Nici mie nu-mi place masca de protecție dar o port!

Orașul in care locuim a sărit aparent brusc in scenariul 3. Scolile si gradinitele sunt inchise si copiii suferă cel mai mult. Postarea valabilă asadar pentru acest scenariu în care ne aflăm. Mai contează a cui e vina? Reparati ceva? Nu. Doar dacă respectăm distanță, masca si măsurile personale de igienă.

Nici mie nu-mi e comod să ies 30 minute afară, la  aer cum ar veni si când vin acasă, masca chirurgicala impermeabilă e pic de apă de la respiratia mea, bărbia udă, parcă mi-e mai sete de aer. Dacă până acum le mai refoloseam, ca oricare, acum trebuie să le arunc. Probabil că voi opta pentru o mască din bumbac toamna asta, refolosibilă.

– gândiți-vă la o echipă de medici care v-a operat vreodată pe dv sau pe cineva drag vouă. Ei o poartă ore întregi în operații. Acum, de un an, foarte multi oameni sunt obligati să  poarte măștile si 12 ore pe zi. Parcă e mai bine să-mi fie sete de aer pentru că nu-s obișnuită să port mască și nu prea știu respira corect cu ea, decat să fie alte motive pentru setea de aer. Pentru asiatici de exemplu, masca de protectie este o normalitate.

Când sunt în parc sau în zone în care nu se află oameni (si credeti-mă, uneori aici parcă esti într-un oras pustiu) îmi las putin masca in jos si respir descoperind ce grozav e să poti simti aerul rece de toamnă! Nu-i așa că până acum ti se părea absolut normal să respiri ce, cum si unde vrei tu, că doar e un proces vital? Nimic tragic, va fi la fel, dar acum respectă regulile.

Numai la noi e asa. Nu e. Guvernele lumii nu fac față. Nu știu ce si cum să gestioneze eficient. Da, la noi merge si mai prost dar iată ce se intamplă si-n alte țări. (las linkul mai jos)

Am observat si aici că unor tineri li se pare cool că sfidează regulile. Dragii mei, cool că ce?

– că văd eu pe stradă cum v-ar opri politia sau cum fugiti voi amuzati, sau cum încercati să faceti caterincă de alții? Nu e nimic cool! Numai vouă vi se pare că e distractiv sau că mie-mi pasă că sfidati regulile si mă refer acum la grupurile de 5-10( !!!) da, se poartă sau chiar 3-4 pe care-i mai recunosti si după un vocabular colorat. Nu sunteti grozavi, nu o să trăiți veșnic nici voi iar dacă se întâmplă să vă îmbolnăviți, vă gânditi: e ca o răceala, nu mor eu din asta.

Copile, stii tu ce e moartea la 17 ani? Du-te într-un salon de ATI cu o cunostinta – un cadru medical, imbrăcat in cosmonaut-  după ce trece pandemia si uită-te la cei de acolo. Uită-te la chipurile lor, ascultă (fără să vrei!!) sunetul masinilor ce respiră pentru plămânii altuia, indiferent de ce boală suferă. Îți spun eu, habar n-ai ce-i moartea doar pentru c-ai făcut pe grozavul într-o seara si… era să mori.

Asa că nu, nu e cool să treceti în grupuri, fără măsti, doar pentru că doi țin o țigară în mână, pe langa un grup de alte persoane, poate copii mici, care sunt vectori, se stie. Stați locului si fumati.

Există persoane cu imunitate scăzută, oameni care au exact comorbiditatile asociate infectiei cu Covid si inca nu există un tratament universal valabil acceptat ca fiind cel mai sigur sau mai bun! Nimeni nu stie cum va reactiona corpul lui la infectare si nu vi se cere decat minimă grijă față de cei din jur. Gandiți-vă că unii isi pierd afacerile la care au muncit ani de zile iar altii nu stiu cum să se mai poarte cu copiii si cum s-o scoată la capăt ca să poată să si muncească, nu-si permit nici 5 zile de izolare, cu sau fără simptomede orice fel de suferință!

Dacă vă comportati iresponsabil, sunteti la fel cu habotnicii care merg la biserică si nu poartă mască pentru că-i fereste Dumnezeu si pentru că, până la urmă, nu-i asa, Dumnezeu decide cand si unde si de ce mor ei. Ei, asa de grozavi sunteti fără mască. Doar niște puștani care se hăhăie ca să atragă atentia. Dacă aveti nevoie de atenție, câștigati-o cu demnitate, în fața ălor care vă cunosc, cu sfidarea nu merge, că străinului oricum nu-i pasă de voi mai mult de un minut. Nu sunt acidă, ăsta e adevărul, adevărul de obicei e extrem de neplăcut. Ca măștile…

Read more

Pandemia de Covid in luna octombrie și orașul trist

Termenul „pandemie” poate fi tare agasant.

Respectand pe cât posibil toate măsurile de siguranță, fiecare drum pe care-l fac, fiecare om pe care-l întalnesc, trezește adesea temere.

Mă tot gândesc că în tot răul, e si ceva bun. Incă nu știu ce, dar aflu eu până la urmă.

De la gară, artera esențială a orașului se întinde, usor fragmentată, până la drumul principal. Ca să ajung la hipermarketul de unde-mi fac principalele cumpărături, trec prin părculetul din centru, unde tronează celebra Catedrala Armenească. E aproape ora 18 si sunt foarte puțini oameni în urbe. Cel mai des, ii pot număra pe degetele de la o mână, în afară de luni si vineri, când vin sătenii la piață sau orășenii care s-au mutat de aici, să-și mai rezolve din hârțogărie.  

Aici, fiecare „cunoaste” pe fiecare. Nu îmi dau seama în câte cerculețe personale sunt împărțiți. Frica e ca un linghișpir vechi si faptul că vine iarna, si unii au realizat prea brusc că avem un oraș dărăburit, nu ne ajută.

Pe stradă, sunt tineri fără mască, braț la braț sau care se cotesc si glumesc destul de obscen pe seama fetelor ce-i însoțesc  si tineri cu măști, pe unii abia că-i remarci.

Seniorii au început si ei să poarte măștile din bumbăcel albastru. Urbea a intrat iar pe un scenariu incomod colorat si nervii sunt întinși precum elasticul din spatele urechilor. Un nene mai in vârstă mă salută si nu-l recunosc initial. Țanțoș, cu mâinile la spate  si cu părul în codiță, l-am mai văzut de câteva ori si mereu era așa – cu masca sub nas, ca un guleras pentru bărbie, cu mustățile intrându-i ușor înspre colturile buzelor lăsate-n jos.

Grăbesc pasul prin părculet, fac 17 minute dus până la magazin dar vin mai greoi cu 5-7 kilograme. Sindromul aprovizionării inutile l-am avut și înainte de pandemie. Mă duc după lapte, carne, legume si vin cu borcanul cu sfecla rosie, morcovi, 2-3 caiete, ciocolata si fructe si măcar un preparat semicongelat. De câteva zile folosesc taxiul numai dacă e musai. Ultima dată, șoferul m-a dat afară din mașină si mi-a adresat niște vorbe grosolane. Îi răspunsesem la intrebare: că sunt categoric de partea PNL. Mi-a fost ciudă c-apucasem să-i plătesc. Considerând că am lăsat atatia bani la taxi de când m-am mutat, nu m-am așteptat să se întample asta, aici toti se cunosc intre ei. Oamenii promit că rezolvă problema, acolo la ei, intre ei. Oamenii nu se țin de cuvânt căci aici nu sunt locuri de muncă plătite cum li s-ar potrivi unora si oricine vrea să vină, e bine primit. Un client in plus sau in minus, ei si? Si mascarada continuă așa pentru că toți tac.

Demnitatea e totuna cu pasivitatea si dacă te bați de ceva jignitor, nu treci mai departe de: lasă, așa e el, nu-l băga în seamă. Cum lumea mea e mică și cozy, scot imediat tot ce vine spre mine ca interferență.

Intru-n hipermarket si întind palma, cu artera radială spre scanner. Ar trebui să-mi dea 36 cu 6 in zilele astea. Da-mi dă mereu 36 cu 2. E bine si așa, am mai fost si-n locații în care eram deja  o relicvă degerată. Pe alături trece un tânăr mai înăltuț, cu-n costum de blugi, probabil neprobat înainte. Mă fixează iscoditor cu privirea, initial acea privire lipsită de sens de care te lovesti aici, apoi ochii i se ingustează, sprancenele se apropie si probabil gura se strange sub mască. Furie. Nu-l cunosc. Îmi place să citesc chipuri de când cu masca asta. Cu colțul ochiului, percep că întoarce capul după mine ca să se asigure cumva, în pompoasa inflamare, că l-am observat. Eventual să mă uit si eu si să decojesc ochii cu superioritate. Dar nu mai fac demult jocuri de-astea cu oamenii. Probabil e legat de vot. Eh, fiecare cu treaba lui, eu deja sunt la casa, îmi trasez singură produsele, apoi reiau traseul si deja se lasă seara.

Trec pe langa spital si troita la care se aseaza, de cateva ori pe an vreo 3-4 manifestanți anti avort. Plictisiti, si-au sprijinit plăcuțele de lanțul în zig zag, cu piloni metalici de pe vremea lui Ceausescu, gard care desparte trotuarul de artera principala. E una dintre puținele strazi centrale pe care nu găsesti masini parcate cu botu până-n zidul clădirilor. Nu mă abordează nimeni, așa că-mi las ochii-n jos, sunt zone în care trebuie să mai feresc crăpăturile sau spărturile mici de drum, umplute cu noroi si mizerii mici aruncate (scăpate) ca o hartă a nepăsării. Altfel, mă împiedic. Plăsoiul, rucsacul si sinusurile in vreme de octombrie, nu-mi oferă un echilibru tare bun.

Întâlnesc un singur cunoscut, ne salutăm si-ntre pașii neopriți mă întreabă dacă plâng. Nu, zic, sunt alergică. Eu cumpăr jumate stocul de servetele in lunile astea. Nu știu ce mai apare după ambrozie, ochii-mi sunt mai mereu în lacrimi. Nasul îmi curge în spațiul deschis sau la schimbări de temperatura (afara, in incintă), într-un buzunar stă masca, in altele 3 batiste.

La trecerea de pietoni astept. Nu e semafor, e doar o domnisoara care a iesit să-si cumpere ceva de la chioșc și a parcat acolo. Urmează o intersecție. Șoferii disperati din spate claxonează, lovesc in volan, probabil înjură, dacă ar putea, ar toca-o pe duduie din priviri. E ocazia lor să amintească c-aici nu se greșește și că femeile-s niște accidente la volan.  Aha, de-aia nu sunt oameni pe-afară, că-s toti în mașini. E interesant fenomenul în orașul pe care-l @faci de la un capăt în altul, lejer 25 de minute. Prin centru nu ai ce traversa dintr-o parte in alta mai mult de 7 minute.

Read more

La grădinița in vremea pandemiei de Covid?

*blogul hapi.ro nu este un jurnal realist si nici un fel de editorial online. Orice articol, exceptandu-le pe cele in care am scris clar despre experientele din Justitie, este absolut subiectiv si nu reflectă neapărat realitatea. Că între timp am devenit mare filosoafă si mi-am dat seama că realitatea mea nu e neapărat si realitatea altora.

Nu că mi-aș fi imaginat eu că normalitatea e ceva pentru care Universul m-a lăsat să mă veștejesc pe pământ, dar am zis că-i ofer copilului tot ce pot pentru un start binecuvântat, oriunde mă voi afla.

Marele start- grădinița. Dacă până acum ocoleam 3 blocuri ca să nu vedem oameni mari, adulți adică, acum, dacă-i vedem fără mască, trebuie să ne si ascundem.

Normalitatea-ti merge pan-acolo când, de după draperii cu perdele vechi de Muscel, te priveste cineva cum te ascunzi, ditamai arătarea de 2 metri. Tinand trotineta-ntr-o mana, rucsacul in ailalta si eventual o banană de la gradi. Si te maimuțărești in amiaza mare de după-o masină: te văăăăăd, hai că nu-i nimeni!

Când ne-am dus prima zi la gradinita, jale mare din partea altora. Plânsete, suspine, stat pe langa geamuri. Eu l-am imbratisat in parc. Regulile sunt clare si n-aveam nici un chef să mai stresez copilul sau să mă duc eu plangand la lucru, că oricum așa ajung, fiind alergica la ambrozie.

Te duci, te vezi cu alti copii, mancati, doamnele educatoare au mască, vă jucati, va trebui să stai pe un scăunel (nu stiu cum de nu mi l-au trimis cu Cargus la serviciu, că la noi in casă, nu stă nimeni pe scaun, scaunul e altă treabă… ) vin eu să te iau dupa masa de pranz.

– Bine, deci dupa ce mananc de doua ori vii să mă iei…

– Cam asa ceva. Inainte să doarmă ceilalți.

– Bine.

– Esti stresat puțin?

– Da.

Mă opresc in parc in fata tricicletei prea mică deja pentru el, bună pentru alti copilasi de 4-5 ani. Dar cum nu șofez, nu vreau să-l alerg dimineața pe jos la grădi.

