Cu lelea Linucă: O poveste despre bebeluși

Lelea Linucă-și șterge bărbia cu colțul năfrămii, împinge cu mâini noduroase tigaia pe plită și-apoi iese-n prag să scuture șurțu plin de făină.
Seamănă cu buni. Era prietenă cu buni.

– No așhe tu fată d-apoi cum să nu stai tu oțâră de povești la lele-ta, că tare rar te văd. Noh spune, tu fată… niște lacrimi mari i se adună-n ochiul cu care mai vede bine, ăl´laltu e mereu uscat și alb, chior bag seama. N-a vrut să se opereze decât la unu. Faină burtă ai, fainăă, ptiu să nu deochi, d-apoi pă când îl fași?

Lina întoarce-o plăcintă și trage tigaia deoparte, musai să-mi audă povestea. Da și io-s curioasă:

– Când a vrea Dumnezo, am fixat eu data cu medicul…
Lina își sucește năframa și-și boțește șurțu laolaltă peste ștrampi ca pentru o poveste.
– Ș-apoi amu vine când zîce doftoru?
– Ei, n-auz că vine când vrea Dumnezeu? Doctoru-l scoate.
O secundă scade entuzismul bătrânicii. Mă privește speriată.
– Da dacă vine când vre Ăl de Sus, di șe să-l mai scoată doftoru?
– Nasc cu el, mamaie, nu cu popa. Da ia spune-mi, când l-ai făcut pe Marin cine te-a asistat?

Bunicuța își amintește brusc greutățile și importanța vieții de femeie tânără și devreme măritată într-un sat de-acum pustiu, odinioară chiar bogat și plin de tineri.

– Sărășia! P-atunci nu iera asistente de-aiestea.
– Moașă? Întreb plină de speranță, mușcând dintr-o plăcintă fierbinte.
– E, daaa, moașă iera, Sandica lu Fătu Dumnezău s-o ierte și s-o hodine. Ia-ci l-am născut pă unchiu-to, în patu aiesta, două zîle. Vinețîi iera când o vinit pă lume că doară p-atunci nu să știe de aparate de-astea de vă spun amu doftorii cum stă copilu-n pântece. De-abdie sufla.
Linuca trage aer în piept ca și cum ar lua oxigen pentru pruncu de-atunci.
– Dar moasa ce rol avea dacă te-ai chinuit atât? Durutu-te-o?

– Tulai, am crezut că mă și sfărm acolo, zice tanti Lina și se-apasă cu călcâiele-n podea ca să se asigure că-i departe de durerile-acelea. Cu cât strâgam io mai tare că n-aș fi vrut să strg d-am crezut că i-amu mor, cu cât strâgam, cu-atâta strâga ș Săndica lu Fătu.
– De ce striga Săndică, doar pe ea n-o durea nic…
– Rugășiune! Să ruga aprig ca s-ajiute la naștere.
– Și-ajuta?
– Păi dară. De-aia o chemau toate fomeile din sat. Că ie născuse opt da doară doi o murit.
– Mătușă, altele nasc în trei ore, nu te-a ajutat cu nimic până la urmă. Că și bunu bătrân se putea ruga, am crezut că moașa asta era și ea de vreo treabă…

Linuca nu se lasă. Deși Marin fusese vânăt și moașa cetise din cărți sfinte.

– Bunu-to o vinit după freo tri zîle acasă. Unde amar să-mi cetească din acatiste. Ș-așhe mi-o spus el, auz, că dacă-i fată a tria oară, el mere de-acasă pân face-un ficior, așe mi-o zîs, de-am stat nouă luni cu șherpile-n sîn. Ș-încălțați ne culcam și de treburi de noapte mă feream ca de ăl Necurat!
– Da de ce vă culcaț încălțați?
– Ca să șie băiat!
– Și treburile de noapte…?
– Să nu vie copilu spăriet! Că l-alea care aveau des treburi de noaptea se spărie copilu și să porne mai repide!

Îmi vine s-o pup pe Linuca și nu mă abțin să n-o tachinez.
– Mătușă, da mie-mi pare că Marin a arătat mereu mai spăriet, așa… cu ochii mai bulbucați în spatele ochelarilor, mă tem că nu te-ai abținut dumneata chiar de tot…

Bătrâna-și face cruce. A terminat plăcintele și mi le-a pus pe toate-n față. Și-o cană de lapte. Își face cruce și-mi pune mâna pe umăr. E serioasă. A avut viață aspră, ca bunica. Au mai rămas neprihăniți, neîmbătrâniți -ochii albaștri. Tare frumoși.

