Când am născut puțin (eliberată din draft :)

salon spital dejsi-n a doua noapte am scris. O poveste. Adevărată de data asta. E si cu detalii tehnice legate de cateterizare,  pudibonzii pot citi altceva.

Pentru că vin multe femei cu căutare google: cat sau cum să platesc la naștere, vreau să vă încurajez doamnelor: NIMIC. Vă rog eu să nu plătiți nimic, poate unele îmi veți urma sfatul. Cum m-a rugat și pe mine medicul meu să n-o fac. 9 luni îngrijire, ecograf lunar sau la nevoie. Spital de stat. Alegeți-vă un medic bun și care să vă dea confort spiritual, contează enorm!

PS Apropo, stiti că-n tările UE nu @alegeti medicul? Decat daca mergeti la privat. Uite, e și asta o parte bună în ro. Dar chiar nu are legatura cu guvernarea.

Poveste

Aminnnn. O Doamne, O Doamne, oooo, o să nască cei trei medici, în curând eu voi fi cu mațele expuse iar câteva perechi de mâini vor scoate din mine un copil mic și neajutorat pe care nici nu-l cunosc!
Am intrat, plusează anestezistul. N-am simțit când a introdus acul. Îmi încleștasem cumva mâinile pe dunga mesei și tremuram. Sau mi se părea mie că tremur. Așteptasem o durere, cât de mică. Nimic. Simți că ți se încălzesc picioarele? O da, e plăcut. Și dumneavoastră sunteți așa de frumos! (proasto, nu vinzi flori în piață, naști!).

Dacă injectez prea mult riscăm să ai senzația de sufocare, te rog să nu te sperii. O remediem imediat. Dacă injectez prea puțin vei simți mai puternic senzatiile de tragere și împingere dar nu vei simți durere, asta îți promit. Cateterul rămâne, acum te poți întinde. Căldura din picioare se împrăștia uniform. Nu-ți pot da încă un calmant dar imediat ce va fi scos copilul o să te simți mai bine, continuă anestezistul.

Cu ultimele puteri, întinsă pe masă, îmi strângeam picioarele, Freud m-ar fi accesat imediat pentru investigații amănunțite. Știam că acum picioarele mele sunt precum doi saci, cu toată greutatea lor și că, pentru manevra cu sonda, trebuie susținute de o persoană sau două. Adică nu era așa, un moft al medicului să nu le pună ăstora cu cezariană sonda urinară după ce au fost deja anesteziate. Spitalele nu au destul personal calificat. Sau au posturi blocate. Sau nu vor să vină până la…
Venise momentul. Eu, o fricoasă, o sensibilă, o mimoză, eu care trecusem de filtrele Hezbollah simțind mirosul prafului de pușcă…  acum, acum nășteam un copil.
– Yazir, te rog, vă rog, curățați-l un pic să nu mă sperii, nu-i necesar să-mi dați să pup placenta.

Râs

 

Atmosferă de vădită concentrare. Bip, bip. Dacă bip-ul ăla o ia razna și mă panichez?  Sala mare, luminile care nu mă deranjau deloc, eram perfect conștientă.  Se râdea și se glumea. Anestezistul îmi ținea capul în palme și-mi vorbea din când în cand.

În momentul în care am început să simt tot mai puternic apăsarea, tragerea, împingerile, mi-am dat seama că nu au o degajare ușoară. Ăsta era motivul pentru care medicul nu a încercat să-mi vorbească despre naștere naturală? Nu c-aș fi luat-o în calcul. Tonul anestezistului se schimbase. Nu mai era atât de relaxat. Vedeam fruntea medicului șef, o parte din ea, era plin de sudoare. Apăsare, răsucire, iar împingere. Conversațiile încetaseră. Senzația era că mă strivește un camion, se retrage, apasă și mă gândeam că nu o să reziste masa. O să picăm naibii cu masă cu tot ca-n Anatomia lui Grey, când se inundă etajul deasupra sălii de operație și cade tencuiala-n pacientul deschis.

bebe si Hapi Riverwoman

Lărgești poate incizia? insinuează anestezistul.

Da, lărgește-o gâfâi eu, nu mă deranjează tăietura mai ma...

Nu e asta, răspundeYasir calm dar solemn.

……………………………………

 

Oare ce se întâmpla? Am crezut că va fi o simplă apăsare, tragere, împingere, oare ar trebui să mă tem? De ce durează atât? Presiunea din abdomenul meu era tot mai mare și lacrimile au început să-mi curgă. Atunci am știut de ce mă opream la detalii: să nu mi-l dea la pupat așa murdar, sonda și  clismă de care mi-e silă și frică și jenă, în ce zi să nasc și câte perechi de chiloți să-mi aduc la spital. Ce importanță aveau toate nimicurile astea?? Dacă eu mor acum, copilașul meu rămâne absolut singur pe lume. SINGUR!  Băiatul meu! Îmi pasă de ceva de când am pierdut-o pe bunica și apoi pe tata. Pentru prima dată, nu vreau să mor. Dumnezeu mi-a redat Ceva. Ceva absolut necunoscut mie, îmi schimba viața iar eu n-am simțit mare lucru în cele 9 luni, numai multă durere și atât de rar bucurie! N-am vorbit cu el prea des, nu i-am pus muzică…

-Stai liniștită. Veți fi bine. voce încrezătoare.

-Crezi? Mai durează, e ceva?

-Nu cred, Stiu. Pentru că suntem o echipă bună.

Bunico ajută-ne!

Anestezistul să leșine. O vede pe bună-sa!

-N-o văd. Mă rog.

Se roagă. Vorbește mult când îi e frică. Glasul era al unei femei. zambet în propoziție. Tras, împins, sigur cădem pe undeva…

Țipăt strident. Așa consistent și scurt n-am plâns de când a murit bunica. Nu l-am văzut, eram deja anesteziata mai bine. L-am iubit pe loc. Lemnos, metalic, dureros, tot trecutul meu a căpătat un sens. Exact ce nu-mi plăcea să văd că scriu alte mame. Copil, sens, viața mea.

 

P.S Titlul l-am dat atunci. Am perceput că eu am născut Puțin. Fix asa. Medicii au născut mai mult 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *