Circuitul vrabiei in natură

Eram cam ora 16, 30 si tocmai ajunsesem de la Cluj, cat am apucat sa-mi trag manusile negre si sa iau o spată  mică, un cuțit din neolitic. Săpam cu scârbă lângă un mușuroi de furnici, vedeam atatea larve, c-as fi preferat sa scurm în rahat.

Numai după râme nu… râmele alea transparente pe care le luam cu mâna, să-i fac ei carne tocată, să nu se înece cu… Le simțeam sub manușa ca si cum mi-ar fi circulat freon prin capilare. Ridic un pic privirea, dau de-un băț. Văd că-i un lăstărel cu vreo 18 frunze. Dau să plesnesc  un viermisor verde. Langa el un anunț. Lângă bățul-lăstar.

Omagiu Dr. Iuliu Hossu, Episcop greco-catolic de Gherla… marea Unire… 100 de ani… Copacul înfrațirii…

Si eu îmi fac firma de rusine, măcar de-mi lăsam vesta acasă. Caut râme si goange langa bățul înfrățirii, să-mi hrănesc vrabia. În loc să fac donații și să mă duc să pun flori langa statuie. Da nu pierd pariul, vrabia trebuie să tră…

Un bărbat tușește-n spatele meu, pe alee. Mă întorc. Doi politisti locali se uita șocați la mine. Uite-o si pe zăpăcita asta. Casa lu Brancuși se prăbușește și ea ne sapă cu spalta ditamai vrejul de frasin. Al 17-lea monument necunoscut de catre cetățenii orasului. Îmi indes scarbita singura anelidă-n pungă și mă mișc spre bordură. Dar pana acolo, ma uit si pe frunzele unui cires, sa vad, dade dade pica ceva material organic mai suportabil. Arătam așa, într-un fel, o danaidă din metamorfozele lui Ovidius, parcă tocmai vizionasem ultimul episod din Dexter si acum aveam idei. Localii nu s-au miscat de acolo. Nu ti-e dat toata ziua să vezi una cărând apa cu ciuru, sau făcând pe struțul pe langa fantoma, pardon statuia cardinalului Hossu.

Mai trec vreo cinci. Mă privesc ca si cum Alba ca zăpada si-ar căuta piticii vara. Bine că  majoritatea oamenilor din orașele mai mici, definesc  normalitatea prin puterea motorului deținut, la pătrat, plus suma ălor cu care te-ai fi fost culcat(a) până acum, minus felul în care arăți în poza pe care-o detestă ei, plus funcția pe care-o deții. La toate astea se face radical cu salariul de care ești banuit si se mai scade cate-o tragedie din viata.

Mama a stat doua luni în autoizolare. La un moment dat, de la blocurile vecine, o puteau vedea cum închide brusc  usa de la balcon, trage perdeaua si-apoi se arunca pe termopan cu ambele maini si râde veselă. Apoi, usa se deschidea din nou, mama hâșăia porumbeii căcăcioși de pe grinda balconului si trilogia a ținut așa, până la un granulom alveolar care-a transformat-o pe mama în pește balon. Numai că ea stătea pe fotoliu sedată iar eu căutam proteine. Nu înțeleg de ce șunca n-ar fi bună pentru vrăbii dar vreau să trăiască-n libertate o zi. Măcar o zi!

Dimineața, după ce ne-am relaxat în felul ăsta, pe când am ajuns la serviciu – desi eu n-am încetat lucrul nicio zi si nici nu lucram de acasă- un coleg îmi pune pistolentu-ntre ochi. Apăruse cu el de după colț, de mi s-au înmuiat genunchii. Deși nu-mi era neapărat să afle toti colegii temperatura când sunt la ciclu, n-am avut niciodata apasari de genu: îmi incalcati intimitatea. Dragilor, intimitatea e incalcata daca-l chemi sa-ți țină lumânarea pe-ala care te barfeste si el chiar vine…