– Ba io nu m-am spurcat. Să-ț spui ceva. De bădiucu-to nu bag mâna-n foc.

– Dar cum era cu… nutriția pe la voi, cu bebelușul, știi?
– Eeee, nutria. Nu ierau păla noi, numa dihori. De fășeau căciuli mândre din blănuri!
– Cu mâncarea bunică, ce mânca bebe, când se dădeau mai multe feluri?
– Lapte. Lapte mânca dară și până la doi ani. Cu ceai de sechere (chimen) sau nintă (mentă). Și când voia el zamă, fasole bătută, de alte cele, tocană.
– Păi cum să vrea așa mic?
– Mâncam cu copilu-n brață ș la câteva lunuțe era curios, îi băgam dejtu-n gură cu ce era-n farfurie. Și dacă nu se strîmba îi mai dădem ș altădată.
– Se trezea bunu la copil noaptea?
– Daaa, să treze cum nu. Șe să facă el noaptea cu copilu că nici zua nu să juca cu el?
– Să-l ia în brațe dacă plânge, c-amu se trezesc tăticii…

Linuca mă privește ca pe-o neștiutoare:
– Untiu-to o stat treaz cât o fătat vaca, în câțva ani d-apoi în rest tăt cu capu plin era că de-aia o și murit înaintea me. De ciroze la ficaț. Da șine zîce că bărbațîî amu-s mai luaț pă samă? Mi-o povestit mie Ancuța săraca cum numa ie știe șe greu crește copilu că bărbat-su o rămas iel obosît de când o născut ie, auz… iel îi mai obosât ca tătă casa la un loc, de erau să se despartă. S-o și dus la doftor de-ăla de cap să vadă di ce-i obosît. Ș i-o dat pilule ca să-i treacă, de-atunci zîce Ancuța că s-o dărîmat cu tătu…
– Deprimat?
– Așe, așe.

Multe-mi povestește lelea Linucă, de-ale copilăriei și despre nutriție (primea bebe lapte când se termina postata la sapă) , plan de naștere (ideal să ajungi în pat ca să nu-l faci pe câmp fără moașa care se ruga), pampersuri (niște cârpe fierte-n leșie, spălate bine, bebe înfășat de-i mai rămâneau afară ochișorii și gurița), alimente interzise-n sarcină (de exemplu carnea de găină ca să nu se nască pruncu având chiele de găină sau unghii mari ca și cocoșu), protecția muncii (să nu culegi flori că ți se lipea bebe de vintre sau ieșea cu pete colorate), hidratare (nu bea gravida apa din palme ca să nu fie bebe strâmtorat și să se nască greu), alimente nerecomandate (cireșe de pe aceeași codiță, faci gemeni).

Copilașul nu era lăsat singur niciodată în cameră. O cruciuliță, un talisman, un acatist sau o iconiță, un lucru sfințit era lăsat lângă el chiar și dacă mama mergea numai în camera de alături. Astfel, „nu era singur, ingerul nu pleca de langa el“.

Înainte să plec îi arăt Linucăi poza cu bebe la ecograf și-i desenez peste bluză cum stă copilașul. La fel ca bunica, își șterge ochii profund emoționată.

– Vai, vai, dacă te-ar vedea Floarea Dumnezo s-o ierte, scuuuumpa că dor mi-i de ea. Și-ar mai plânje că n-am zîs nișiodată că tu-i ave copil! D-apoi cum ai tu poză, îi desenată?

Lina studiază bucățile de hârtie și se luptă cu lacrimile din ochiul care plânge pentru doi:
– Nu-i desenată mătușă, așa îl văd când merg la medic, la spital. Și aparatul care se pune pe burtică face poze!
– Și-apoi așhe stă, nemișcat, să-l tragă în chip? Mirarea e și mai mare, se oprește din împachetat plăcinte.
– Nu prea stă, bunică, da are medicul răbdare să-l pozeze.
– Aldui-v-ar Dumnezo, câte știți amu…

Aici am găsit și alte povesti din ciclul vieții povesti despre nasterea la sat.