Lumea lui Hapi – Hapi Riverwoman

Spiritismul care înlocuia snapchat-ul în liceu

January 18, 2020January 18, 2020hapi Leave a comment

Într-o zi, pe când stăteam la coadă la sana și la covrigi – cred că numai în vacanțe mâncam carne- le-am auzit pe două băbătii care mergeau sudate la biserică:
– Tu și vinit-o? Spus-o drept?
– Diță, vinit-o, tu! O-ntors și ușa, nu l-am mai putut trimete-napoie! Da io știam că ticu nu o fost om rău, d-aia nu mă temeam și sângură am țânut ceaslovu. Știi cum se învârtea, ce vânt făcea, tremurau perdelele, ligheanu de pe masă…
Cum eram odihnite și era vineri, am crezut prima dată că femeile au pus-o de ceva stropșală. Aveam concepțiile acelea strivite-n cap: că ești bătrân de pe la 40, că mai tarziu te cată p-acasă păcatele să te ia cu ele și tu umbli după plăcinte și organizezi paranghelii. Dar tot nu înțelesesem si ne coteam acu: cine-o venit și ce era cu ligheanu.

– Poate-și țin protezele-n ele când mănâncă, ha ha ha .

Femeile făcuseră spiritism acasă, că-i era dor uneia de un luceafăr. Și-apoi umblară pe la popi să le descânte si să le ierte, ligheanu fu cu apă sfințită, în caz că i-ar fi fost sete mortului, să nu se adape de la ele. Stiu că ne-am mâncat covrigu si sana pe după un plop, de-astea n-auzisem încă. Nu mai fusesem așa înfiorate de când ne-am epilat cu ceară pentru prima dată, undeva printr-un cătun, la bunicii Simonei. Si-atunci, am făcut ca nea Mărin cu Sucă, râia și lesia, ne-am întins ceară fierbinte pe toata tibia si-am stat asa, vreo 10 minute la soare, de-am răzuit-o cu-n cuțit bont și cu tot cu epidermă.

Hai să facem si noi spiritism.

Ce simte o femeie condamnata penal, în România

October 14, 2019October 14, 2019hapi 8 Comments

Nu mai pot fi prim ministru, nu mai pot fi prim ministru. Încerc umorul dar nu mai merge. Am plecat repede de langa aparator după ce s-a terminat ședința, ca să nu-i cad acolo la picioare. Nu o să mă obișnuiesc probabil toată viața mea.

Cobor treptele judecatoriei din Cluj. O să mă prăbușesc în gol și nu văd nimic, implicit nu mă mai simt pe mine. Port un fel de costum. Mi-am pus pantalonii Esprit. La dungă. I-am cumpărat din Bonn acu 6 ani, sunt purtați de vreo 4 ori. Am o bluza ocru și-un fel de taior. Genul de costumație pe care-as purta-o înainte să mi se taie capul în piața orașului. Niște siluete negre mă salută. Salut și eu. Sigur mă confundă. Sunt o umbră. Ies în ploaia măruntă și iute care mă acoperă repede. Îmi intră sub haine și înfrigurată îmi percep în sfarsit carnea fierbinte și transpirată. Mă acoperă un frig grozav, un frig de moarte, am mâinile vinete. E bine pentru că durerea fizică e mai bună decât experimentul din sala de judecată.

Intru într-o cafenea după ce traversez vreo două piețe din Cluj. Poate unii oamenii se uită uimiți la mine dar acum nu-mi pasă. Nici nu-mi mai e ciudă pe ei. Știu, de fapt știu de multă vreme ce simte un om care-ți pare “relativ ok” dar într-o zi își ia viața. Nu, eu nu o iau pe a mea, nu cumva să dau impresia că am inserat în text așa tendință. Doar că ȘTIU. Fără alte explicații.

Eu nu mai am o viață, îmi imaginam una, e drept, una în care răzbesc și mi-e puțin mai ușor. Îl am pe Tudor. O am pe mama. Am responsabilități. Apa-mi picură pe funte din creștetul capului și mă gândesc că e destul și că nu-mi permit o pneumonie sau 2 zile lipsă la birou. 2 zile sunt 2 bonuri, două bonuri sunt… îmi dau seama că-n toată sărăcia mea, n-am avut grijă de puținul din fiecare lună. Și că niciodată nu mă vor domina banii. Deci nu-i bai că nu voi fi prim ministru?

Ori mor eu dacă mai rămân, ori mori tu. Gelozia

June 16, 2019hapi 3 Comments

Am trăit o altă viață. Una în care Tudor nu exista. Eram oficial bine. Postam numai poze din hoteluri scumpe, apartamente închiriate prin Casablanca, medine și souk-uri. Poze cu pești, corali, plaja. Plaja la Marea Roșie, plaja în Valencia, plaja în Canare, în Mallorca, plaja și promenade. Eu respirând, mâncând, făcând de toate câte se fac în cuplu. Cu un singur om, mereu. Nu aveam prieteni. Nu aveam ne(voie). Blogul a fost singurul loc pe care îl accesam, îl trăiam singură și prin el transmiteam altora Cealaltă viață din mine. Una nenăscută încă, neștiută. Una mai reală decât toate drumurile de până atunci.
Eu trimițând bani: să-ți faci dinții, să-ți repari acoperișul pe care trebuia să-l repare constructorul, să plătești taxa aia, să-ți iei medicamentele.
Zboruri în Egipt, în Maroc, în Liban, în toată Europa. Lunar, două drumuri la Paris sau măcar unul. 4 ore pe autobandă și gata, cazare la hotel Ibis, preferabil zona La Defense, 2 stații cu metroul pana în Quatre Temps unde-mi plăcea să pierd timp și bani până își întâlneste el partenerii de afaceri.

Două opriri, două cafele, două frangipan nature de la Paul la ieșire din Belgia. Țoc, țoc, poze. Postat unghii și cafele și tălpici pe facebook. Aprins o țigară. Omul de lângă mine mormăie, dar te-ai lăsat. Știi că-mi place să mă mai relaxez la drum lung. Apoi, ca să nu ne enervăm înainte de-a ajunge, ignor, întreb sau fac altceva, intru iar în mol (benzinarie) și-i iau lui ceva ce știu că-i place. Mă ceartă că stric banii aiurea. Mie să-mi cumpăr orice. Însă nu înțelege micile daruri. Sunt doar bani aruncați. Lui să nu-i mai cumpăr nici sandvișuri și nici macarons.

Poate că suntem faliți, îmi zic și îmi văd mai departe de-ale mele.

Cumpărăturile de Crăciun în hipermarket

December 21, 2018hapi 2 Comments

La rafturile cu băuturi e aproape păruială. O nevastă asudată își ține căruciorul plin de cumpărături la fundu soțului. Care-i aplecat pe sub rafturi. Căruțul are și copil adiacent, de genul celor pe care îl lași mai bine acasă cu cățelul decât să-l aduci azi la Kaufland. De câte ori trece careva pe lângă căruciorul – vagon de achiziții- și-l atinge sau îi trăznește-un picior (din greșeală, sic), popo-ul bărbatului saltă ca electrocutat. Homofobie poate, după referendum parcă ți se poate întâmpla orice, mai ales dacă stai cu capul între sticlele de Ballentines.

Un bătrân de la țară cu cojoc și calpac, îngenunchează demn după un bax de bere. Se vede că-i în tihnă omu. Și c-a fost cândva gospodar respectat. Poate că și acum mai e gospodar dar, o ființă de sex opus, îi spune răspicat să se crăcăneze-n altă parte că ei nu-i încape mâna la sticlele cu tequilla. Pupăză peste cogniac, ștrumful de vreo 6 ani sub care geme vagonețul plin cu salamuri @aus Deutschland (expiră mâine), se plictisește. Mă-sa e cu degetele-n telefon iar soțu strigă de pe undeva că nu vede decât „de-ăla care nu-i la reducere”. Copilul ia din coș un pistolet cu baloane și-l înmoaie pe nenea cu pălărie scumpă.

Bag seama era surd, că nu-i spusese nimic coanei și nici nu-și schimbase poziția, venise nepotu să-l ajute, două baxuri de bere. Da orb nu era și când s-a umplut raionul de bulbuci colorați care ți se sparg în ochi și pe ecranele telefoanelor scumpe, să te ții.

Dacă până atunci, cucoana nu-și putea introduce mâna nuștiuunde, acu rămăsese ca Discobolul lui Miron. Bătrânul se ridicase cu-n bax pe la subsioara ei, nepotul bătrânului striga la femeie să-și mute coșul și dinozaurul cu dinți și baloane. Copilul râdea, mă-sa se enervase. Că în timp ce soțu căuta de beut, ea dădea laic pe la Mircea Radu și la alții 10 ca să-l acopere p-ăl adevărat. Laic.

– E numa un copil, se răstește nevasta.
– E coșu tău femeie, nu vez că cu el și cu-curu blochezi tot coloaru? nepotul are vreo treij de ani și bunicii lui au cumpărat un sfert de magazin. El îi ajută, e atent cu ei dar se vede că trebuia să răbufnească undeva. Pare supărat tare, așa de supărat încât îl doare-n patină că fundu-i aparține ăluia de caută ballentines-uri la reducere.

Revelioanele si sarbatorile mele șocante

December 17, 2018hapi 2 Comments

Prima dată când m-aulăsat ai mei singură acasă de Revelion aveam, cred, vreo 14 ani. I-am asigurat cu succes că o să stau bulbucată la televizor, nu răspund la ușă și dacă e ceva sun la vecinii de la 1 c-aveam telefon fix. Plus că-mi lăsase vecina cățelu pechinez să-l îngrijesc că și-așa, n-aveam ce-mi strica prin casă, bradu se lipise de caloriferu de care era legat, globurile stăteau în aer, câteva bomboane cazuseră jos.
Bucuroasă că-I cuminte și că molfăie acolo staniol, m-am pregatit de rev că citeam cosmopolitan pe-atunci.

Mă pregătiem de dimineață: am ascuns un vin amărât pe care-l numeam șampanie, l-am traficat de la o colegă pe care-o tot amenințau părinții că cer certificate de virginitate si-acu asta devenise aproape alcoolică. Mi-am ascuns în dulap (bad idea) vreo 4 țigări, apoi, speriată de capre și de artificiile pe care le arunca greșit vecinu beat – la noi în balcon- încercam să par veselă că rămân în sfarsit doar eu.
– Sigur nu vrei să chemi colegele?
– Nuuu (că ne certasem că una o iubea mai mult p-ailaltă în săptămâna aceea și-mi jurase înainte că eu sunt cea mai bună prietenă).
– Vreau să mă relaxez.
Când a auzit cuvântul ăsta, tata săracu, muncitor simplu si țiitor la gospodărie, și-a și văzut apartamentu dărâmat și a întrebat-o pe mama daca ea crede că…

Am închis ușa după ei ca eclipsa.

Riverwoman: Bărbați bolnavi și mame singure

August 5, 2018hapi 3 Comments

Îi înțeleg pe bărbații bolnavi care cred și declară că mor sărăcuții, cu pisica sub un braț și bolul cu supa caldă-n ailaltă mână, tolăniți în fotoliu. Cu nasul roșu și o amigdală cât testiculul și cu ochii uscați, adânciți de febra 37 cu 1. Privirea lor spre televizorul HD e goală, așa, ca Ina care dansează. Naiada agitată pe lângă el: dragă, te doare rău, îți mai aduc ceva?
El ridică o sprânceană și scoate-un suspin de parcă tocmai i-au scos o așchie din podul palmei.
Dragă, cum te simți, tot ca ieri sau mai bine? Mai rău, mormăie el răgușit, nici nu pot fuma. Glasul i se stinge ca o tânguire. Dă-mi telecomanda.

Ea îl adoră și-ar vrea măcar nuntă înainte de văduvie și statut marital pe care să-l poată atașa carierei strălucitoare care-o așteaptă. Ea e cel mai apropiat satelit al barbatului. Orbitează prin cameră, îl supraveghează, îl asigură că el nu va crăpa odată cu buboiu mic și alb de pe amigdală. Se simte omu ca la mămica lui acasă când era holtei și trecuseră deja obiceiurile din romanul Ion.
E drept, după 4 zile de mângâiat mâța, tolăneală-n fotoliu pe motiv de febră cu tremurici care poate da, nu-i așa, convulsie și mutre de mort autopsiat, și ea-și dorește moartea cuiva dar nu e sigură a cui. A mă-sii care-l obișnuise așa, a lui că e ipohondru, a ei că s-a săturat de supe și de șters mucii de pe vasul de chiuvetă? Că-i fu rușine de la început să-i spună, cum să-i spună să-și șteargă secrețiile înainte de-a ieși din baie, ce știe mititelu de el? Poate nici nu le vede din cauza bolii. O să treacă și asta. Până atunci le șterge ea cu-n nod în gât și-o tonă de hârtie igienică. Doar n-o să pună mâna (chiar și cu săpun) pe moluștele alea galbui și scârboase.

Într-o zi vine și momentu vieții. Nunta.

Am rinofaringită și fac chestionare și îi urăsc pe toți bărbații ușor răciți care primesc boluri cu supă și au o pisică pe care să se sprijine în caz de intoleranță la bebeluși. Bănuiesc: soții betegi nu pot avea grijă de copil, mai ales de bebe. Dacă e vreun bebe prin casă imediat o s-o sperie pe nevasta: draga, nu pot sta cu el că se îmbolnăvește copilu și e prea mic. Femeia vrea să facă un duș, vrea la baie, vrea să stea pe budă cu apa și lacrimile curgând. Ea nu-i bolnavă dar simte că poate moare azi de oboseală și are nevoie de 15 minute singură: uită-te măcar la bebe, să nu se rostogolească din pat, să nu se sufoce cu popândăul ăla uriaș pe care l-a cumpărat mumă-ta când au fost reduceri la Auchan.

Lungul drum al unei visătoare înspre permisul auto

July 27, 2018July 27, 2018hapi 2 Comments

Cea mai persistentă frică a unei femei trecute de 35 de ani, frică legată de permisul de conducere este că… o să și-l ia. Și n-o să știe șofa cu adevărat pentru că a început tîrziu.
Și dacă și-l ia, intră altu-n ea și moare. Sau rămâne gravidă și tre să-l ia pe acela de bărbat.

Dacă și-l ia o să-i scoată ochișorii vreunui participant la trafic. Cu mânuțele ei delicate, mici, frumoase. Când e în zilele alea, mai sensibilă…

Dacă și-l ia, cine parchează cu spatele, cineeee?

Dacă și-l ia și nu știe alimenta? dacă face pană în pantă, dacă i se defectează frâna și i se strică coafura, dacă o oprește un polițist de 8 martie să-i dea frezii și ea face stop acolo, pe DN? Eh???

Cred că e o abilitate pe care-o deprinzi repede când ești tânăr. Cred că scăpăm greu de mituri. Abilitate Ca înotul.

Când m-a aruncat în baltă Gelu, eram pe-un dig, așa voia el să-mi ceară prietenia. Noroc că avea un metru apa, era plină de mâl, broscoi și plauri plutitori. Nu mai țin minte dacă mi-am înghițit limba sau o gură de apă cu papură și nămol, dar am ieșit de-acolo ca un animal fioros. A doua zi le-am spus tuturor că Gelu se gudură cu partea din față a pantalonilor pe scara de la șură și c-are viermi, c-așa am auzit de la bunu. Și viermii se iau și…
Măi, să fie, nu voiam să învăt să înot din obligație!
Cu Codrin tot așa am pățit. Eram la ștrand, m-a împins de două ori cu capul sub cotele apelor de-am crezut că las lumea. Unde mai pui că deja înotam bine. La ora 19 eram cu tata, mama și o vecină la ușă la părinții lui. După ce l-am făcut toți troacă de porci, tata cu tac-su s-au dus la o bere că nu știam de IML pe-atunci. Cred că mai aveam apă-n plămâni, doar nu era să spun că tușesc de la țigări.

N-am fost nevoită să fac școala de șoferi. Am considerat șofatul un moft.

Dacă ești mamă singură și n-ai pe cineva care să te ajute cu câte un drum, o să te simți pur și simplu incapacitată social!

Niciun fel de singurătate sau retragere spre mine sau alegere personală vizavi de oameni, nicio schimbare din viața mea nu m-a afectat așa de mult precum faptul că NU ȘTIU ȘOFA. Dacă nu aveam copilul, mă lăsam în plata Domnului.
După 30 de ani îți e frică de respingere. În mai multe domenii. De ce Școala ar face abstracție?
Într-o zi mi-a spus o amică: tu, de-aia-i zice școală, dacă îl iei bine, dacă nu, dai până-l iei, care-i problema.
Bingo! Eu de ce n-am gândit așa?
(că te-a dus iubi al tău și la buda publică cu das Auto, să nu-ți rupi vreo unghiuță. Să ți le poată smulge el pe toate mai târziu, hi hi)

Alegi școala. Plătești. Te duci o săptămână la cursuri (eu nu m-am dus, m-ar fi scutit mult de la adormitul pe carte). Faci analizele medicale. Începi să citești legislație când apuci. Apoi înveți semnele de circulație din carte și tot cauți alte poze, poate poate a fi mai interesant.
Apoi faci chestionare pana începi să iei teste. Chestionarele sunt o plăcere după ce te deprinzi puțin cu ele. Efectiv ți se schimbă viața. Circuli preventiv și prin casă.

Dragă domnule Schornsteinfeger m-am retras de pe matrimoniale pentru că am motive să rămân

July 26, 2018hapi Leave a comment

Herr Schornstai… așa și pe mine m-ați atras foarte mult, unu la mână că sunteți ciocolatier și doi, trei că vă place la nebunie spaziergangul, mersul cu bicicleta, micile trip-uri (la noi asta e infracțiune). N-ați înțeles, n-am un haustier mic și galben, am un băiețel care mușcă. Are un an și-un metru.

Dacă la noi se practică meseria d-vstră? Oh, am vrut să intru azi pe la centrul turistic de informare din oraș dar nu încăpea căruțu.

Așa că l-am întrebat pe domnu care era de serviciu la reparat ceasuri, în cofetărie. E bătrân și știe multe. Mi-a spus că e ciocolata cu rom, singura brevetată la noi. Nu avem ciocolatier, ne folosim doar de o bandă cu Să nu mă minți iubirea mea (meine Liebe), aducem rom autentic care să scrie pe ciocolată Bukarest not Budapest. Adică noi le avem cu turismul local măi Schornstainfekete. Dacă vrei să vii la mine don t bai a tiket tu Budapest. Avem pe ce strica banii aici, te duc la spaziergang până-ți sar ramele alea colorate de la lunete. Și ce dacă am pus întoarse pozele? Din orice parte privești e 3D.

Spaziergang la noi în oraș. Cu adrenalină!

Tu n-ai auzit că Gherlah a fost recomandat în proiectul city card din 2016? Deci avem așa -citez de pe site-ul BCR: recomandarea unor locuri deosebite din Romania, acordarea de beneficii catre detinatorii de carduri si asigurarea functiei de ghidaj la obiectivele cultural-turistice din zona. Nu PCR, ești rău Schorny! Aia era pe când voi vă dărâmați ziduri în cap prin Berlin. Da, înțeleg că v-ați revenit repede dar noi am avut o dramă și mai mare. De parcă voi o avurăți mică, în sfârșit. Drame mici, drame mari, nu e bine, dar la noi se poate orice!

La plimbare te trec prin toate obiectivele sau obiectele cultural turistice din zonă!

Avem puntea suspinelor, poarta strănutului (de la mucegaiuri) și promenada inimilor. Asta, ultima e pentru cei care se întorc în oraș după ce-au lipsit 10 ani. Iarbă verde? Păi parcul în sine e rezervație naturală, n-ai voie să smulgi o urzică. De ce? Pentru că-ți poate cădea-n chelie ginko biloba dar hei, vei fi mai inteligent. Toată lumea ne dorește numai binele. Copacii erau frecvent consultați. Copacii, nu copiii, ce-i așa greu de înțeles? Copiii să mergă la Cluj pentru consultații!

De atunci și pana acum lucrurile s-au schimbat în bine.

Lungul drum al unei visătoare înspre carnetul de șofer

July 20, 2018hapi Leave a comment

Ok, de mâine încep să fac chestionare. Am citit 24 de pagini din cartea aia cu 400. (am dat 40 lei pe ea. Doua pachete de țigări. Pardon, un semi pachet de pampersuri).
Da ce-ar fi să încep chiar acum? Bebe doarme. Sfor sfor. Deschid laptopul. Se deschid și paginile de azi noapte că am uitat să-i dau shut down. Hâââââ. Scandal, episodul cinci, oare al cui e copilu lu aia moartă dacă nu-i a președintelui??? Hai să-l mai văd, numai episodul ăsta! Fac mâine chestionare. Și așa am avut o zi de kkt și-s ruptă!

Dimineața devreme primesc un picior în cap. Deci presupun că e cinci și se va întoarce ca ceasul cu cucucucuu pân la șase, când va cădea de pe saltea și… gata, fac chestionare. Ce-aș mai dormi!

Mă spăl pe dinți și-mi rup părul cu un pieptene. S-a încâlcit aseară de la cât ne-am jucat. Mă uit în oglindă. Mai am vreo 33 de ani pân la pensie și eu fac școala de șoferi.

Ia te uită pampersul de ieri lângă cadă… ce-i dau să mănânce la 9? Turte de hrișcă și măr.

Gata, pot începe.

De ce-a stat fata asta tânără lângă bătrânul ăla urât?

March 22, 2018hapi 10 Comments

Dragă Pirandolena,

Am șezut și m-am gândit. Uite, îți pun poză, să vezi cum am șezut și-am gândit ce să-ți grăiesc. D-amu știu, las că-i înțelege și tu.

Numai acum am recepționat întrebarea ta, nu, nu tu dragă, nu am stat lângă boul ăla bătrân pentru bani. O fi el urât, da, scuză-mă, pe el măcar îl sesizezi pe stradă, la semafor, pe trepte, la panemar.

În timp ce soțu tău e ca șlițu descheiat. Nici nu remarci cum și-a îndesat maioul și nici în ce parte îi stă vârfu leucei.

Eu, desfrânată? De ce, pentru c-am zis că într-adevăr, cu lapte m-a ademenit? Nimic nu pricepi.

Când l-am văzut prima dată, am crezut că-i Suleiman Magnificul.
Avea un balon mare și alb pe cap, nasul coroiat, negruț, cu barbă cât să se poată scărpina pe-un umăr fără să ia mâna de pe volan și urechile păreau a i se întinde la la est la vest. Cum nu mai văzusem un mercedes benz, m-am gândit că semnul de pe mașina plină de întinăciune, arată 3 stâlpi preferați din cei cinci ai islamului. Bine, eu i-am urmat pe toți chiar dacă sunt creștină!
Admit în parte, m-am lepădat de aș-sahada, respectiv mărturisirea de credință când am crezut că ne-mpușcă prin Liban ca pe rațe. Pur și simplu nu voiam s-ajung în Paradis și să redevin fecioară.

Hei, doamna cu silicoanele!

November 23, 2017hapi 13 Comments

Vreo 10 perechi de ochi si vreo două neveste se întorc spre mine, ca la circ când când își începe numărul la trapez fata cu păr scurt, fustă scurtă și picioare pân la cer.

Eu sunt alergică la ceva și-mi curg ochii și nasul ca si-atunci când ne-a inundat vecinul chinez. Eram c-o batistă pe tot botul, abia vedeam pe unde merg, în ditamai Piața din centru. Burdușită 100% în helanca cu puf lungă pân la genunchi. Bașca aveam și tocuri. Cred că păream cumva- ceva asemanator unui copac umblător în care s-a oprit o batistă albă. Nicidecum doamna cu silicoanele. Un copac umblător în care-a agățat careva o pungă de la Elefant, că-mi venise coletu.

– Doamna cu silicoanele! Strigă o voce de bărbat.

Clar, e spre mine, o simt. Mă întorc către ușa magazinului din care venise magica formulă șocantă și plină de tupeu și… și mă uit către bărbatul mărunțel împodobit de-o mustăcioară cu peri negri crescuți aiurea înspre nas, barbă și ochi, de nu-i deosebeam sprâncenele. Omul-pensulă era îmbrăcat neglijent, avea totuși o cravată și culmea, o oaie desenată pe pulover. Se uita la mine cum s-a uitat mama la Teo când mi l-au scos din burtă. Ăsta e?? Iz it iu?? Ce mai bărbatul părea agitat, fericit, mirat, zici că era Saddam Husein când a apărut la Tv după tentativa de asasinat din 82. C-au rămas ceva pove celebre pe la rude de-ale mele… în sfârșit.

Mie mi se adresa…

– Doamnă, am adus formele de silicon pentru bebe, nu dumneavoastră m-ați întrebat? De-alea, pe-albastru. O să-i placă lu bebe!
Deja mă lua cu nădușală ca la oala kukta. În momentul ăla n-am mai vrut nici-o formă de silicon, nicio tetină gratis chiar, poate-un fund care să se potrivească cu Jolidonu sau cu mingile de la U Cluj. Dar cu-asta nu se ocupa nenea.
Mi-am scos peptu-n față, demnă, ca pe front, mi-am îndesat a șasea batistă-ntr-un buzunar din care ieșeau în colțuri altele trei, (cine e alergic la frig si umezeală știe). Vai domnule, sunteți drăgut că m-ați ținut minte dar știți, de când am întrebat au trecut 3 luni și am cumpărat de la DM. Dacă l-am văzut așa dezumflat dintr-o dată, am adăugat: sinceră să fiu tot pe-ale mele le preferă.

Mi-am făcut cont pe o rețea de matrimoniale

September 11, 2017hapi 2 Comments

Nu e românească. Nici intențiile mele de a găsi o pereche nu sunt leale. Adevărul este că n-aș tolera un bărbat în casa și între fustele mele. Nu știu de ce. S-a stricat ceva la ambreiaj, la fermoar, în urechea internă. Sunt dificilă, n-am nimic de oferit și sunt foarte ocupată cu tot ce înseamnă a-I fi bine lu fiu-meu. Dar despre ce să scriu, tot despre copil? Pe de o parte aș scrie numai despre el, că aici e punctul în viața mea de pân la 37. Totuși, oamenii mai intră pe Hapi să râdă și aduc un trafic foarte bun interviurile cu medici.
– Măcar te amuzi. Dar eu zic că găsești. Luisa e prin Berlin (sau la Munchen? Ti-au intrat banii?) și e plină de viață, ghidușă cum s-ar spune.
– 140 roni pe lunăăăă ăh (prea târziu, eu grăbită ca de obicei, ea plătise de acolo, din România nu am reușit să plătesc pe siteul respectiv.) Nu vreau să găsesc. Ce să fac cu el sau cu mine? Simt așa un vacuum care…
– Hai că ți l-am făcut, intră.

În prima zi de ovulație, curajoasă, am încărcat 3 poze. Până seara aveam 21 de mesaje, din care 18 dădeau și frei la pozele personale. Că nu poți vedea membri nici pe cenții aceștia.
– 21? Da ai scris acolo c-ai bebeluș de 4 luni? întreabă prietenul meu.
– Dah, zic eu mândră. Si unul e dentist. Chiar mi se pare că seamănă foarte bine la dinți și la gură cu bebe.
– Dar bebe are 4 luni și nici-un dinte, numa-împing premolarii…
– Exact. De-asta nu i-am răspuns dentistului. Scrie că mai vrea 3 copii. I-am dat o îmbrățișare valorică și o margaretă de adio.
– Ce i-ai dat?
– Nu știu, e un site stupid, dacă nu-ti place cineva îi arăți contrariul și trimiți niște puncte, îi spui că tare rău iti pare sau că-ți e rău. Nu am înțeles exact. Și că vă veți continua drumurile separat.
– Și ce-a zis?
– A întrebat câte kilograme de carne am, că-i place capul negru și că m-ar mânca la cină. Sau m-ar invita. Ți-am spus că nu știu. Am uitat multe expresii cu sens figurat în germană. De fapt de asta mi-am și făcut cont… să mențin limba la un nivel decent.
Am mai încărcat 8 poze.

O mănăstire pentru mămici cu copii… mai mici :)

June 22, 2017June 22, 2017hapi Leave a comment

Mi s-a părut foarte nostim comentariul pe care Adrian -un amic regizor de film (sic!) l-a făcut zilele trecute la o postare pe facebook. Ziceam eu tristă că gata, nu mă mai pot duce la mânăstire că nu mă mai primesc. Păi, zicea el, știam că-s mânăstiri de maici nu de mămici. Iacă, de ce nu? (ar merge de-un film, o idee)

Prietenii au ezitat că poate da, poate nu, depinde la care, că CV, că recomandare de la Gadhalf, mă rog, majoritatea au înțeles că-n desăvârșirea mea, m-aș duce la una de măicuțe și numai o mămică a recunoscut pe sub mustăți (știți, nouă ne cresc repede că n-avem timp să ne epilăm) că m-ar urma la una de călugări. Să le facem și noi o tocană, să ne mai țină și ei copiii când obosim (poate voi nu știti dar sunt călugări, the real one, la care răbdarea e aproape desăvârșită, mare dar!! Asta nu e glumă) să le arate picturile, să-i învețe un cântec, iată și lumea frumoasă la care-i nasol să NU te gândești. Ea există. Dar mie la altă mănăstire îmi stă capul.

O afacere, o oază de relaxare ce therme, ce tobogane, ce datingpunctcom?

Adevărul e că ne e greu tuturor să trăim anumite momente și întâmplări dar nu recunoaștem. Unii sunt plecați de acasă, lucrează pe nu știu unde, alții sunt bolnavi, singuri, bătrâni. Și mai sunt cei care aparent au de toate: job bun, familie copii, sănătate, călătorii…etcetc. Am fost și eu în categoria asta dar în loc de doi copii îl aveam pe Hani și rețeta lunară de la medicul de familie.

Că tot vorbim despre copii, mi-am dat seama de ce-s atâția neglijați, supărați, cu trotinete, biciclete, tablete (mămici cu tablete și ele dar ale lor nu-s rezistente la apă), bone și nebone, copii singuri printre părinți. Copii doriți, crescuți în ou, îndesați în FIV cu ovule scurmate, cu analize până-n coada ADNului. Mulți sunt copiii Planificați, nu Doriți.