Nici mie nu-mi place masca de protecție dar o port!

Orașul in care locuim a sărit aparent brusc in scenariul 3. Scolile si gradinitele sunt inchise si copiii suferă cel mai mult. Postarea valabilă asadar pentru acest scenariu în care ne aflăm. Mai contează a cui e vina? Reparati ceva? Nu. Doar dacă respectăm distanță, masca si măsurile personale de igienă.

Nici mie nu-mi e comod să ies 30 minute afară, la  aer cum ar veni si când vin acasă, masca chirurgicala impermeabilă e pic de apă de la respiratia mea, bărbia udă, parcă mi-e mai sete de aer. Dacă până acum le mai refoloseam, ca oricare, acum trebuie să le arunc. Probabil că voi opta pentru o mască din bumbac toamna asta, refolosibilă.

– gândiți-vă la o echipă de medici care v-a operat vreodată pe dv sau pe cineva drag vouă. Ei o poartă ore întregi în operații. Acum, de un an, foarte multi oameni sunt obligati să  poarte măștile si 12 ore pe zi. Parcă e mai bine să-mi fie sete de aer pentru că nu-s obișnuită să port mască și nu prea știu respira corect cu ea, decat să fie alte motive pentru setea de aer. Pentru asiatici de exemplu, masca de protectie este o normalitate.

Când sunt în parc sau în zone în care nu se află oameni (si credeti-mă, uneori aici parcă esti într-un oras pustiu) îmi las putin masca in jos si respir descoperind ce grozav e să poti simti aerul rece de toamnă! Nu-i așa că până acum ti se părea absolut normal să respiri ce, cum si unde vrei tu, că doar e un proces vital? Nimic tragic, va fi la fel, dar acum respectă regulile.

Numai la noi e asa. Nu e. Guvernele lumii nu fac față. Nu știu ce si cum să gestioneze eficient. Da, la noi merge si mai prost dar iată ce se intamplă si-n alte țări. (las linkul mai jos)

Am observat si aici că unor tineri li se pare cool că sfidează regulile. Dragii mei, cool că ce?

– că văd eu pe stradă cum v-ar opri politia sau cum fugiti voi amuzati, sau cum încercati să faceti caterincă de alții? Nu e nimic cool! Numai vouă vi se pare că e distractiv sau că mie-mi pasă că sfidati regulile si mă refer acum la grupurile de 5-10( !!!) da, se poartă sau chiar 3-4 pe care-i mai recunosti si după un vocabular colorat. Nu sunteti grozavi, nu o să trăiți veșnic nici voi iar dacă se întâmplă să vă îmbolnăviți, vă gânditi: e ca o răceala, nu mor eu din asta.

Copile, stii tu ce e moartea la 17 ani? Du-te într-un salon de ATI cu o cunostinta – un cadru medical, imbrăcat in cosmonaut-  după ce trece pandemia si uită-te la cei de acolo. Uită-te la chipurile lor, ascultă (fără să vrei!!) sunetul masinilor ce respiră pentru plămânii altuia, indiferent de ce boală suferă. Îți spun eu, habar n-ai ce-i moartea doar pentru c-ai făcut pe grozavul într-o seara si… era să mori.

Asa că nu, nu e cool să treceti în grupuri, fără măsti, doar pentru că doi țin o țigară în mână, pe langa un grup de alte persoane, poate copii mici, care sunt vectori, se stie. Stați locului si fumati.

Există persoane cu imunitate scăzută, oameni care au exact comorbiditatile asociate infectiei cu Covid si inca nu există un tratament universal valabil acceptat ca fiind cel mai sigur sau mai bun! Nimeni nu stie cum va reactiona corpul lui la infectare si nu vi se cere decat minimă grijă față de cei din jur. Gandiți-vă că unii isi pierd afacerile la care au muncit ani de zile iar altii nu stiu cum să se mai poarte cu copiii si cum s-o scoată la capăt ca să poată să si muncească, nu-si permit nici 5 zile de izolare, cu sau fără simptomede orice fel de suferință!

Dacă vă comportati iresponsabil, sunteti la fel cu habotnicii care merg la biserică si nu poartă mască pentru că-i fereste Dumnezeu si pentru că, până la urmă, nu-i asa, Dumnezeu decide cand si unde si de ce mor ei. Ei, asa de grozavi sunteti fără mască. Doar niște puștani care se hăhăie ca să atragă atentia. Dacă aveti nevoie de atenție, câștigati-o cu demnitate, în fața ălor care vă cunosc, cu sfidarea nu merge, că străinului oricum nu-i pasă de voi mai mult de un minut. Nu sunt acidă, ăsta e adevărul, adevărul de obicei e extrem de neplăcut. Ca măștile…

Read more

De ce esti singură la 40 de ani?

Scriu astăzi despre cele care se simt bine în acest șablon.

În primul rând, o femeie singură care se descurcă bine în viață la 40 de ani, face totul asumat. Că n-o vezi tu insoțită de un bărbat, nu se traduce nicidecum in singurătate.

Multi asociaza singurătatea cu-n soi de plangere de milă. Un stigmat fals, de genul: e urata, e proasta, n-a vrut-o nimeni, e fițoasă, e așa si pe dincolo. Femeia singură si sigură pe ea nu se simte deloc așa. Sunt foarte multe motivele daca ne referim la singuratate:

– da, am deja cablat un intreg lanț de pitici amuzanti care-mi conduc viața si printre ei, abia imi fac timp să mă văd cu un prieten sau o prietenă din puținii rămași.

– unele si-au pierdut cu adevarat increderea in barbati pentru că n-au lăsat în urmă relatiile din trecut, așa că nu doresc să-si schimbe statusul

– la 40 nu esti pregatita sa îți pui viața pe tavă oricărui posibil match si nici nu mai vrei să te prefaci că lesini după meciurile din liga intai sau cand vezi carasul de un kil pe care l-a prins dupa ce-ai tremurat 2 ore in frig. La 40 vrei sa  ii spui clar si bland: ia-ti carasul si prietenii, enjoy, nu mă trezi când vii, îmi poti spune maine cum a mușcat din mamaliga ta si din nada lu Costi.

A, ok, la 21 incepe meciul, eu oricum voiam să scriu sau să măculc mai devreme cu ăsta micu.

Are cine stie ce ciudățenii. Normal că are. Ca tine! Numai că ea nu mai are pretentia să le explice cuiva sau să se rusineze cu ele.

– la 40 de ani, culmea ciudateniilor, ai curaj sa-i spui că pur si simplu nu poti DORMI cu cineva in pat. Pai ca el nu e cineva ca e Făt Frumos din Lacrima lui Ovidiu. Prin basme ai trecut deja iar lacrimile lu Ovidiu pot curge din cand in cand dar asta e problema ta, somnul e somn, eu sforăi. Si nu-mi miroase gura a flori de primăvară dimineața. Si până să am copilul, am fost intr-o relatie dar am dormit mereu singura. In afara de vacante. Daca ceilalti au inteles si tu nu, pare rău.

Cuuuum, ceilalti?

Read more

Pandemia de Covid in luna octombrie și orașul trist

Termenul „pandemie” poate fi tare agasant.

Respectand pe cât posibil toate măsurile de siguranță, fiecare drum pe care-l fac, fiecare om pe care-l întalnesc, trezește adesea temere.

Mă tot gândesc că în tot răul, e si ceva bun. Incă nu știu ce, dar aflu eu până la urmă.

De la gară, artera esențială a orașului se întinde, usor fragmentată, până la drumul principal. Ca să ajung la hipermarketul de unde-mi fac principalele cumpărături, trec prin părculetul din centru, unde tronează celebra Catedrala Armenească. E aproape ora 18 si sunt foarte puțini oameni în urbe. Cel mai des, ii pot număra pe degetele de la o mână, în afară de luni si vineri, când vin sătenii la piață sau orășenii care s-au mutat de aici, să-și mai rezolve din hârțogărie.  

Aici, fiecare „cunoaste” pe fiecare. Nu îmi dau seama în câte cerculețe personale sunt împărțiți. Frica e ca un linghișpir vechi si faptul că vine iarna, si unii au realizat prea brusc că avem un oraș dărăburit, nu ne ajută.

Pe stradă, sunt tineri fără mască, braț la braț sau care se cotesc si glumesc destul de obscen pe seama fetelor ce-i însoțesc  si tineri cu măști, pe unii abia că-i remarci.

Seniorii au început si ei să poarte măștile din bumbăcel albastru. Urbea a intrat iar pe un scenariu incomod colorat si nervii sunt întinși precum elasticul din spatele urechilor. Un nene mai in vârstă mă salută si nu-l recunosc initial. Țanțoș, cu mâinile la spate  si cu părul în codiță, l-am mai văzut de câteva ori si mereu era așa – cu masca sub nas, ca un guleras pentru bărbie, cu mustățile intrându-i ușor înspre colturile buzelor lăsate-n jos.

Grăbesc pasul prin părculet, fac 17 minute dus până la magazin dar vin mai greoi cu 5-7 kilograme. Sindromul aprovizionării inutile l-am avut și înainte de pandemie. Mă duc după lapte, carne, legume si vin cu borcanul cu sfecla rosie, morcovi, 2-3 caiete, ciocolata si fructe si măcar un preparat semicongelat. De câteva zile folosesc taxiul numai dacă e musai. Ultima dată, șoferul m-a dat afară din mașină si mi-a adresat niște vorbe grosolane. Îi răspunsesem la intrebare: că sunt categoric de partea PNL. Mi-a fost ciudă c-apucasem să-i plătesc. Considerând că am lăsat atatia bani la taxi de când m-am mutat, nu m-am așteptat să se întample asta, aici toti se cunosc intre ei. Oamenii promit că rezolvă problema, acolo la ei, intre ei. Oamenii nu se țin de cuvânt căci aici nu sunt locuri de muncă plătite cum li s-ar potrivi unora si oricine vrea să vină, e bine primit. Un client in plus sau in minus, ei si? Si mascarada continuă așa pentru că toți tac.

Demnitatea e totuna cu pasivitatea si dacă te bați de ceva jignitor, nu treci mai departe de: lasă, așa e el, nu-l băga în seamă. Cum lumea mea e mică și cozy, scot imediat tot ce vine spre mine ca interferență.

Intru-n hipermarket si întind palma, cu artera radială spre scanner. Ar trebui să-mi dea 36 cu 6 in zilele astea. Da-mi dă mereu 36 cu 2. E bine si așa, am mai fost si-n locații în care eram deja  o relicvă degerată. Pe alături trece un tânăr mai înăltuț, cu-n costum de blugi, probabil neprobat înainte. Mă fixează iscoditor cu privirea, initial acea privire lipsită de sens de care te lovesti aici, apoi ochii i se ingustează, sprancenele se apropie si probabil gura se strange sub mască. Furie. Nu-l cunosc. Îmi place să citesc chipuri de când cu masca asta. Cu colțul ochiului, percep că întoarce capul după mine ca să se asigure cumva, în pompoasa inflamare, că l-am observat. Eventual să mă uit si eu si să decojesc ochii cu superioritate. Dar nu mai fac demult jocuri de-astea cu oamenii. Probabil e legat de vot. Eh, fiecare cu treaba lui, eu deja sunt la casa, îmi trasez singură produsele, apoi reiau traseul si deja se lasă seara.

Trec pe langa spital si troita la care se aseaza, de cateva ori pe an vreo 3-4 manifestanți anti avort. Plictisiti, si-au sprijinit plăcuțele de lanțul în zig zag, cu piloni metalici de pe vremea lui Ceausescu, gard care desparte trotuarul de artera principala. E una dintre puținele strazi centrale pe care nu găsesti masini parcate cu botu până-n zidul clădirilor. Nu mă abordează nimeni, așa că-mi las ochii-n jos, sunt zone în care trebuie să mai feresc crăpăturile sau spărturile mici de drum, umplute cu noroi si mizerii mici aruncate (scăpate) ca o hartă a nepăsării. Altfel, mă împiedic. Plăsoiul, rucsacul si sinusurile in vreme de octombrie, nu-mi oferă un echilibru tare bun.

Întâlnesc un singur cunoscut, ne salutăm si-ntre pașii neopriți mă întreabă dacă plâng. Nu, zic, sunt alergică. Eu cumpăr jumate stocul de servetele in lunile astea. Nu știu ce mai apare după ambrozie, ochii-mi sunt mai mereu în lacrimi. Nasul îmi curge în spațiul deschis sau la schimbări de temperatura (afara, in incintă), într-un buzunar stă masca, in altele 3 batiste.

La trecerea de pietoni astept. Nu e semafor, e doar o domnisoara care a iesit să-si cumpere ceva de la chioșc și a parcat acolo. Urmează o intersecție. Șoferii disperati din spate claxonează, lovesc in volan, probabil înjură, dacă ar putea, ar toca-o pe duduie din priviri. E ocazia lor să amintească c-aici nu se greșește și că femeile-s niște accidente la volan.  Aha, de-aia nu sunt oameni pe-afară, că-s toti în mașini. E interesant fenomenul în orașul pe care-l @faci de la un capăt în altul, lejer 25 de minute. Prin centru nu ai ce traversa dintr-o parte in alta mai mult de 7 minute.

Read more

La grădinița in vremea pandemiei de Covid?

*blogul hapi.ro nu este un jurnal realist si nici un fel de editorial online. Orice articol, exceptandu-le pe cele in care am scris clar despre experientele din Justitie, este absolut subiectiv si nu reflectă neapărat realitatea. Că între timp am devenit mare filosoafă si mi-am dat seama că realitatea mea nu e neapărat si realitatea altora.

Nu că mi-aș fi imaginat eu că normalitatea e ceva pentru care Universul m-a lăsat să mă veștejesc pe pământ, dar am zis că-i ofer copilului tot ce pot pentru un start binecuvântat, oriunde mă voi afla.

Marele start- grădinița. Dacă până acum ocoleam 3 blocuri ca să nu vedem oameni mari, adulți adică, acum, dacă-i vedem fără mască, trebuie să ne si ascundem.

Normalitatea-ti merge pan-acolo când, de după draperii cu perdele vechi de Muscel, te priveste cineva cum te ascunzi, ditamai arătarea de 2 metri. Tinand trotineta-ntr-o mana, rucsacul in ailalta si eventual o banană de la gradi. Si te maimuțărești in amiaza mare de după-o masină: te văăăăăd, hai că nu-i nimeni!

Când ne-am dus prima zi la gradinita, jale mare din partea altora. Plânsete, suspine, stat pe langa geamuri. Eu l-am imbratisat in parc. Regulile sunt clare si n-aveam nici un chef să mai stresez copilul sau să mă duc eu plangand la lucru, că oricum așa ajung, fiind alergica la ambrozie.

Te duci, te vezi cu alti copii, mancati, doamnele educatoare au mască, vă jucati, va trebui să stai pe un scăunel (nu stiu cum de nu mi l-au trimis cu Cargus la serviciu, că la noi in casă, nu stă nimeni pe scaun, scaunul e altă treabă… ) vin eu să te iau dupa masa de pranz.

– Bine, deci dupa ce mananc de doua ori vii să mă iei…

– Cam asa ceva. Inainte să doarmă ceilalți.

– Bine.

– Esti stresat puțin?

– Da.

Mă opresc in parc in fata tricicletei prea mică deja pentru el, bună pentru alti copilasi de 4-5 ani. Dar cum nu șofez, nu vreau să-l alerg dimineața pe jos la grădi.

– Si eu sunt putin stresata. Ai incredere in mine, noi doi de descurcăm!

– Am!

Read more