– Si eu sunt putin stresata. Ai incredere in mine, noi doi de descurcăm!

– Am!

Read more

Provincie, orasul meu de langa Cluj – 2020

Poate, dacă reusesti cititorule să te muti un pic in unghiul meu, ai sa vezi ca nu e chiar atat de usor sa supravietuiesti 2 ani intensității parșive de natura psihologică pe care, nu-i așa, te poate expune viața.

Ba mai mult decât atât, ca să nu fac notă discordantă si mai mult nu mi-a trecut prin minte ca vreau sa contabilizez sau să observ tot ce exista-n colectivitate – știrbit. Si totusi făceam poze. Fără să mă gandesc că vreau să le expun undeva, cândva. Oamenii puțini. Tristi. Copii erau si erau si seniori. Tineri cu bun simt și tineri care parcă isi notaseră că trebuie să-si pomeneasca organele sexuale oricand si oriunde ca nu cumva ele să dispară. În naivitatea si ruperea mea de lume, nici pe Agamiță Dandanache nu-l mai băgam in seamă.

Trebuia să funcționez optim. dacă nu iesi cu masina, daca nu te lipesti de cineva doar ca să obtii beneficii si să te plimbi de ici colo, daca nu poti merge la sală, sunt putine modalitatile in care iti mai gasesti aceasta energie.

Va las aici pozele *asa arata strada proaspat finalizata cu piatra cubica, str Armeneasca

Read more

Cea mai tare experienta la stomatolog – provincie, Gherla, dr Camelia Lazăr (partea a doua)

Sunt două motive care-i țin pe majoritatea pacientilor departe de medicul stomatolog:

Ambele egale ca importanță, eu tind să cred ca primează factorul Durere desi pare invers:

– teama de durere teribilăăă. V-am povestit si-n prima postare cum ni se scotea nervul pe viu in școala generala, ca sa aflăm dupa cativa ani – daca ne tineau atat- ca dintii din spate trebuie eventual scosi ca nu se mai pot salva. Se puteau, dar atunci nu aveau ce au astazi nici ca dotare si nici la nivel de cunostinte, pregatire!

– lipsa banilor. E adevarat ca nu poti sa-ti faci un implant dentar, manopera, CT, sau coronite cu un salariu de 3500 lei lunar in casa. Insa daca treci peste teama de durere, care e nejustificata astazi, du-te la stomatolog din timp, o carie mai mica sau mai mare, chiar si cu cateva interventii nu te va bloca financiar! Și nici un detartraj sau chiar si un aparat de indreptat dintii, platit in rate.

Problemele mele dentare si implicit – sinusale in ultimii ani

– am inceput cu îndreptarea caninilor, la 28 de ani.

Read more

Cea mai tare experiență la stomatologie! (1)

Ne-am uitat la filme cu medici chirurgi ca la serialele cu zei. În viata reală nu ne prea plac pentru că, ce stiu ei, vorb-aia, te duci la chirurg, te taie. Internistul, cardiologul, alte specializari te pun să-ți faci investigatii cu zecile si tot îți gasesc ceva. Psihiatrul nu e medic că tratează oameni care s-au defectat. Noi toti suntem niște zombie functionali în viața de zi cu zi, nu ne trebuie psihiatru.

Iar stomatologul… hm, parca nici nu ar fi medic. Pe langa faptul c-avem trauma comunismului cand te punea pe scaun si asistenta te ținea de umeri, mama-ta plangea iar doctorita @cea mai buna iti scotea nervul pe viu – ne gandim că lor le e cel mai ușor si că câstiga asa simplu o gramada de bani. Fără a face medicină pe bune. Chiar așa să fie? Tot ce am scris mai sus bălteste de prejudecatile pe care societatea le are.

Buna. Ma uit atenta la tânăra inaltuță, cam cât mine si-o recunosc după codița blondă, stransă sub costumul de cosmonaut.

Îmi face semn să-mi pun sosetutele speciale si-mi spune ca mai stam doua minute să se sterilizeze camera. Cand cineva zâmbeste, zambetul se aude, stiati? Masca nu ascunde zâmbetul. Cumva, ma fastacesc si ajung la ghiseu sa-i spun ca interventia asta o pot plati doar la salariu. Că luna asta a fost mai neprevazuta din punct de vedere financiar si n-am gestionat bi… Mă oprește, probabil stie ca in orasul ăsta majoritatea nu are bani, dar eu la dinți nu mai fac rabat niciodată. Nu costul e problema, ci doar un moment prin care mai trec. Cică unii sunt predispusi la boli in functie de zodie. Nu stiu in ce Functie oi fi eu predispusă dar probleme cu dinții si sinusurile am avut ani de zile. Pana l-am gasit pe cel mai bun chirurg maxilo (nu exagerez daca spun ca din Transilvania!) care m-a redirectionat la nevoie.

Read more

Am trecut de prima probatiune. Un cosmar.

E a doua zi, eu nu pot sa ma joc cu piciul meu pentru că în inima mea e un tsunami

Înaite de a merge la prima probațiune, am citit lucruri interesante. Ba chiar cool.

Unele m-au șocat: de exemplu, cum se poate ca un consilier de probatiune să aibă… un salariu cât al meu? Citisem despre lipsurile din sistem, stiam despre (credeam că stiu) ce se întampla la probațiune, începusem să accept că oricând mă pot trezi cu cineva la ușă, un domn sau o doamnă care dorește să mi se plimbe prin casă, am cafea, nu e problemă.
Eram ABSOLUT convinsă că sistemul de probațiune, vine în ajutorul meu după tot calvarul prin care am trecut: nu am lovit pe nimeni, nu a existat o zi de îngrijiri medicale sau prezentarea la specialist, dar am agresat verbal si am apucat de guler o avocată. Totul a fost filmat. Aceasta este Crima mea. Ultraj judiciar se numește. S-aîntamplat să-mi ies din minti după ce am fost arătata cu degetul si numită într-o sedinta solemna – procesul fostului partener- si am perceput totul ca fiind o atitudine provocatoare. Am gresit. Dar…

Cu coada între picioare, mai dau un search si găsesc un titlu pompos: serviciul de probațiune, șansa condamnatilor de a nu ajunge în arest. Apoi, alta poveste, insa niciuna de la o persoană care redă efectiv trăirile de acolo. Colac peste colivă, într-o zi mă întașnesc cu o cunoștință care-mi spune râzând de penibilul situației. Acum înțeleg de ce. Nu e intimitate. Îl auzi pe celălalt ce spune, te aude el pe tine, îți sunt puse diverse întrebări, pe care probabil n-ai vrea să le audă și cei de la masa vecină.

– Fac asta ca să te umilească? Întreb uimită
– Chiar nu știu.
– Am citit că nu au sediu, spatii, dar hei, cine are? Si dacă nu au de ce nu fac grevă, serios, credeam că acolo te ajută, nu doar te monitorizează. E ca și cum aș fi… la vorbitor?
Râde. Da. În termenii pe care-i folosesti tu si cum te raportezi tu la lume, așa va fi. Ca si cum ai merge la vorbitor.

…………………………….

Merg cu trenul de la Gherla la Cluj. O oră și jumătate. Copilul meu e cu mâna în ghips si eu am concediu. Le promit că vin repede, T este un scai acum, brusturelul meu pentru care mai sunt în viață. În fond, uite, scrie aici că va dura cam o oră și jumătate.

La ora 11 ajung la sectia penitenciarului pentru femei, la Cluj – pe acolo e intrarea. Nostim, asa-i? Apucasem să-mi umpăr o cafea de peste drum. E 11 fara 10 si sun la poarta visinie. Nu știu să vă spun dacă simțeam ceva. Mă pregătisem cum am crezut eu. Un domn îmi deschide, pe chipul lui e o mască socială de om neînduplecat și serios. Dar n-am ce face, trebuie să mă cer la toaletă. Peste drum îmi zice, si-mi arata vizavi barul din care-am cumpărat cafea.
Mă mir pentru că citisem un articol în pressone. La toalete ati fost, să vedeți cum arată? întreaba un consilier de probațiune. Înțeleg că toaletele nu sunt și pentru condamnați.

Revin și recunosc holul din pozele de pe internet. Alături de mine, pe o băncuță, un tinerel c-o gagicuță, par că sunt și ei prima dată acolo. Pe usa din fața mea scrie: consilieri de probațiune, nume, acte cu care trebuie să te prezinți. Un indicator și-o sonerie. Sunati aici. E ora 11, doamnele intră, ies, la 11 si 5 sun, neștiind dacă se procedează fix așa și nu care cumva s-o dau în bară din prima- era să zic. Dintr-a zecea oară.

Consiliera mea e o doamnă tânără, probabil mult mai tânără decat mine. Mă cheamă undeva în fundul coridorului. Eu scot o mapă, întreb dacă am voie să răspund la telefon, se face primul contact si probabil primele impresii. Întalnirea a durat 3 ore si jumătate și NU s-a finalizat din cate am înteles, cred că până la urmă femeii i-a fost milă si mi-a dat un formular de completat acasă. Să-l aduc pe data viitoare. Am cerut eu o pauza, am fost întrebata daca vreau pauza, da, m-am dus și am fumat o țigară, vă spun eu, dacă nu m-a ucis ziua aia si n-am picat acolo pe scări, am de gand să fumez cu rotocoale anul ăsta. Și cu 20 de lei pe pachet.

– 20 decembrie, e ok asa? (am sugerat eu o vineri gandindu-ma ca-mi va fi mai usor, o sa aflu in aceeasi zi ca am gresit)

Cred c-am fost informată gresit, am înteles eu greșit: întalnirile se vor rări, nu mi se va spune că trebuie să semnez condica acolo mult mai des, să particip la un program de reeducare (??) pe langa munca în folosul comunitatii. Cu care n-am absolut nicio problemă, căci o fac de cand m-am mutat în oras. Totuși, aici e o rușine să strangi gunoaiele de pe jos, nu e o rusine să le arunci!
– Vă rog, nu se poate la anul? Sunt… obosită. La începutul lunii decebrie îi scot ghipsul băietelului. As vrea… E Crăciunul curând.
– Îmi pare rău dar nu se poate.
……………………………………………………………………………………

Consiliera care se ocupă de cazul meu e drăguță. Chiar foarte frumușică. Poate că are 30 de ani, poate 27. Îmi pare genul de persoană care intră într-un sistem care-ți impune niște standarde clare și pe care, tu te simți nu obligat – ci dator- să le urmezi. Asta simt și eu la job. Începe să-mi expună motivele pentru care sunt acolo, urmează povești lungi, mai mult vorbesc eu. De fapt, vorbesc până mă simt zdrobită și de două ori percep niște bătăi anormale ale inimii care-mi taie răsuflarea. Nu spun, tușesc si mă scuz, respir. Consiliera care se ocupă de cazul meu nu îmi dă impresia nici că vrea să mă ajute, nici că ar intenționa să-mi facă viata grea. De fapt, femeia își face treaba. Dacă doriți puteti să vă plângeți la șeful, în scris…

Pot să cer alt consilier (nu stiu dacă pot să-l si obțin, oricum, nu e cazul să mă mai plang de ceva)

Pot să… vin mai des. De la un moment dat, poate din cauza oboselii sau a rememorării vieții mele din ultimii 4 ani, vigilența îmi scade. Am povestit și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Nu m-am întrebat nicioclipă: oare crede că un om poate juca teatru, chiar si după ce a citit tot ce am declarat? Mă uit în jos la rucsacul meu maro. E pus langa scaun, pe podea. Între mine si următoarea masă e un cuier vechi, o cutie de carton improvizata pentru gunoi, parcă e si un stativ din oțel, aluminiu sau ce-o fi. Cu câteva dosare sau hartii si alte lucruri, majoritatea cred, inutile. Fiecare birou e vechi, nu există intimitate, totuși, mă gândesc că am avut noroc că m-a chemat în colțul ăla. Nu-mi place să mă vadă toți străinii cumîmi dau sufletul din mine.

O las pe ea să își continue informările și poate, Poate din cauza durerii psihice, a torturii interioare pe care-o resimt nu de ieri ci de 3 ani jumate… înțeleg următoarele:

– dacă nu-i plătesc părții vătămate banii, 5000 euro… ei fac un raport și mă pot trimite la închisoare. Sunt în transă. Poftim? Salariul meu este de 2000 de lei cu tot cu bonuri. Îmi întrețin familia singură, de trei ani jumate.
Pai ar fi cazul să încep să plătesc, să calculez eu ce parte din salariu… că altfel ei pot considera că sunt de rea credință și sunt obligati legal să înainteze catre instanță aceste… efecte. Si că nu ei m-ar trimite în regim de detentie ci poate, instanța…

Nu am ceas. Mi s-au stricat. Amandoua. Îmi e jenă să scot telefonul. Mama a sunat de două ori. Să mă întrebe ceva de mâna lui Tudor. Tot ce gândesc la auzul acelor vorbe e că, acum eu ar trebui să fiu acasă cu copilul meu, în orasul mic, urât, murdar si fără creșă. Acolo unde sper că voi face o diferență într-o zi. Deja am făcut-o…
Reusesc să vorbesc. Mai spuno dată suma de care dispun. Mai spun o dată că nu am luat nimic de la nimeni, că așa, aș avea banii și i-as da, as vinde orice dacă atat de mare a fost prejudiciul. Îi spun că probabil acela este un salariu de subsecretar de stat în MAE – aceasta este scara ierarhica pe care-a urcat în timpul procesului- dar că eu nu am cum să-mi calculez singură ce mi-ar rămâne din salariul ăsta. Știu că nu numai că nu mi-ar rămâne dar că mă împrumut lunar. Că am rata la CEC încă 2 ani. De cand eram cu El. Omul pentru care am făcut ce-am putut, să-l ajut să răzbeasca aici. Că nu, nu mai am nici un alt venit. Totusi, speriata, spun că voi încerca sa fac asta din ianuarie.
Femeia mă incurajează să fac tot ce pot…

Mă uit la bolțari. Oricum, probabil voi fi penalizata pe 20 decembrie pentru ce-am scris sau poate doar voi fi tratata altfel. Tot ce relatez aici este ceea ce am trăit si am simtit eu.

As vrea să-i spun că nu îmi cad banii din cer si că nu mă voi apuca de videochat.
As vrea să-i spun că-mi iubesc locul de muncă dar ăstia-s banii si din ei plătesc: pe cineva care mă mai ajută cu băietelul pentru că noi nu avem creșă-n oraș.
As vrea să-i spun că nu pot jefui o bancă și că-s prea sensibilă să m-apuc să fac ceva ilicit.

Dar. Zic că nu-mi pot lua alt serviciu pe langa ce-mi vor da ei neremunerat pentru că copilul meu de 2 ani si 6 luni are nevoie de mama. Că nu pot ființa fără el. Că ceea ce mi se întamplă acum si de acu 3 ani jumate mă decerebrează efectiv și atunci când suntem împreună. Durează puțin dar tot corpul înțepeneste. Fac lego automat. Mozaic în culori. Masinutele care merg pe traseul loc. Colorăm floricica. Repetăm cuvinte-n germana. As vrea să-i spun că nimeni nu-mi va putea lua vreodata tortura si presiunea pusă asupra mea de Justiția PSD în acesti ani. Zi de zi. Plic după plic. Citatie după citatie. – îmi pare rău dar nu voi crede că nu a existat și-un linșaj politic, am dovezi dar mi s-a interzis în civil să mai scriu despre asta-

Revenind la bani, îi spun că mă aștept să fiu executată. Da, dar ar crește mult costurile. O întreb care-i varianta, și dacă ar crește cu 100%. Eu așa stiu că e legal: am salariu, mi se face proprire. Așa încât să (nu) pot să trăiesc decent. Nu că mă închideți…

Nu noi, noi doar trimitem memoriu… instanta… dacă se considerăcă nu ati vrut să plătiti…

Nu am vrut?? Vreau să-i spun că uleiul de cod e 70 de lei. Că rata e 300 si cealaltă, la ING e 160, pana acopăr împrumutul de 3000 de lei. Vreau să-i spun că nu se mai dau bani, lucru valabil în absolut toate spitalele în care doamne fereste, ajungi. Vreau să-i spun că apa e 76, curentul cam 39-55, gazul peste 100, abonamentul de telefon al meu si al mamei 100 de lei. Alimentele. Apropo, nu v-a crescut nimeni niciodata salariile. Nu trebuie să vă uitati la știri ci în portmoneu după ce ieșiti de la kaufland. Dacă vi s-a dat ceva pe hârtie vi se ia înapoi la fiecare factură, cartof si cutie de tampoane. La fiecare bilet de bus, la benzină, la taxe. Nu vă mai stresați cu cine și cum v-a crescut pensiile ori salariile. E utopie. Dar să nu divaghez preamult. Țigările, ah da, o să le las. Jocurile educative si cărtile copilului? Centrala stricată? Drumurile la Cluj? Zile libere sau medical în care pierd bonuri, implicit bani din salariu? Ăăăă, ce se mai strică-n casă, bunurile de uz personal, pampersurile? Taxiurile pentru că nu conduc si de doua ori pe saptamana fac aprovizionarea din kaufland si nu mai pot căra atatea kilograme în 5 plase? Nu, nu există nici un bus în oraș, e plin de masini vechi, soferi nervoși, oameni fericiti pe facebook si aproape invizibili pe stradă. A, cei 2000 pentru scoala de soferi, examenul pe care era să-l dau înainte de-a-mi iesi cazierul? Gaura pe care o am deja-n buget? Ă… realizez că am trecut cu mult peste limita pe care ar trebui s-o calculez eu din 2000 de lei și că un om m-a ajutat până acum. Realizez că banii pusi deoparte pentru Tudor nu mai există. Așa m-am descurcat până acum.

Iar acum mi se spune că pot fi închisă dacă nu plătesc pană… anul viitor.

Poate fi considerat că e cu rea credință. Asa e Legea. Asa e mersul. Probatiunea doar înaintează aceste informații
spre instanță iar acolo se judecă corect. Mă gândesc cum ar fi daca m-ar lua pe sus domnul de la poartă. Să mă închidă cu vreo 3 băbuțe care-au vândut ceapă. Oare mai sunt în închisoare oameni care-au înjurat și-au prins de fular pe cineva într-un acces de furie, după ce au fost provocați? (repet, există caseta, nu am lovit pe nimeni).

Femeia nu îmi spune toate astea ca să mă sperie. Ea își face munca. Ca la carte. Nu cred că ai de ce să individualizezi, să personalizezi când esti acolo. Infractori condamnati… toți la fel. Totuși, o întreb dacă în Romania mai există un caz asemanator.

Se uită-n hartii. Nu spune nimic.

……………………………………..

Credeam că serviciul de probațiune mă va ajuta să… mă reintegrez. Pozitiv. Să vorbesc. Să-mi depășesc suferința. Nu am mai simțit umilință, eu umblu cu punga si manusile sterile la mine, copilul meu avea un an cand ne-am mutat la Gherla, era tentat să ia tot ce e colorat de pe jos. Asa ca acum, jocul preferat afară e… să arunce mizerii la coș. Și-l feresc de asta, o fac eu cat de des pot. Dar repet: aici e rusine să strangi, nu să arunci gunoaie în plină strada. Să te vadă lumea că strangi după alții.

În schimb aflu că de fapt voi fi prezentă mai des la Cluj. Că voi urma si un program absolut obligatoriu… pe care-l vor decide ei. Da, la Cluj. Da, as putea merge si la un consilier psihologic dar asta ar insemna mai multe drumuri… Întreb cum e cu serviciul și daca se face dupa masa. Nu, ei lucreaza pana la 16… De fapt intru-n starea de teroare, de senzatie iminenta de moarte când aflu că nu numai că voi lipsi de langa copil (nu m-a întrebat nimeni cu cine îl las și sincer as prefera să îmi puneti o bratara la picior si să nu mai ies un an din casă dar să fiu cu EL) dar voi lua libere peste libere, bani mai putini, copilul, Tudor al meu cu mânuta ruptă și eu stau aici de… vă las să completati formularul ăsta acasă.

……………………….

Vă vom face vizite. Ok, n-am nicio problemă dar le spun că pana la 16 eu lucrez.
Daca nu gasim pe nimeni acasa va anuntam si… Dar v-am spus care mi-e programul, puteti veni când doriti.
Vă putem face vizite si la locul de muncă… Grozav. Stiu pe cineva care-o să se bucure.
O să verificăm daca prestati munca în folosul comunitatii, aici îmi tresaltă iute inima înghețată și sunt gata gata să scot schițele scrise-n 20 de minute c-o seara inainte: hei, pot să-i învăt germana pe copiii de la grupa mare, de la cămin, pana la un nivel care să se prezinte, să recunoască… știti căminul ține de primă…
1e244
Mi se taie repede macaroana. Noi nu stim ce munca veti presta, ei decid, poate au nevoie-n altă parte. Substratul îl simt așa: dacă te trimit la măturat, te duci, altfel desigur că vom interveni și…
Și noi suntem cei care stau între tine și gratii. Nimic personal.

Nu-mi vine să cred. Poate părinții nici nu m-ar dori – să îi invat pe pici putina germana dar eu aș face-o cu drag. Sunt oameni care mă cunosc…

……………………………………………………

După pauză, scot, aproape mandră, cartea mea. Va sti poate mai multe despre mine. Zambesc si i-o ofer.
Nu o poate lua. Poate fi considerata mită… Nimic personal. Ok, aici am mai simtit un junghi. Stiti, e scrisă de mine. Poate vă puteti da seama ce sau cum gandesc?
Nope.
……………….

Ies după trei ore jumate. Începe să ploaie mocănește. Oricum, sunt absolut înghețată. Am un palton gros dar eu sunt înghețată și capul, ceafa, îmi explodează de durere. Scot apa si beau. Durerea de ceafă devine si mai puternică.
Ajung seara tarziu acasă și Tudor e vizibil supărat. Du-te mama la servicu! Mama, nu te duce… Fac tot ce pot să nu se vadă cât de devastata sunt. Știu că o chinui pe mama. Stiu că nu mă pot conecta cu Tudor. Mai stiu că sunt norocoasă că am un copilas sănătos dar dacă eu nu voi mai suporta tortura psihologică la care sunt supusă? Mai am un proces. Tot cu ea. L-a castigat deja în fond. Mi-au încălcat toate drepturile: nu ai voie să scrii. Oamenii ajung lângă Dăncilă după ce scriu eu, justiția e tot plictisită și încărcată, victimele colaterale-s… inevitabile. Avocatii se bat pe holurile Palatului dar nu-i nimic. Capul îmi explodează și stand în baie, mă rog, mă rog, mă rog. Beau cafea noaptea, mă gândesc că poate tensiunea e foarte mică.

Stiu că am nevoie de cineva care să mă ajute Mi-e deja jenă de avocatul meu: a făcut prea mult, pe bani prea puțini. Da, mai există avocati buni care merg pro bono pentru ceva în care cred.
Am nevoie de un psiholog BUN, măcar pentru 3-4 sedinte dar nu îmi permit si nu am nici timp. As vrea să stiu daca inima mea va rezista. As vrea să fac ceva ca-n viitor, tortura emoționala ( ma pot explune la orice fel de teste) să fie recunoscută ca fiind adesea, mult mai dureroasă ca cea fizică.
Am nevoie de un RMN să știu ce e cu spatele meu dar mi-e frică să aflu. Și NU am timp. Trebuie să merg la probatiune. Nu am timp înseamnă, cel mai mult că nu vreau să stau departe de copil mai mult de 8 ore. Mama nu are voie să ridice. Mama nu poate alerga după el. Nu poate iesi singură, de mana cu el.

Am nevoie de un fotograf. O să credeti că n-ati citit bine. Vreau o formă personala de protest. Vreau să atrag atentia, așa cum văd că se face astăzi. Deja mi-am asumat ceea ce sunt ca om. Imperfectă. Copilul meu va sti totul despre mine. Va sti de ce suferă eventual la gradi si la școala. Pentru asta mi-as face timp să merg la Cluj dar sedintele ar trebui să fie… să mai spun că nu am bani? În schimb, aș ceda drepturile de autor. Poate că ar merita.

Mai vreau să scriu vreo 12 scrisori. Cu documente, date, fapte. Peste tot. La București. La Cluj, la procuratură, la dracu-n praznic. Vreau să înteleg dacă cei de la Justiție vor să mă ucidă lent. Că nu mai pot.

NU MAI SUPORT! Vreau să fiu Prezentă când mă joc cu copilul meu! Nu mai suport intimidarea si presiunea la care sunt supusă. Vreau să știu dacă statul român îmi dă dreptul la viață. Pentru că simt că mi-e în pericol si vreau să-mi cresc copilul!

Când omul nu te mai iartă – scrisoarea

După ce s-a terminat procesul penal în instanța de fond, am găsit o cale să-i trimit o scrisoare. Avocata părții și partea vătămată insista că-și angajase bodyguarzi, că mă interesez de ea, că vreau să-i fac rău, cerea ordin de restrictie, eu toate astea le auzeam în sala de judecată. Nu îmi venea să cred, mă gândeam că totuși, trebuie să dovedești cumva sau să ai un temei ca să spui c-aș fi fost măcar capabilă sau pornită să fac rău. Nici în ziua de astăzi nu-i cunosc soțul, nu știu cum îi chemă copilul, nu mă interesează unde stă (Doamne fereste) și recunosc că dacă aș avea bani, mi-as angaja si eu bodyguarzi.

Măi, stăteam de fiecare dată în sală, în sedințe lungi (procurorul m-a audiat 4 ore, o să vă povestesc si etapa asta, am cerut o pauză de pipi) și înnebuneam de durere lombara si de cruzimea pe care o făcusem eu? Mi-o făceau acum alții? O perpetuam eu? Nu puteam gândi clar, nu aș fi rezistat fără singurul avocat care a vrut să mă apere pe bani puțini. Niciunul nu dorea să se bage într-o asemenea speță.

 

Unul dintre momentele extrem de grele a fost când am dat o cautare pe internet si am găsit, în media, chiar si pe postul pe care mama mea îl mai urmărește – stirile trunchiate. Pentru Dumnezeu, oameni buni, nu am lovit pe nimeni! Cum ați putut să-mi retezați aripile și să scrieți asa ceva dacă nu ati văzut caseta, cum ați putut să îmi puneți un membru al familiei în prag de atac de cord? Pe casetă se vede foarte clar tot ce s-a întamplat, sunt eu iesind val vartej, sunt eu prinzand-o de fular pe avocată, ea care se trage înspre geam (cand eu am patit asta la Iulius Mall dupa operatia de s maxilară când un necunoscut m-a agresat, nu a scris nimeni nimic si nici nu mi-au gasit cei de la Iulius filmul, motivand ca exact în partea aceea, l iesire din Auchan era stricat) Dar cand cineva te prinde de exemplu de guler, tu te tragi in spate, e un instinct. În sfarsit. Apoi, eu înjurând, eu învartindu-ma în jos si-n sus. Eu plecand singura, ea plecand cu colegii. Hani nu m-a linistit, nu m-a luat de mână să-mi spună femeie, opreste-te. Oricum nu intentionam s-o lovesc. Dacă aș fi vrut asta, as fi așteptat să iese din clădire. Cred că am vrut să o umilesc. Și desigur, am obtinut efectul contrar. Însă nu am lovit-o si nu a fost acolo nici un jandarm, nu ne-a despărtit nimeni, am spus respectivele injurii, am luat mana de pe haina ei si am plecat!

Iata stirile care mi-au mai scurtat probabil 5 ani din viață:

Am strans-o de gat si am dat-o cu capul de pereți. Cum ați putut să scrieți așa ceva? CUM? De ce nu ati cerut caseta, de ce dati asemenea stiri?

Președinta organizației de femei PSD Cluj, BĂTUTĂ ÎN JUDECĂTORIE

Read more

Ce se întâmplă după ce primesti sentinta definitiva: condamnat penal

hapi gratiiInitial era o zi normală de concediu.

Tudor e plecat cu A, are programul lui câteva ore, mama la piață după flori pentru luminație. Măi, ce să fac, fug să-mi plătesc o factură si apoi scriu. Romanul meu polițist, moamă, dacă reusesc să-l scriu ăsta, categoric va fi fabulos. Iar dacă nu va fi, nu public.

În ultimul timp, sub presiunea zilelor care-mi aduceau și rele si bune, ca să rămân echilibrată în inima mea și mai ales deschisă față de toate provocările fiului meu, am încercat să meditez. Să mă rog. Să mă percep ca pe-o entitate bună cu preponderență. Să pun accent pe latura asta de dincolo de conștiință. Alții fug la mănăstiri, devin brusc credinciosi oarecum atipici, se convertesc la alte religii, intră-n secte cum spuneam pe vremuri – acum nu mai am preconcepții- de fapt, toate sunt accesate de om ca fiind o ancoră. Ca să mergi înainte când care cerul pe tine trebuie să-ți iei energia din tainele Universului. Unii devin atei, altii se luptă cu sistemul o viață întreagă (asta-mi aminteste de Hani).

Intru în baie cu o carte. Să-mi fumez  tigara de care m-am lăsat alaltăieri. O tigara, dupa rugăciunea personală. Mă sună cineva. De fiecare dată, când sună telefonul și nu sunt la serviciu, inima începe să o ia razna. O doamnă drăguță de la poștă. Sunt părți bune într-un oraș mic, sunt oameni care te ajută, te scutesc de un drum, par lucruri mici dar cu efect pozitiv.

-Ioana… o scrisoare, știi, de la serviciul de probațiune, m-am gandit să ți-l aduc.

O clipă nu respir. Urechile îmi țiuie. Mă adun în trei secund

-Coboooor (încerc ton vesel) merci mult că m-ai sunat.

Pe plic scrie mare si citeț: serviciul de probațiune… Urc pana la etajul trei si mă gândesc asa: e ceva nedrept să plătesc continuu pentru o greșeală, sigur c-am greșit dar oare eu cum voi trăi așa? Cum să deschid plicul dacă acum articulațiile abia mă ascultă? Mă împiedic. Ajung sus si nu mă rabd: mulțumesc Doamne. Stii, nu la asta mă refeream când am spus să accelerezi evenimentele din viața mea.  Mă așez, o deschid și iaurtul muller îmi vine înapoi pe gât de la al patrulea paragraf.

Read more

Ce simte o femeie condamnata penal, în România

inchisaNu mai pot fi prim ministru, nu mai pot fi prim ministru. Încerc umorul dar nu mai merge. Am plecat repede de langa aparator după ce s-a terminat ședința, ca să nu-i cad acolo la picioare. Nu o să mă obișnuiesc probabil toată viața mea.

Cobor treptele judecatoriei din Cluj. O să mă prăbușesc în gol și nu văd nimic, implicit nu mă mai simt pe mine. Port un fel de costum. Mi-am pus pantalonii Esprit. La dungă. I-am cumpărat din Bonn acu 6 ani, sunt purtați de vreo 4 ori. Am o bluza ocru și-un fel de taior. Genul de costumație pe care-as purta-o înainte să mi se taie capul în piața orașului. Niște siluete negre mă salută. Salut și eu. Sigur mă confundă. Sunt o umbră. Ies în ploaia măruntă și iute care mă acoperă repede. Îmi intră sub haine și înfrigurată îmi percep în sfarsit carnea fierbinte și transpirată. Mă acoperă un frig grozav, un frig de moarte, am mâinile vinete. E bine pentru că durerea fizică e mai bună decât experimentul din sala de judecată.

Intru într-o cafenea după ce traversez  vreo două piețe din Cluj. Poate unii oamenii se uită uimiți la mine dar acum nu-mi  pasă. Nici nu-mi mai e ciudă pe ei. Știu, de fapt știu de multă vreme ce simte un om care-ți pare “relativ ok” dar într-o zi își ia viața. Nu, eu nu o iau pe a mea, nu cumva să dau impresia că am inserat în text așa tendință. Doar că ȘTIU. Fără alte explicații.

Eu nu mai am o viață, îmi imaginam una, e drept, una în care răzbesc și mi-e puțin mai ușor. Îl am pe Tudor. O am pe mama. Am responsabilități. Apa-mi picură pe funte din creștetul capului și mă gândesc că e destul și că nu-mi permit o pneumonie sau 2 zile lipsă la birou. 2 zile sunt 2 bonuri, două bonuri sunt… îmi dau seama că-n toată sărăcia mea, n-am avut grijă de puținul din fiecare lună. Și că niciodată nu mă vor domina banii. Deci nu-i bai că nu voi fi prim ministru?

Read more

O zi cu un toddler: am o dragoste de dat dar si de închiriat, oh, Macarena

O zi cu un toddler: am o dragoste de dat dar si de închiriat, oh, Macarena

hapi riverwoman si Tudor 6.10 intră mama.
Între blocuri cântă un cocoș – care de fapt se aude de la un vecin din centrul metropolei cu demografie incertă. O femeie cântă ceva despre o măicuță sfântă. Câinele vecinului schelăie de ți se întind trompele de milă. Sar și lovesc sticla cu apă cu dopul nepus. Copilul saltă icnind, ca si-atunci când îi pulverizez termala Roche pe bubele de căldură. Adoarme la loc, crede c-a visat. Adorm la loc, e duminică, mama a intrat doar să apropie ușa. Prin geamul deschis din living nu se mai aude nicio muscă. Am izolat cu vată bazaltică pe schelă metalică, poa să crape lemne sub un copac cu flori. Adorm și simt ud. Mă gândesc că totuși nu m-am pișat eu, mai avem o oră de sfor sfor.

7. 30. Visez că cineva mă operează la cap fără anestezie,
încerc să urlu dar nu pot. Deschid ochii. Un deget mic mi-a intrat prin nas până-n sinus. Iau mânuța, o dau la o parte, mă întind, zic “Guten morgen Schatzen”, un călcâi îmi îndeasă un ochi mai adânc în orbită. Latru de durere. Sper că nu mi-a țâșnit hialuronicu.
Bec. Mă iubește adică. Lăcrimez în continuare si mă uit după fundu lui fâțăit spre living. E uscat ca asfaltu-n secetă. Mă uit dezamagita la pantalonii mei.
Horus reclamă-n living: apenuuuuu! Înainte de-a intra-n baie, calc pe-o broască verde. Nu doare, da sună. O mai văd pe mama îndesându-i repede ditamai sticla între fălcile dulci. Am 3 minute 25 secunde.

7. 41 Și găsesc repede tampoanele.
Sunt între jucăriile pentru baie, umflate ca ouăle. Oftez a duminică si fac juma de duș, apoi m-așez pe… ciocanul de la jucăria aia Noriel trăznește ușa. Ma-maaaaaaaaaaaaa! Ce jucărie Noriel? Monstruozitatea aia cu tobă lumini și motan care suflă-n microfon și pește care face ca vaca, pentru asta ar trebui să-i dau în judecată! Exact! Și de ce se dezlipește ciocanul de banda aia?

Îl ignor și când nu mai aud nimic, e semn că s-a dus cu mama dincolo, ritual 15 minute. Îmi torn repede o cafea, fug să securizez ușa camerei noastre până schimb cearsaful (noroc că e impermeabil). Mă uit pe după cuierul mobil, calc în unghiile picioarelor să nu m-audă și înșfac cana. Gata-s încuiată-n baie. Respir adânc și mă preling pe ușă-n jos. Mulțumesc doamne pentru o nouă zi! Beau o gură de cafea și dau să-mi vărs mațele pe suportul cu prosoape. Vreau să țip da n-am timp, așez cana c-am spart 4 în ultimele zile si ma spăl repede pe dinți.

Read more

Compozitie aromâno romaneasca. Orașul meu

Compozitie aromâno romaneasca. Orașul meu

colaj gherlaOdata cu dezvoltarea social economică a insulei Shikoku din Japonia, au luat amploare si parteneriatele între orașul meu și câteva iurte, astfel încat acum se poate circula pe toate arterele. Puține orase se pot lauda cu peisajul rustic, neafectat de cutremure, cu izvoare larg raspandite, zone de coastă si de stern, miroborante cutări ale solului rămase aproape neschimbate din terțiar.

Cu toate astea, femeile din oraș vin de pe pe Pluto.
Ele efectiv plutesc cu tălpici pe dalele de piatră de pe Armenească iar bărbații, disperați de faptul că anvelopele se pot refolosi – ceea ce nu putem spune despre pantofi- au devenit depresați. Mai ales in depresiunile nodice de pe Vasile Axelandri –Kai Drum – asa cum s-ar fi propus să se numeasca strada după reașezarea plăcilor tectonice.

Dupa studii de fezabibilitate de lungă durată, care să asigure integrarea armonioasa a magazinelor second-hand și a caselor de pariuri în sistemul stradal existent, s-a ridicat în sfarsit un Mol și s-au descoperit cariere de piatră care să acopere aproape toate drumurile care duc la spital. Astfel, pacientul nu are nevoie de resuscitare in caz de stop, aceasta se va face mecanic datorita îmbinării si amplasării pietrelor cubice.
Accesul la Mol se face de preferințe cu cizme de gumă galbene după ce meteorologii dau startul la codul roșu de furtuni pe zonele mai sus mentionate.

strada gherla cluj 2019strazi gherla 2019 psd

Read more

Nu e voie să călcați pe iarbă, pe nervi și pe becuri!

Nu e voie să călcați pe iarbă, pe nervi și pe becuri!

coada calului Degeaba zâmbiți șugubăț, orașul meu e în plină dezvoltare! O zicere arabă: poartă de grijă când bagi cămila-n cort că ți-l năruie. Sau calul.

O adevărată oază de liniște rămâne evident Parcul din Armenopolis. Chiar la intrare, lângă biserică, se găsește specia Laetiporus Sulpiureus, un deliciu pentru gurmanzi. Iasca galbenă sau puiu de pădure are gust de broască friptă și cauciuc ars – asta la maturitate. Dacă sunteți cu copilul și-i ies dinții, puteți să vă cățărați și să tăieți câteva c-o forfecuță. Sunt gratis și reduc riscul de infarct miocardic pentru când veți trece pe lângă miezul oazei de liniște.

Sperietoarea de copii și nesimțirea ciorilor

Vine într-o după masă mama acasă, lac de sudoare și cu Gazelu urland. Că ea era să intre-n șoc și copilul n-a mai vrut să se dea jos din căruț din cauză de mitraliere. Care sperie ciorile în parcul mare. Bine, ia s-o văd și pe asta, cum adică v-ați panicat voi c-ați văzut o sperietoare de ciori, da-i primul personaj care face legea în oraș? Uite, o avem și noi acasă pe Leah. Nu, că aia nu-i ca Leah, că face mai urat ca Scaraoțchi și ciorile fac pișulică pe ea.

Neavand timp să googălesc dacă ciorile chiar fac și pișulică, mi-am luat Gazelu și m-am prezentat lângă superbul lac natural pe care vi-l prezint mai jos.

ciuperci de copac

Liniște. Doi copilași mai mari chirăie: ia s-o vedem și pe doamna asta cum face.

Read more