Riverwoman: Bărbați bolnavi și mame singure

Riverwoman: Bărbați bolnavi și mame singure

o mie si una de noptiÎi înțeleg pe bărbații bolnavi care cred și declară că mor sărăcuții, cu pisica sub un braț și bolul cu supa caldă-n ailaltă mână, tolăniți în fotoliu. Cu nasul roșu și o amigdală cât testiculul și cu ochii uscați, adânciți de febra 37 cu 1. Privirea lor spre televizorul HD e goală, așa, ca Ina care dansează. Naiada agitată pe lângă el: dragă, te doare rău, îți mai aduc ceva?
El ridică o sprânceană și scoate-un suspin de parcă tocmai i-au scos o așchie din podul palmei.
Dragă, cum te simți, tot ca ieri sau mai bine? Mai rău, mormăie el răgușit, nici nu pot fuma. Glasul i se stinge ca o tânguire. Dă-mi telecomanda.

Ea îl adoră și-ar vrea măcar nuntă înainte de văduvie și statut marital pe care să-l poată atașa carierei strălucitoare care-o așteaptă. Ea e cel mai apropiat satelit al barbatului. Orbitează prin cameră, îl supraveghează, îl asigură că el nu va crăpa odată cu buboiu mic și alb de pe amigdală. Se simte omu ca la mămica lui acasă când era holtei și trecuseră deja obiceiurile din romanul Ion.
E drept, după 4 zile de mângâiat mâța, tolăneală-n fotoliu pe motiv de febră cu tremurici care poate da, nu-i așa, convulsie și mutre de mort autopsiat, și ea-și dorește moartea cuiva dar nu e sigură a cui. A mă-sii care-l obișnuise așa, a lui că e ipohondru, a ei că s-a săturat de supe și de șters mucii de pe vasul de chiuvetă? Că-i fu rușine de la început să-i spună, cum să-i spună să-și șteargă secrețiile înainte de-a ieși din baie, ce știe mititelu de el? Poate nici nu le vede din cauza bolii. O să treacă și asta. Până atunci le șterge ea cu-n nod în gât și-o tonă de hârtie igienică. Doar n-o să pună mâna (chiar și cu săpun) pe moluștele alea galbui și scârboase.

Într-o zi vine și momentu vieții. Nunta.

Am rinofaringită și fac chestionare și îi urăsc pe toți bărbații ușor răciți care primesc boluri cu supă și au o pisică pe care să se sprijine în caz de intoleranță la bebeluși. Bănuiesc: soții betegi nu pot avea grijă de copil, mai ales de bebe. Dacă e vreun bebe prin casă imediat o s-o sperie pe nevasta: draga, nu pot sta cu el că se îmbolnăvește copilu și e prea mic. Femeia vrea să facă un duș, vrea la baie, vrea să stea pe budă cu apa și lacrimile curgând. Ea nu-i bolnavă dar simte că poate moare azi de oboseală și are nevoie de 15 minute singură: uită-te măcar la bebe, să nu se rostogolească din pat, să nu se sufoce cu popândăul ăla uriaș pe care l-a cumpărat mumă-ta când au fost reduceri la Auchan.

Read more

Lungul drum al unei visătoare înspre permisul auto

Lungul drum al unei visătoare înspre permisul auto

motorradCea mai persistentă frică a unei femei trecute de 35 de ani, frică legată de permisul de conducere este că… o să și-l ia. Și n-o să știe șofa cu adevărat pentru că a început tîrziu.
Și dacă și-l ia, intră altu-n ea și moare. Sau rămâne gravidă și tre să-l ia pe acela de bărbat.

Dacă și-l ia o să-i scoată ochișorii vreunui participant la trafic. Cu mânuțele ei delicate, mici, frumoase. Când e în zilele alea, mai sensibilă…

Dacă și-l ia, cine parchează cu spatele, cineeee?

Dacă și-l ia și nu știe alimenta? dacă face pană în pantă, dacă i se defectează frâna și i se strică coafura, dacă o oprește un polițist de 8 martie să-i dea frezii și ea face stop acolo, pe DN? Eh???

Cred că e o abilitate pe care-o deprinzi repede când ești tânăr. Cred că scăpăm greu de mituri. Abilitate Ca înotul.

Când m-a aruncat în baltă Gelu, eram pe-un dig, așa voia el să-mi ceară prietenia. Noroc că avea un metru apa, era plină de mâl, broscoi și plauri plutitori. Nu mai țin minte dacă mi-am înghițit limba sau o gură de apă cu papură și nămol, dar am ieșit de-acolo ca un animal fioros. A doua zi le-am spus tuturor că Gelu se gudură cu partea din față a pantalonilor pe scara de la șură și c-are viermi, c-așa am auzit de la bunu. Și viermii se iau și…
Măi, să fie,  nu voiam să învăt să înot din obligație!
Cu Codrin tot așa am pățit. Eram la ștrand, m-a împins de două ori cu capul sub cotele apelor de-am crezut că las lumea. Unde mai pui că deja înotam bine. La ora 19 eram cu tata, mama și o vecină la ușă la părinții lui. După ce l-am făcut toți troacă de porci, tata cu tac-su s-au dus la o bere că nu știam de IML pe-atunci. Cred că mai aveam apă-n plămâni, doar nu era să spun că tușesc de la țigări.

N-am fost nevoită să fac școala de șoferi. Am considerat șofatul un moft.

Dacă ești mamă singură și n-ai pe cineva care să te ajute cu câte un drum, o să te simți pur și simplu incapacitată social!

Niciun fel de singurătate sau retragere spre mine sau alegere personală vizavi de oameni, nicio schimbare din viața mea nu m-a afectat așa de mult precum faptul că NU ȘTIU ȘOFA. Dacă nu aveam copilul, mă lăsam în plata Domnului.
După 30 de ani îți e frică de respingere. În mai multe domenii. De ce Școala ar face abstracție?
Într-o zi mi-a spus o amică: tu, de-aia-i zice școală, dacă îl iei bine, dacă nu, dai până-l iei, care-i problema.
Bingo! Eu de ce n-am gândit așa?
(că te-a dus iubi al tău și la buda publică cu das Auto, să nu-ți rupi vreo unghiuță. Să ți le poată smulge el pe toate mai târziu, hi hi)

Alegi școala. Plătești. Te duci o săptămână la cursuri (eu nu m-am dus, m-ar fi scutit mult de la adormitul pe carte). Faci analizele medicale. Începi să citești legislație când apuci. Apoi  înveți semnele de circulație din carte și tot cauți alte poze, poate poate a fi mai interesant.
Apoi faci chestionare pana începi să iei teste. Chestionarele sunt o plăcere după ce te deprinzi puțin cu ele. Efectiv ți se schimbă viața. Circuli preventiv și prin casă.

Read more

Lungul drum al unei visătoare înspre carnetul de șofer

Lungul drum al unei visătoare înspre carnetul de șofer

parcare intre blocuri Ok, de mâine încep să fac chestionare. Am citit 24 de pagini din cartea aia cu 400. (am dat 40 lei pe ea. Doua pachete de țigări. Pardon, un semi pachet de pampersuri).
Da ce-ar fi să încep chiar acum? Bebe doarme. Sfor sfor. Deschid laptopul. Se deschid și paginile de azi noapte că am uitat să-i dau shut down. Hâââââ. Scandal, episodul cinci, oare al cui e copilu lu aia moartă dacă nu-i a președintelui??? Hai să-l mai văd, numai episodul ăsta! Fac mâine chestionare. Și așa am avut o zi de kkt și-s ruptă!

Dimineața devreme primesc un picior în cap. Deci presupun că e cinci și se va întoarce ca ceasul cu cucucucuu pân la șase, când va cădea de pe saltea și… gata, fac chestionare. Ce-aș mai dormi!

Mă spăl pe dinți și-mi rup părul cu un pieptene. S-a încâlcit aseară de la cât ne-am jucat. Mă uit în oglindă. Mai am vreo 33 de ani pân la pensie și eu fac școala de șoferi.

Ia te uită pampersul de ieri lângă cadă… ce-i dau să mănânce la 9? Turte de hrișcă și măr.

Gata, pot începe.

Read more

Vai, bebe de un an s-a ars la mânuță, ce fac???! Și al meu, nu-i nimic, trece (what?)

Vai, bebe de un an s-a ars la mânuță, ce fac???! Și al meu, nu-i nimic, trece (what?)

arsura grad doi la bebelusScriu despre experiența mea. Nu toți locuim în Cluj, Iasi, București, Timisoara etc. Acesta nu este un articol medical. Dar dacă evit poticnirile pe care le-am avut eu, măcar că m-ar citi o singură mămică?

Poate e greu de crezut că mai eclozează copii prin orașe mici și comune și mai mici, acolo unde ajunge aerul, carul cu boi și ambulanța în 30 minute (dacă nu face accident pe drum din cauza grotelor pe care le are de traversat). Ah, și mai ajunge Vodafone Slava Domnului sau Orange sau Oastea Domnului, servicii pe care oricât le-am blama că ne smulg banii și creierii, sunt mai bune decât nimic. Cu primele, poate ai acces la net și la Alopedi iar cu ultima -ai pe cine-ți vărsa durerea că ăia te iartă, cred că așa a vrut Domnul, să le ponegrești tu Oastea.

Iată de ce arsurile la copii sunt o urgență majoră și este musai să te prezinți la medic. Pentru toate cele enumerate de o mama-medic pediatru pe care o urmăresc cu plăcere, cât de des pot!

 

Cred sincer că niciodată nu este exagerat felul în care tu, ca mamă, reacționezi la ceea ce pare o arsură banală. Te simți deja ca dracu pentru că ți s-a ars copilul mic, nu mai e nevoie să se sclifosească spre tine cele care au uitat c-au avut copil de un an sau cățeluș bolnav sau pisicuță și cum le durea pe ele inima pentru ființa aia mică plină de durere,

„Noi” am avut o arsură de gradul doi.

Acestea ating stratul de sub epidermă, se formează acele băsici cu lichid.

În momentul în care copilul de un an a pus mâna pe plita încinsă care era sticla de la un cuptor ieftin și prost s-a oprit clipa, timpul, mintea și au început țipetele. În același moment am uitat tot ce m-a învățat mentorul meu Dorina L și toate studiile citite, așa, că-mi plac mie subiectele de medicină. Acolo, cu pielea cojită, cu muci, cu durere, cu neputință, copilul meu striga MA MA și-mi arăta mâna. Era prins de cracul meu când a atins dragonul! Mai departe nu simt nevoia să explic cuiva cum că n-a fost vina mea, pe loc însă simți că mori de incompetentă și neatentă ce ai fost, trebuia să fii Nostradamus!

Read more

Îmi amintesc cu drag de Gherla. Pelerinajele la Nicula, pe 15 august!

Îmi amintesc cu drag de Gherla. Pelerinajele la Nicula, pe 15 august!

manastirea NiculaCât de mândră eram și cu câtă emoție așteptam să vină zecile de autocare și trenuri ca să văd “băietii frumoși și sfioși” de la sat. Eu “eram de la oraș” și mă credeam frumoasă iar dacă crezi că ești frumoasă și ești bine tu cu tine, se creează un val spre ceilalți. Era perioada în care eu și colegele începeam și pricepeam ce e cu flirtatul. Se umpleau zonele verzi de puzderie de oameni interesanți. Nu mă deranjau dinții strâmbi, unghiile roase, picioarele lungi si subțiri, freza alandala, mersul meu săltat, nasul. Culmea, chiar mă plăceau băieții!

Veneau cu prapori mari pe care-i lăsau jos în iarbă să-și întindă picioarele obosite și despachetau pâinea cu caș, salam, ceapa verde, slană și roșii. Veneau cu părinți în vârstă, cu veri si verisoare, cu copii mici, cu prieteni, cu vecini. Mi se părea cel mai normal și mai frumos timp din an. Mă îmbrăcam cu ce-aveam mai interesant (nu neapărat cu stil, cum încercăm azi), mă machiam ca disperată și porneam cu fetele prin oraș. Nu-mi amintesc de oameni beți, de tineri care înjurau sau de străini care să se ia de noi. Poate de-aceea ne simțeam tare flatate că @băieții de la sat ne priveau îndelung. Când vedeam un băiat care plăcea vreuneia, ne opream fără motiv să trăncănim pe lângă gărdulețul viu și trăgeam cu ochiul și chicoteam amuzate, să ne vadă, să ghicim dacă se uită și el la noi și dacă da, la care?

Read more

Orașul meu -compunere-

gherlaÎmi iubesc orașul nespus de mult pentru că a fost și a rămas mai frumos ca Dejul.
Deîndată de i-am mărturisit unei foste colege de grădiniță cât îl iubesc, nu m-au mai salutat patru comercianți.

Este bine să iubești și să apreciezi Nespus, așa că am început să cutreier bisericile locale-n lung și-n lat. Toate statuile și picturile sunt de părere că se poate îmbunătăți ceva dar parcă le e greu să se miște.

În plus Sfinții n-au nicio obligație să refacă drumuri din câte știu eu. Există mai multe feluri de drumuri: comunale, europene (cele pe care circulă europarlamentarii) drumuri la piață, la Kaufland și naționale. Știu sigur pentru că m-am înscris la școala de șoferi.

Apropo de școala de șoferi, eu cred că profesorii de-acolo predau greșit semnele din trafic pentru că-n orașul meu am văzut mai multe degete ridicate-n sus și-am auzit semnale sonore despre care nu ne-au învățat nimic!

Revenind la drumuri, am citit și  presa locală, mai bine zis comentariile ca să mă reintegrez în societate. Astfel am aflat că drumurile europene sunt făcute cu Baumașine de la Merkel, cele la piață sunt sub tutela lu Ferească Sfântu iar drumurile din oraș „nu e obligat nimeni să le facă”. Că ele arată așa de la mama natură, c-a trăsnit de câteva ori de când s-a defrișat stratu de ozon care acoperea orașul meu frumos.

Read more

Cum m-am săturat de atâta fericire și ce-am căutat de fapt?

Cum m-am săturat de atâta fericire și ce-am căutat de fapt?

hapi magazin arabescÎmi amintesc perfect mirosul mării de pe coasta Atlanticului, la vest de Marakesh, în Mogador. Aerosolii de dimineață veneau prin ceața mării și se amestecau cu iz de pește și găinaț de pescăruși. Cele mai firești arome din mica fortăreață arăbească se intensificau după amiază când climatul semi arid era lovit firesc și cu rafale blande, scurte perdele de vânt. Turiștii își făceau atunci drum spre scala portului ca să fotografieze insulele purpurii din Mogador, pescărușii sau, ca mine, dragonii lui Khaleshi. Eu eram în Astapor. Tinerii și vârsticii de la buticuri mestecau iarbă sau gumă cât e ziulica de lungă, apoi o scuipau, femeile făceau la fel. Aromele de narghilea te făceau să întorci capul cu cât de îndepărtai de port înspre zidurile medinei. Copiii -mulți și aparent nesupravegheați nu pățeau nimic, erau veseli și sănătoși tun.

Pe străduțele centrale, între riaduri colorate și restaurante mici în care fierbeau tajine erau agățate covoare iar comercianții te ademeneau jurând că au faimoasa purpură roșie produsă de melcii de mare și că-s vopsite chiar acolo, în Mogador. Prețul, o nimica toată, 350 euro dar pentru dumneavoastră biutiful leidi lăsăm la 250, ultimul preț. El se supăra chiar dacă eu nu mă uitam și nu vorbeam iar ziua se rupea cumva în două. Era sfârșitul fericirii mele, se petrecea sus pe acoperișul riadului Pallazo Desdemona . Acolo stăteam seara, scriam, fumam, urmăream pescărușii, trimiteam mesaje supra taxate. Plângeam. Acolo, după atâția ani de Fericire, am gândit că n-am priceput nimic din viața mea de până atunci.

Nu știam ce vreau cu adevărat, mi-era frică să spun o variantă pentru că mereu existau cinci, vedeam oameni care munceau din greu sau cerșeau sau vindeau toată ziua în souk dar parcă-i zăream de pe fundul mării. Mâncam ce doream, cheltuiam destul de puțin dar pescuiam chilipiruri cu atâta ardoare de parcă aș fi sădit o livadă, căutam pasiune. Pasiunea din viața aceea care până atunci mă mulțumise întru totul. Nu iubire, Pasiune.

Ia uite, ce bine-i era cu ăla, și-a făcut-o cu mâna ei, ăla a lăsat-o fără nimic

Am început să caut singură așa-zisa Nefericire, înainte de pierderile pe care le-am suferit în familie. Mi-am dat seama că sunt într-o regie grozavă dar mi se terminase rolul! Am văzut piramidele, am înotat cu pești și cu ruși și cu meduze în sutien spre bucuria medicului de la un spital amărât de prin Liban. Am trăit mult, intens, repede, minunat! Dar m-am săturat de fericire. Și știu 100% că orice om normal care-și închipuie c-ar putea petrece o viață precum Udrea în Costa Rica sau Mazăre în Madagascar – fericit fiind -se însala amarnic. Am trăit ani buni crezând că extazul și inima limpede, mintea calmă și schimbarea peisajului, lucrul la termene alese și fără șef, banii și siguranța zilei de mâine sunt reale și sunt un scop în sine.

Read more

E greu să fii bărbat?

mainiSă știi că e greu. Oamenii se schimbă și-ți trece elanul feminismului. O femeie analizează mai mult, cred că are o capacitate mai mare de a disocia părțile dintr-un întreg.
Și ca “bărbat” faci asta însă structurat. În mintea mea I-am aruncat sub autobus pe ăia care mă bârfesc și am oprit trecerea. Oamenii vor să fii ca ei. Așteaptă să accepți ceea ce cred ei și să te pliezi pe normele lor. Vor să faci copii „când trebuie”, să nu stai ani de zile cu un bărbat vârstnic (dar când se inamorează ei de-o tinerică de 50 mvai, e absolut normal). Normalitatea o pricepe bărbatul și și-o făurește pentru Sine, exact ca femeia cu scaun la cap. Nu îi pasă de alții, a crescut spiritual, știe pe cine se poate baza și pe cine nu. Percepția vagă a normalității e pentru băieții care încă întreabă pe TPU dacă pot orbi de la masturbare.
Pe această cale cu bențiță le transmit onoraților tinerei care citesc din curiozitate, că penisul este un organ despre care ar fi trebuit deja să învețe la anatomie, la educație pentru sănătate. Băbăeți înjurăturile voastre strigate în spațiul public, scuipatul pe stradă și faptul că vă lăudați cum ați pus-o pe Marinela, spune mult despre voi.
Mi-au plăcut pasajele astea. Le-am tradus de pe un blog.
Ce-am făcut eu de-am devenit bărbată? Oh, Zoe, m-ai complimenta.

Read more

Veața satului și cocoșu bată-l vina

Veața satului și cocoșu bată-l vina

camera hapiMă trezesc dimineață-n furoul meu sexy cu aspect de combinezon creponat și pentru a nuștiucâta oară mă-ndrept spre bucătărie să tai eticheta cu Victoria z Sicret. Trec languros ca o langoșă cu smântână pe lângă geamul termopan cu doua camere în loc de trei. Aud vecinul de vizavi cum își scuipă amigdalele și mai aud cocoșul. Cocoșul. Cu ăsta am o problemă.

De trei zile-ncoace, copilul tresare la primul cântec al unui cocoș împintenat. Ora 3. La ora 4 Cucuriguuuu. Pun lullaby lap dance combinat cu Mozart pentru copii și mă lepăd de cocoș. Dar la 6 nu mai am nici-o șansă. Cântă toți cocoșii din oraș, cântă și bebelușu cu intonație. Cuiguuuuu. Un simbol al virilității masculine geme undeva-ntr-o baie. Ciupilesc cocoșu în mintea mea și uit de etichetă, ia să-mi fac un selfie.

Ioana iz filing just fine.
Sau
Ioana iz filing blessed. Coroniță.

Bag p… în el cocoș. Dacă nu-mi izolez pân la toană mă trezește câinele lu Bălu. P-ăla zici că-l taie, îl sugrumă cu coada, îi scoate dinți, face experimente pe el. Pe lătratul cățelului mă trezeam și la bunici, da ăsta e monstru din Lockness injectat cu opiacee. Face ca dinozaurii. Mă rog. Așa se aude, poate că e un cățel cuminte care bea apă. Lipa-lipa.

Read more

Ploaie în luna lu Marte și anxietățile noastre din tot anul

Ploaie în luna lu Marte și anxietățile noastre din tot anul

De la 35 de ani în sus și-n jos mă cam tem de cancer, mă tem să nu explodăm când fac eu ardei copți și bebe se catapultează spre aragaz, mă tem să nu mor brusc. Singurul lucru decent și țeapăn din tinerețile mele, e frica de cărăbuși.

Preferam înfiorătoarele „operații de apendicită”.

În generală fugeam de Mirel pentru că, pe oricare ne prindea –
avea el vreo 5 preferate- ne înghesuia într=un colț, prin clasă ori pe terenul de joacă și se trăgea de pantaloni. Voia să ne-arate „operația de apendicită”.
O colegă cic-o văzuse și era mov și curgea ceva alb din ea și parcă se îndrepta-n direcția ei și o privea straniu. Atat neßa trebuit. Mi-am imaginat “apendicita” asta ca pe un pitic dansator din Twin Peaks (și de el îmi era frică). Mă gândeam că e foarte periculoasă și că lu Mirel trebuie să i-o opereze des, așa cum făceam noi disecțiile pe broaște. Și bineînțeles, ne-am vorbit noi fetele @că se ia. Devenise Mirel cu apendicita lui Darth Vateru din școală. Era și zdrahon, așa.

 

Până la urmă „i-au scos apendicita”  unei colege din alta clasă și au început să și-o arate unul altuia. Operația cică, acu pricepusem că “apendicita era scoasă”, deci extrasă cu o pensetă, după spusele colegei. Înspre sfârșitul clasei a opta am înțeles c-avem un apendice printre alte cablaje și piticul dansator a lui Mirel n-avea a face cu operația. Da de ce e mov? Subiectul a rămas pe lista noastră de discuții, la ordinea de zi, pentru că era o necunoscută ce crea amuzament.

 

Andreea se temea de dracu.

Nu elucidasem cine-i Dracu, dar oarecum, jucându-ne adesea împreună am realizat că dracu știa și vedea tot. C-Andreea o întreba pe bună-sa dinspre tată ceva și aia-i răspundea cu “Dracu știe” și mai trăgea o gură de jinars.
Dracu știa de ce crește păr pe știuleții necopți, de ce se ceartă vecinii, de ce nu putem fuma și noi BT.
La mine la țară am învățat că Șthii Dumnezo Sfântu (spus cu voce blândă) că-n rest, bunica mea avea vreme și răbdare și drag să-mi răspundă la tot ce debitam. Când nu mai putea de oboseală știa Ăl de Sus.

Read more

Da, vă dau orice, mă umilesc oriunde și tac pe vecie

… dar mai ajutați-mă încă odată domnilor doctori. Așa gândești când simți că mori. Fix așa. Că-ți poate muri omul cel mai drag din lume. Statusuri cu pereții scorojiți din clinica cutare, scrii acolo, la o răceală. Altfel ajungi să faci ca Așchinel. Ajungi să-l înțelegi și pe el și conceptul de împrejurări. Să moară ăilalți. Dar în tine se trezeste și Scaraoțchi și instinctul de supraviețuire.

Oare am vorbit vreodată urât de medicii normali, buni -din Cluj? Nu-mi amintesc. Personal nu-mi place Stamatian, mi-e silă de caracterul lui Lucan și nu invidiez pe nimeni. Cei pe care-i cunosc sunt oameni buni.  Fară aere de Dumnezei. Doamne oare-am vorbit vreodată ceva de…?

Copilul e ud pe gât la pieptul meu. Ploaia mică, densă a pătruns cumva pe sub pufoaică. Împing căruțul și mă feresc de umbrelele trecătorilor. Teo plânge. Moare de somn. Aruncă suzeta, mă lovește cu picioarele cum poate el. M-am rugat la serviciu să mă lase puțin azi, azi e o zi specială. Mă grăbesc și totuși, după o oră jumate copilul își pierde răbdarea și plânge rău. Oamenii se uită urât la mine. Butonez telefonul și copilu-mi urlă la piept, căruțul e ud, nu-l pot pune în cărucior și oricum nu stă acolo. Și nu-l știu plia. Să mergeam cu taxi.

Sun 7 medici. Trimit 10 mesaje. Îi fut la cap pe toți pe care-i cunosc. Gata, azi nu mai sunt Nimicul la care m-a redus Hani. Azi nici nu-i sun pe Dumnezei. O să am iarăși bani într-o zi și o să-i recompensez pe cei care m-au ajutat. Da, da, așa gândesc. Așa o să fac.

– Bună, iertați-mă că va deranjez domule doctor sunt Ioana și… nu-l cunoașteți? Of, îmi cer scuze, am încercat. Nu știu la cine să apelez.

De fapt știu. Atât de tare mă dor toate și mă doare Frica încât bat până se deschide. Cu tupeu.

Și cei de aproape ai mei departe au stat.

Copilul plânge rău, îi curge un picurel de lacrimă pe nas și eu mă gândesc la Nume și la Psalmi. Sun iarăși și zic hei, eu sunt, exist, pot să îți folosesc numele ca să ajung la…?
Le-aș da toți banii acum. Toți banii din lume, aș face videochat 10 zile. Aș înființa o agentie de escorte și aș da dracului toate tabuurile din lume. Aș arunca un cadavru în Someș. Nu aș ucide, doamne feri. Aș… construi un bloc cu 10 etaje. Orice, dacă mi s-ar cere bani pe care nu-i am. Nu-i așa că Adevărul nu e frumos? Nici de citit. Adevărul îl simți doar. Dar nu-l spui că ți-e rușine de Lume. Până te saturi de acea lume necunoscută inimii tale.

(a nu se întelege că mi-a cerut cineva bani sau că am nevoie de bani).

Nu te mai lasă inima să dai statusuri cu medici răi pe FB. Că sunt și medici răi. Și avocați răi și proști și oameni ponosiți în toate mediile. Tu-i cauți pe ăia buni și gata.

Oare din gandit nu mă pot opri? Nu nu nu. Gândește Ioana. Spre tot ce e mai rău.

Între telefoane, printre bălți, acopar mereu copilul cu un șal și mă opresc la fiecare 7 pași. Ca la  nuntă. Nu am unde să-l las pe Teo și nici nu s-ar pune problema să stea cu altcineva timp de 10 minute. Nu ma deranjează ca duc 12 kile, rucsac, căruț și că se uită urât oamenii în 33. Bebe s-a enervat rău și nu e ca-n Africa, nu stă și pace, nu adoarme el în marsupiu. Și nu stau departe de Teo câteva ore. Eu sau mama. Eu sau mama. Nimeni altcineva.

Nu mă mai bazez pe nimeni dar le rup telefoanele la toți ai mei. Știți cum e când vedeți o mamă care nu-și poate dezlipi sticla aia chinezeasca de ureche iar copilul e disperat? Știți. E penibilă.

Ploaia și lacrimile-mi curg pe genele false. Cum pun telefonul la ureche, cum țipă și-aș vrea să țip și eu la el că suntem doar noi pe lume, că el e Lumea și că poate să urle cât vrea. Că îi aștern soarele la picioare dacă tace și că dacă trebuie în următoarea lună vom urla împreuna și că n-are decât să stea agățat de mine că e mâncat, schimbat, spălat. Eu nu, dar el este. Dacă, dacă…

Azi m-am certat cu bunica. Bunica mea e moartă, apropo. I-am spus că nu și-a ținut promisiunile și că nu mai am nevoie de ea acolo sus și că aș vrea să simtă că sunt Foarte Foarte supărată pe ea.

Ieri am intrat în casă cu o hârtie și o factura. Cei doi, singurii mei dragi, s-au luminat. Până ce am înlemnit eu și am strigat ca apucata: mama ai cancer. Cred ca e la început. Săptămâna asta trebuie să scoată tot din tine. Cred că mai am halatul cu care-am născut.

 

Nu am nevoie de nimic. De asta nu răspund decât strict persoanelor implicate. În rest mi se rupe. Dansez lambada-n rochie de mireasă la Stanca dacă mi-o dau înapoi pe mama – bine. Eu și Teo nu știm să trăim fără buni. Eu și Teo ne-am certat azi prima data, am urlat unul la altul și apoi am adormit îmbratișati. Pe mine și pe Teo ne-a așteptat Mama când ni s-a rupt cordonul. Pe mine m-așteaptă mama și Teo când vin de la lucru.

Eu îi am pe Teo și pe mama. Si e în regulă să-l ridic numai eu de-acum luni întregi, numai să aibă puțină răbdare cu noi Timpul.

Am două procese. Mi-am rugat avocatul să recunoasă, semneze, bifeze tot. Mi-am cerut iertare, mi-a părut rău, degeaba. Se pare că-s singura ființă din Clujul ăsta care-a greșit. S-a supărat rău de tot Dumnezeu pe mine. Acu s-o fi supărat și buni și ingerelul căci nu mai vorbesc azi cu ei.

Ziua de mâine mă va găsi oricum, tot îngenuncheată.

E prima zi în care nu mă joc cu Teo. Mama așteaptă. Un amic a vorbit cu alt amic. Va fi bine.

Mami, ai puțin cancer, o să vă îngrijesc eu pe amândoi o lună și apoi mai vedem. O să scriu și cartea aia într-o zi. Pentru că am atâtea personaje și situații comice și atâta durere! N-o să fie o lansare si niciun speech. O s-o tipăresc eu.  O s-o distribui-vând eu. Nu pentru că sunt scriitoare, nu sunt decât un biet autor. Dar dacă scriu poate-i vindec pe unii care se urăsc.

Mama, nu cred c-o să mori de cancer acum, dar îl ai totuși și o să scoată din tine jumate din abdomen. Aș putea să mă opresc din gândit? Teo-mi roade o cizmă. Teo merge la televizor.

Teo nu știi că buni nu te lasă la televizor, mai ales să pui mâna? Dar buni nu-i aici. Așteaptă undeva și e speriată și obosită și plouă.

 

Filmul de la oftalmologie

Filmul de la oftalmologie

adventureMă duc și io la ofta ca tot chioru-n porumb, lunea, că mă gândesc că ajung și șefii mai tarziu, că ajung și eu la timp.

În fața receptiei pentru copii (că n-o văzui p-ailaltă, că d-aia mergeam la ofta) întreb despre va rog frumos sa-mi dați o informație țe ție. Că-mi și înghețase limba-n gură, așa vânt sulfa p-afară, și mi se mai întâmplă să mă bâlbâi până mă decongestionez. Bine, de când am copil mi se întâmplă multe, la un moment dat mă rugam să mă răpească și pe mine extratereștri, vreo două nopți.
Decât la ofta.
Da pentru dumneavoastră? Întreabă căprița cu ochelari de după tejghea?
Da, da.
Păi dincolo întrebați, la receptive adulți. Următoru.
Următoru era în faza de disperare dinaintea somnului și sugea suzeta-n scoicuță. Nu părea foarte locvace dar nu venise singur. Îl însoțea o blană mare de Cruelă și sub ea se-ascundea mă-sa ori mătuș-sa.

Îmi mut fundu la adulți. Număru 4, consultațiile încep la 9 vă convine? Rămâneți?
Când sunt întrebată dacă rămân, se blochează o rotiță (tot pe bază hormonală) și iar mă bâlbai.

Read more

O pagină oarecare din jurnalul unei fete pe care-o cheamă Ioana

O pagină oarecare din jurnalul unei fete pe care-o cheamă Ioana

hapi gravidaAm devenit îngrijorată când ciclul a întârziat. Mi-am făcut un test de sarcină. Negativ. O altă dereglare nu era de mirare în acele condiții de stres. Totuși, mi-am făcut o programare la un vechi prieten.

Am luat în considerare să trăiesc din nou ca până atunci și să lucrez, să călătoresc, să stau lângă Hani. Urma să plecăm 2 luni în Valencia și să revăd Barcelona. Apoi era Iranul. Aveam noi un cod, un mod de-a crede că bifam același traseu. A funcționat o vreme. L-am iubit pe Hani, vai, dar cât l-am iubit!

Hani considera că aerul coastei valenciene, terasele, soarele și mai ales marea sunt cel mai bun tratament pentru boala mea închipuită –depresia. Puteam să beau sangria dacă renunțam de tot la somnifere! Era oferta lui, era un bonus. Poate că rebeliunea mea n-a fost data de faptul că fratele meu l-a găsit pe tata  mort în casă într-o baltă de alcool. Sau că bunica, sufletul vieții mele mi-a murit în brațe, acasă, conectată la oxigen, c-am îngrijit-o și-am mentinut la minim suferința 3 zile și-apoi am însoțit-o fără să știu într-o dulce comă. Nici n-am plans. Nici n-aveam cui să spun ce măcel e-n mine. Nici nu puteam. Nici nu se punea problema unei discuții cu altcineva decat cu Hani care mă veghea încă precum un vultur, așteptând să revin. Ba mai mult. Să-mi cer scuze că doar din ce-o să trăiesc altfel? Îmi dăduse de înțeles că în condițiile trădării mele, nu se mai pune problema respectării vreunei promisiuni anterioare. Desi tocmai de aceea au fost făcute: dacă te voi părăsi din orice motiv sau mă vei părăsi tu pe mine… însă nu m-am dus la niciun notar si n-am legalizat niciun act. Aveam bani comuni. Poate că eram o nebună și-o depravată cum spunea Hani, altfel ce mă apucase după 10 ani? Nu mă puteam autoanaliza sub nicio formă, atât de mult mă dureau cele două morți. Și detenția. Doamne, ce mă mai păzea! Înnebuneam!

Nu mai puteam scrie. Nu mai voiam și nu mai aveam cu cine să socializez. Nu mai știam cine sunt și am început să mă îndoiesc că am vreo valoare-n lumea asta. Hani mă asigura că fără el, nimic nu sunt. Nimic.

Read more