Fugim pe teren. Pompă care refulează, verificare vană, se descurcă colegu, eu doar mă asigur azi că lucrăm în echipă. Mi-amintesc de vrabie si că va deceda fără un coctail de vierme triocefal cu aripioare de fluturas albastru. Pare rău, circuitul materiei organice în natura. O sun pe mama. Mai mult moarta decatvie, imi suiera-n telefon ca n-a prins nimic, că e curent, că ea doarme sau doare sau ambele.  Îmi dau vesta jos, manușile de lucru le-aveam și-ncep: arunc c-o punga între buruieni, dau cu vesta peste niște scaieți, ba chiar mă expun la culmea agoniei  si țâșnesc în iarbă după  un cosaș.. Era mare si stătea pe-o pietricica. De-aproape, am văzut că-i pietroi…  îmi opresc  temporar vascularizarea pe degetul mic.  Falanga atârnă cateva minute ca un ciucure pe draperie. O îndrept și reiau.

Camerele de filmat se mișcă lent pe tot perimetrul. Prind un fluture și-un fel de țânțar, pe  jumătate trecut în neființă.  Altădata, cand veneam aici si nu era tunsă iarba, săream prin iarba precum capra, că era plin de gâze. Acum, le caut cu lupa si încep să scurm sub o piatră.

– Eu am terminat. Vrei un hârleț? mă uit scârț la coleg.

– Nu vrei hârleț. Vrei mărire de salariu? Mai bine căuți defecte pe marginea drumului. nu vreau nimic, hai să mergem, trebuie să iau repede ceva de-acasă. Ce? Pe mama, s-o pun într-un taxi, amicul meu a văzut granulomul care ne distruge linistea-n familie de trei zile si vrabia ne moare de foame… mama trebuie s-ajungă la incizie, imediat! Si vrabia trebuie să trăiască!

– Auzi, nu te-am întrebat nimic de vrabia ta. Hai s-o ducem pe maică-ta.

Uit că nu toti colegii știu ce eroină am fost eu. Pe cand ei săpau la doi metri sub pământ si aproape se înecau într-o plasă de protectie, eu prindeam vrăbii căzute din cireși sălbatici pe-un răzor.

Ajung la firmă. Doi colegi din dispecerat sar iarăși cu infraroșu pe mine.

– 36 cu 4. Sigur ești bine?

Simt că explodez.

– Am  o vrabie. Cresc o vrabie.

– aha. Am crezut că ți-ai pierdut piticii-n iarbă.

Îmi vine să scot limba si să le spun că n-au respect pentru viață. Dar mi-au zis din prima zi să iau borcănel cu viermișori si să-mi hrănesc vrabia cu penseta. Gandu de borcan cu viermisori proteici-bio si veseli langa șunca mea și ketchup, mi-a vindecat instant frica de orice animal de companie care trece de mărimea unui  purece.

Alaltaieri, mama era la al doilea drenaj. După primul, a reușit să mai prindă un muscoi lăsând balconul deschis.  Apoi a lăsat vrabia lihnită de foame si s-a dus cu musca semi ațipită la dentist. A pus-o intr-un șervețel, langa prescură, c-avea emoții mari.

Vin de la lucru si-o întreb dacă azi a hrănit vrabia cu vreun gram de proteină. Îmi zice că nu. Că, pe cand a scos pormoneul să plătească, îmbrăcată-n cosmonaut, în cel mai  curat cabinet dentar din oras, a ieșit din geantă ditamai goanga zburătoare.  Și că doamna doctor era cu spatele, i-a facut  programare vinerea viitoare.

Vrabia trăiește încă, azi a mâncat puțin că n-am prins nimic, să nu uit să-mi notez s-o mut în altă cameră pe vineri. Mama se teme foarte tare de stoma, desi noua generatie, asta pregatita la maxilo la Cluj, compensează tot ce-a îndurat până acum la alt cabinet. Si dacă pune vrabia-n geantă, mi-e că nu mai ia altă programare si nici coroniță și-ar fi păcat de banii dați.

Plus că integritatea mea psihologică e pusă-n discuție, pentru că o altă formulă de calcul a Normalului, nu cred să fie cunocută în oraș. Witch… i do care 😉 !

Orice suma, o ajuta pe Hapi sa ramana demna in fata Justitiei.Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *