nu se uita careva prin actele vechi din dosar ori prin probe, nici măcar la mine nu se uitau cu adevărat. Îmi amintesc incredibila durere lombara și jena prin care treceam cand nu mai puteam si mă dădeam cu-n pas inapoi si ma sprijineam de masa cu o mana, cateva secunde. Îmi amintesc că aveam un antiperspirant foarte bun, purtam o bluză alba si  era udă de lacrimi.

 

Nu mă smiorcăiam, e un episode in Anatomia lui Grey. Cristina face avort, apoi, dupa o zi, izbucneste intr-un plans necontrolat si urlă către colegi: sedați-mă, faceti-mi ceva, nu mă pot opri! Vreau dar nu pot!

A fost cumplit s-o ascult pe avocata doamnei ultragiate. Cumplit. Stiam că corb la corb nu scoate ochii si ca ma vor da ca exemplu, chiar daca, ei intre ei, in breasla, se vor executa oricând, fiecare dupa interese. Iar interesele se schimba repede si simpatiile, dragostea, ura, patima sunt cumplite. Alea razbunari. Da uite ca oamenii rezista si eu trebuia să rezist acum.

A fost cumplit pentru că în cazul meu, deschizandu-se astea doua procese deodata si pata fiind pusă, nu a existat termen in penal sau in civil – să nu se lege de ambele, creînd o așa poveste alambicată, un scenariu de film, desi erau doua spete diferite. Si oricat de putin prezenta am incercat să fiu cu mintea – ca si asa, slabeam spiritual – auzeam aceeasi poveste pe repeat. Si dacă o data sau de doua ori judecatorul a intervenit așa, putin, peste avocatul victimei, spunandu-I că e pe langa subiect, nu mi s-a părut a fi o admonestare reală.

 

Si tirul povestilor despre mine – femeia periculoasa, obsedată și nebună care mai avea puțin si cădea acolo lungă, a continuat vreo jumatate de oră.

Si elogiile la adresa Doamnei care era cu adevarat un exemplu de verticalitate si despre viața perfecta, de o moralitate indiscutabilă, absolut de necontestat, chiar asa a fost o exprimare. Adica in sensul ca nimeni n-ar contesta aceasta moralitate, bla bla, că ăla e, cu călcâiu pus în gât.

 

Le-am auzit în fiecare proces, asa incat, aproape mi s-a bifat @oficial că dacă nu ai făcut o anumita facultate și dacă n-ai ales o anumită cale, dacă ești un amărât de scriitoras, jurnalist de la UBB, blogger sau portărel, fotbalist fara nume ori agent de vânzări – tu nu insemni nici Nimicul si că ai face un bine societătii dacă ai merge la inchisoare, reabilitate, gulag, ștreang sau orice altceva.

Îmi mai amintesc că a fost un moment in care-am vazut blurat si c-am soptit cuvântul apă și cineva mi-a pus în mână o sticlă cu apă minerala, pe jumătate începuta, din care am băut câte-o gură mică, ca să nu-mi pocneasca laringele, să se audă înghițiturile si să mai supăr vreun distins de acolo.

 

Frica. Nimic altceva decat Frica.

Judecatorul se juca cu-n pix si m-a intrebat la un moment dat ce am de spus sau ce doresc sa spun, habar nu am care-a fost formularea. Tremurand după toate etapele si privindu-l de parca-n fața mea era Solomon, am banguit a suta oara ca-mi pare tare rau pentru incident, ca poate nu merit să fiu pedepsita chiar asa și că tot ce conteaza e copilul meu. Ca sunt la capatul puterilor. Epuizata si ca vreau sa traiesc, sa-mi cresc copilul si sa se termine cat mai repede procesul. A zis ceva gen: bine si atat a fost. Apoi au vorbit ei acolo, ceva standard.

 

 

Hartiile pe care aparatorul meu le predase, ar fi necesitat cred, măcar o zi de frunzăreala. Cred. Procesul ăsta a fost într-o joi. Sau vineri. Nu mai stiu decat că a doua zi s-a dat verdictul. Se mentine cu totul hotararea din fond – un an inchisoare cu suspendare si 120 zile muncă  in folosul comunitatii, 5000 euro daune morale, termen de supraveghere de o mie de ani, adică trei si aveam să văd mai departe efectele, nu nu se termina aici. Îmi amintesc că am înghetat când am primit informatia si că primul gand care mi-a trecut prin minte a fost: cum naiba a avut timp judecatorul   sa se uite la acte, la scrisoare, la carte, sa le analizeze in conformitate cu zecile de pagini povestite-n dosar. Imi mai amintesc că e totul pe o caseta si aceea e proba.

 
Și că ceea ce am trait eu înainte de a face gestul urât, insultator, pe holurile tribunalului, inregistrarea din sală, nu a fost admisă. Si că oricum ar fi fost fără sunet si că numele meu e fără sunet desi acolo, atunci, în sală, rostit de cei protejati s-a auzit clar, răspicat și injositor pentru mine.

 

Si asa am izbucnit dar n-a mai contat pentru nimeni. Am fost pestele care-a sărit în plasă și mulți, tare mulți s-au bucurat. Si vreau să știe ei, și azi si mereu, că sufletul meu s-a dezghetat încet si dacă te poti vreodată obisnui cu asa ceva, eu m-am obisnuit. Ei au fost lecția mea de viață si uite că Dumnezeu mă ajută. Tot prin oameni.

Imi mai amintesc că la o zi după ce am aflat ca voi avea cazier era data la care voiam sa-mi depun actele pentru sală… că dădusem 2000 pe scoala de soferi dar conduceam incă extrem de prost pentru că încordarea si frica nu o puteam da la o parte.

 

Și m-am mai intrebat daca judecatorul  s-a mai gandit vreodata la cazul meu, asa, doar pentru că probabil a fost un caz unic in tara. Ca pedeapsa si ca speță si ca… intamplare.

 

Nici nu stiu numele lui si nici nu m-a interesat. Ce m-o fi făcut să cred că s-a gandit vreodata la ce se va intampla mai departe cu mine si dacă meritam… acum imi amintesc că cuvintele mele au fost ceva de genul – nu pedepsiti aspru trei persoane. Pentru că două depindeau de mine, depind de mine si eu, la ele mă gândeam. Si imi cunosteam sensibilitatea extrema si incapacitatea de-a face terapie (statul roman nu iti ofera sprijin psihologic dacă esti mama singură sau nu, lauza ori alaptezi) sau de-a afla cum să mă împac cu mine.

Cum m-am împăcat am să vă povestesc pe rând: cand oamenii m-au parasit, am descoperit meditatia, pe Eckhart Tolle – cred ca asta m-a tinut la suprafata- Joe Dispensa, G Braden. De fapt, totul constă  în a trăi și a conștientiza clipa de Acum. Nu e nimic motivational, e ciudat și interesant si extraordinar de dificil să vezi că tu esti prototipul actiunilor tale, oamenii pe care crezi că-I detesti sunt oglinzi și că uneori, e destul să te îndepărtezi de energiile negative cu care-ai concurat  până acum.

E ca un iad, esti tu cu tine, e iad pentru că cel mai greu veșmant pe care trebuie să-l arunci cât colo e mândria!

De astazi, pentru cei care doresc sa doneze, las un cont si un nume. Blogul hapi.ro intra momentan pe domeniul… penalului

Share and Enjoy !

0Shares
0 0 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *