Ploaie în luna lu Marte și anxietățile noastre din tot anul

Ploaie în luna lu Marte și anxietățile noastre din tot anul

De la 35 de ani în sus și-n jos mă cam tem de cancer, mă tem să nu explodăm când fac eu ardei copți și bebe se catapultează spre aragaz, mă tem să nu mor brusc. Singurul lucru decent și țeapăn din tinerețile mele, e frica de cărăbuși.

Preferam înfiorătoarele „operații de apendicită”.

În generală fugeam de Mirel pentru că, pe oricare ne prindea –
avea el vreo 5 preferate- ne înghesuia într=un colț, prin clasă ori pe terenul de joacă și se trăgea de pantaloni. Voia să ne-arate „operația de apendicită”.
O colegă cic-o văzuse și era mov și curgea ceva alb din ea și parcă se îndrepta-n direcția ei și o privea straniu. Atat neßa trebuit. Mi-am imaginat “apendicita” asta ca pe un pitic dansator din Twin Peaks (și de el îmi era frică). Mă gândeam că e foarte periculoasă și că lu Mirel trebuie să i-o opereze des, așa cum făceam noi disecțiile pe broaște. Și bineînțeles, ne-am vorbit noi fetele @că se ia. Devenise Mirel cu apendicita lui Darth Vateru din școală. Era și zdrahon, așa.

 

Până la urmă „i-au scos apendicita”  unei colege din alta clasă și au început să și-o arate unul altuia. Operația cică, acu pricepusem că “apendicita era scoasă”, deci extrasă cu o pensetă, după spusele colegei. Înspre sfârșitul clasei a opta am înțeles c-avem un apendice printre alte cablaje și piticul dansator a lui Mirel n-avea a face cu operația. Da de ce e mov? Subiectul a rămas pe lista noastră de discuții, la ordinea de zi, pentru că era o necunoscută ce crea amuzament.

 

Andreea se temea de dracu.

Nu elucidasem cine-i Dracu, dar oarecum, jucându-ne adesea împreună am realizat că dracu știa și vedea tot. C-Andreea o întreba pe bună-sa dinspre tată ceva și aia-i răspundea cu “Dracu știe” și mai trăgea o gură de jinars.
Dracu știa de ce crește păr pe știuleții necopți, de ce se ceartă vecinii, de ce nu putem fuma și noi BT.
La mine la țară am învățat că Șthii Dumnezo Sfântu (spus cu voce blândă) că-n rest, bunica mea avea vreme și răbdare și drag să-mi răspundă la tot ce debitam. Când nu mai putea de oboseală știa Ăl de Sus.

Read more

Da, vă dau orice, mă umilesc oriunde și tac pe vecie

… dar mai ajutați-mă încă odată domnilor doctori. Așa gândești când simți că mori. Fix așa. Că-ți poate muri omul cel mai drag din lume. Statusuri cu pereții scorojiți din clinica cutare, scrii acolo, la o răceală. Altfel ajungi să faci ca Așchinel. Ajungi să-l înțelegi și pe el și conceptul de împrejurări. Să moară ăilalți. Dar în tine se trezeste și Scaraoțchi și instinctul de supraviețuire.

Oare am vorbit vreodată urât de medicii normali, buni -din Cluj? Nu-mi amintesc. Personal nu-mi place Stamatian, mi-e silă de caracterul lui Lucan și nu invidiez pe nimeni. Cei pe care-i cunosc sunt oameni buni.  Fară aere de Dumnezei. Doamne oare-am vorbit vreodată ceva de…?

Copilul e ud pe gât la pieptul meu. Ploaia mică, densă a pătruns cumva pe sub pufoaică. Împing căruțul și mă feresc de umbrelele trecătorilor. Teo plânge. Moare de somn. Aruncă suzeta, mă lovește cu picioarele cum poate el. M-am rugat la serviciu să mă lase puțin azi, azi e o zi specială. Mă grăbesc și totuși, după o oră jumate copilul își pierde răbdarea și plânge rău. Oamenii se uită urât la mine. Butonez telefonul și copilu-mi urlă la piept, căruțul e ud, nu-l pot pune în cărucior și oricum nu stă acolo. Și nu-l știu plia. Să mergeam cu taxi.

Sun 7 medici. Trimit 10 mesaje. Îi fut la cap pe toți pe care-i cunosc. Gata, azi nu mai sunt Nimicul la care m-a redus Hani. Azi nici nu-i sun pe Dumnezei. O să am iarăși bani într-o zi și o să-i recompensez pe cei care m-au ajutat. Da, da, așa gândesc. Așa o să fac.

– Bună, iertați-mă că va deranjez domule doctor sunt Ioana și… nu-l cunoașteți? Of, îmi cer scuze, am încercat. Nu știu la cine să apelez.

De fapt știu. Atât de tare mă dor toate și mă doare Frica încât bat până se deschide. Cu tupeu.

Și cei de aproape ai mei departe au stat.

Copilul plânge rău, îi curge un picurel de lacrimă pe nas și eu mă gândesc la Nume și la Psalmi. Sun iarăși și zic hei, eu sunt, exist, pot să îți folosesc numele ca să ajung la…?
Le-aș da toți banii acum. Toți banii din lume, aș face videochat 10 zile. Aș înființa o agentie de escorte și aș da dracului toate tabuurile din lume. Aș arunca un cadavru în Someș. Nu aș ucide, doamne feri. Aș… construi un bloc cu 10 etaje. Orice, dacă mi s-ar cere bani pe care nu-i am. Nu-i așa că Adevărul nu e frumos? Nici de citit. Adevărul îl simți doar. Dar nu-l spui că ți-e rușine de Lume. Până te saturi de acea lume necunoscută inimii tale.

(a nu se întelege că mi-a cerut cineva bani sau că am nevoie de bani).

Nu te mai lasă inima să dai statusuri cu medici răi pe FB. Că sunt și medici răi. Și avocați răi și proști și oameni ponosiți în toate mediile. Tu-i cauți pe ăia buni și gata.

Oare din gandit nu mă pot opri? Nu nu nu. Gândește Ioana. Spre tot ce e mai rău.

Între telefoane, printre bălți, acopar mereu copilul cu un șal și mă opresc la fiecare 7 pași. Ca la  nuntă. Nu am unde să-l las pe Teo și nici nu s-ar pune problema să stea cu altcineva timp de 10 minute. Nu ma deranjează ca duc 12 kile, rucsac, căruț și că se uită urât oamenii în 33. Bebe s-a enervat rău și nu e ca-n Africa, nu stă și pace, nu adoarme el în marsupiu. Și nu stau departe de Teo câteva ore. Eu sau mama. Eu sau mama. Nimeni altcineva.

Nu mă mai bazez pe nimeni dar le rup telefoanele la toți ai mei. Știți cum e când vedeți o mamă care nu-și poate dezlipi sticla aia chinezeasca de ureche iar copilul e disperat? Știți. E penibilă.

Ploaia și lacrimile-mi curg pe genele false. Cum pun telefonul la ureche, cum țipă și-aș vrea să țip și eu la el că suntem doar noi pe lume, că el e Lumea și că poate să urle cât vrea. Că îi aștern soarele la picioare dacă tace și că dacă trebuie în următoarea lună vom urla împreuna și că n-are decât să stea agățat de mine că e mâncat, schimbat, spălat. Eu nu, dar el este. Dacă, dacă…

Azi m-am certat cu bunica. Bunica mea e moartă, apropo. I-am spus că nu și-a ținut promisiunile și că nu mai am nevoie de ea acolo sus și că aș vrea să simtă că sunt Foarte Foarte supărată pe ea.

Ieri am intrat în casă cu o hârtie și o factura. Cei doi, singurii mei dragi, s-au luminat. Până ce am înlemnit eu și am strigat ca apucata: mama ai cancer. Cred ca e la început. Săptămâna asta trebuie să scoată tot din tine. Cred că mai am halatul cu care-am născut.

 

Nu am nevoie de nimic. De asta nu răspund decât strict persoanelor implicate. În rest mi se rupe. Dansez lambada-n rochie de mireasă la Stanca dacă mi-o dau înapoi pe mama – bine. Eu și Teo nu știm să trăim fără buni. Eu și Teo ne-am certat azi prima data, am urlat unul la altul și apoi am adormit îmbratișati. Pe mine și pe Teo ne-a așteptat Mama când ni s-a rupt cordonul. Pe mine m-așteaptă mama și Teo când vin de la lucru.

Eu îi am pe Teo și pe mama. Si e în regulă să-l ridic numai eu de-acum luni întregi, numai să aibă puțină răbdare cu noi Timpul.

Am două procese. Mi-am rugat avocatul să recunoasă, semneze, bifeze tot. Mi-am cerut iertare, mi-a părut rău, degeaba. Se pare că-s singura ființă din Clujul ăsta care-a greșit. S-a supărat rău de tot Dumnezeu pe mine. Acu s-o fi supărat și buni și ingerelul căci nu mai vorbesc azi cu ei.

Ziua de mâine mă va găsi oricum, tot îngenuncheată.

E prima zi în care nu mă joc cu Teo. Mama așteaptă. Un amic a vorbit cu alt amic. Va fi bine.

Mami, ai puțin cancer, o să vă îngrijesc eu pe amândoi o lună și apoi mai vedem. O să scriu și cartea aia într-o zi. Pentru că am atâtea personaje și situații comice și atâta durere! N-o să fie o lansare si niciun speech. O s-o tipăresc eu.  O s-o distribui-vând eu. Nu pentru că sunt scriitoare, nu sunt decât un biet autor. Dar dacă scriu poate-i vindec pe unii care se urăsc.

Mama, nu cred c-o să mori de cancer acum, dar îl ai totuși și o să scoată din tine jumate din abdomen. Aș putea să mă opresc din gândit? Teo-mi roade o cizmă. Teo merge la televizor.

Teo nu știi că buni nu te lasă la televizor, mai ales să pui mâna? Dar buni nu-i aici. Așteaptă undeva și e speriată și obosită și plouă.

 

Filmul de la oftalmologie

Filmul de la oftalmologie

adventureMă duc și io la ofta ca tot chioru-n porumb, lunea, că mă gândesc că ajung și șefii mai tarziu, că ajung și eu la timp.

În fața receptiei pentru copii (că n-o văzui p-ailaltă, că d-aia mergeam la ofta) întreb despre va rog frumos sa-mi dați o informație țe ție. Că-mi și înghețase limba-n gură, așa vânt sulfa p-afară, și mi se mai întâmplă să mă bâlbâi până mă decongestionez. Bine, de când am copil mi se întâmplă multe, la un moment dat mă rugam să mă răpească și pe mine extratereștri, vreo două nopți.
Decât la ofta.
Da pentru dumneavoastră? Întreabă căprița cu ochelari de după tejghea?
Da, da.
Păi dincolo întrebați, la receptive adulți. Următoru.
Următoru era în faza de disperare dinaintea somnului și sugea suzeta-n scoicuță. Nu părea foarte locvace dar nu venise singur. Îl însoțea o blană mare de Cruelă și sub ea se-ascundea mă-sa ori mătuș-sa.

Îmi mut fundu la adulți. Număru 4, consultațiile încep la 9 vă convine? Rămâneți?
Când sunt întrebată dacă rămân, se blochează o rotiță (tot pe bază hormonală) și iar mă bâlbai.

Read more

O pagină oarecare din jurnalul unei fete pe care-o cheamă Ioana

O pagină oarecare din jurnalul unei fete pe care-o cheamă Ioana

hapi gravidaAm devenit îngrijorată când ciclul a întârziat. Mi-am făcut un test de sarcină. Negativ. O altă dereglare nu era de mirare în acele condiții de stres. Totuși, mi-am făcut o programare la un vechi prieten.

Am luat în considerare să trăiesc din nou ca până atunci și să lucrez, să călătoresc, să stau lângă Hani. Urma să plecăm 2 luni în Valencia și să revăd Barcelona. Apoi era Iranul. Aveam noi un cod, un mod de-a crede că bifam același traseu. A funcționat o vreme. L-am iubit pe Hani, vai, dar cât l-am iubit!

Hani considera că aerul coastei valenciene, terasele, soarele și mai ales marea sunt cel mai bun tratament pentru boala mea închipuită –depresia. Puteam să beau sangria dacă renunțam de tot la somnifere! Era oferta lui, era un bonus. Poate că rebeliunea mea n-a fost data de faptul că fratele meu l-a găsit pe tata  mort în casă într-o baltă de alcool. Sau că bunica, sufletul vieții mele mi-a murit în brațe, acasă, conectată la oxigen, c-am îngrijit-o și-am mentinut la minim suferința 3 zile și-apoi am însoțit-o fără să știu într-o dulce comă. Nici n-am plans. Nici n-aveam cui să spun ce măcel e-n mine. Nici nu puteam. Nici nu se punea problema unei discuții cu altcineva decat cu Hani care mă veghea încă precum un vultur, așteptând să revin. Ba mai mult. Să-mi cer scuze că doar din ce-o să trăiesc altfel? Îmi dăduse de înțeles că în condițiile trădării mele, nu se mai pune problema respectării vreunei promisiuni anterioare. Desi tocmai de aceea au fost făcute: dacă te voi părăsi din orice motiv sau mă vei părăsi tu pe mine… însă nu m-am dus la niciun notar si n-am legalizat niciun act. Aveam bani comuni. Poate că eram o nebună și-o depravată cum spunea Hani, altfel ce mă apucase după 10 ani? Nu mă puteam autoanaliza sub nicio formă, atât de mult mă dureau cele două morți. Și detenția. Doamne, ce mă mai păzea! Înnebuneam!

Nu mai puteam scrie. Nu mai voiam și nu mai aveam cu cine să socializez. Nu mai știam cine sunt și am început să mă îndoiesc că am vreo valoare-n lumea asta. Hani mă asigura că fără el, nimic nu sunt. Nimic.

Read more