Mama-i mamă, nu-i ducesă

pregnant-woman-doing-yoga-4716243_1280 Mvai de mine, ducesa nu stie să ţină un bebe in brate.

”Meghan nu știe să-și țină propriul copil. Ce rușine”, a comentat o persoană.
Nici măcar nu are grijă de copilul ei. Ce mamă își ține bebelușul așa.

Una buna!

Hai serios, ia incearca tu sa tii corect, mereu, in mers si-n brate un bebelache: Alunecos ca un ţipar, moale ca pernele cu memorie neelucidata, mişcător ca nisipurile – in functie de colici, soare si sandale(le)mamei, imprevizibil. Cand ai iesit cu el pe poarta spitalului, aia esti, cam o luna. Serios, esti ca un satelit dens care orbiteaza, lacrimeaza si râde fara sens in jurul copilului, cu copilul in brate, la un metru de copil, sa nu alunece – inclusiv de pe podea. Simti ca te-ai format cu miliarde de ani in urma, ca mai ai un pic de trait, ca fundul tau si sanii tai au un impact urias, inclusiv cand te bati de usa de la baie, noaptea, zombie. Cand iese soarele, tu, Luna, te simti in eclipsa totala, poti provoca o maree sau un mare scandal, din nimic. Cand esti mama-lună, nimeni n-ar trebui sa-si faca planuri de aselenizare, nu e ca si cum ai fi doar la ciclu. Ma refer nimeni NOU in viaţa ta, nu că e scuzabil să-ţi trimiti sotul la medicina legala cu+n pumn.

Eu am rezistat şase săptămâni pana m-am prezentat la doctorita de familie de atunci, care, inainte s-apuc sa salut mi-a si inmanat o reteta de triticot de-ăla. Pe care nu l-am luat, tot de frica sa n-adorm si sa nu ma întind ca o cârtita, peste copil, pâna pe sub calorifer, sa nu mi se micsoreze urechile si sa n-aud cand plange, sa nu ma strang laolalta musuroi si sa sforai, neauzind cum respiră.

La trei saptamani dupa ce s-a strigat evacuarea puştiului, l-am luat la plimbare-n parcu mare, la Cluj. Avuse el 3 kile 500 la naştere dar cand mi-au zis fetele de la neonato: ia-l in braţe, l-am luat aşa, ca pe-o felie de prajitura Alba ca zapada. Şi-acum, ma credeam pregatita sa merg in parc cu marsupiul, dupa 10 tutoriale pe youtube.

Read more

Spiritismul care înlocuia snapchat-ul în liceu

lumanariÎntr-o zi, pe când stăteam la coadă la sana și la covrigi – cred că numai în vacanțe mâncam carne- le-am auzit pe două băbătii care mergeau sudate la biserică:
– Tu și vinit-o? Spus-o drept?
– Diță, vinit-o, tu! O-ntors și ușa, nu l-am mai putut trimete-napoie! Da io știam că ticu nu o fost om rău, d-aia nu mă temeam și sângură am țânut ceaslovu. Știi cum se învârtea, ce vânt făcea, tremurau perdelele, ligheanu de pe masă…
Cum eram odihnite și era vineri, am crezut prima dată că femeile au pus-o de ceva stropșală. Aveam concepțiile acelea strivite-n cap: că ești bătrân de pe la 40, că mai tarziu te cată p-acasă păcatele să te ia cu ele și tu umbli după plăcinte și organizezi paranghelii. Dar tot nu înțelesesem si ne coteam acu: cine-o venit și ce era cu ligheanu.

– Poate-și țin protezele-n ele când mănâncă, ha ha ha .

Femeile făcuseră spiritism acasă, că-i era dor uneia de un luceafăr. Și-apoi umblară pe la popi să le descânte si să le ierte, ligheanu fu cu apă sfințită, în caz că i-ar fi fost sete mortului, să nu se adape de la ele. Stiu că ne-am mâncat covrigu si sana pe după un plop, de-astea n-auzisem încă. Nu mai fusesem așa înfiorate de când ne-am epilat cu ceară pentru prima dată, undeva printr-un cătun, la bunicii Simonei. Si-atunci, am făcut ca nea Mărin cu Sucă, râia și lesia, ne-am întins ceară fierbinte pe toata tibia si-am stat asa, vreo 10 minute la soare, de-am răzuit-o cu-n cuțit bont și cu tot cu epidermă.

Hai să facem si noi spiritism.

Read more

Credeam ca prietena din adolescență mă detestă…

scris pentru simona(si dacă as fi stiut că nu e așa, aș fi căutat-o mai devreme. Si ar fi trebuit să stiu că nu e așa,  eram suflete la fel și minți care se mințeau că tineretea va dura o veșnicie)

Pe când eram codană neprihanita în casa parintilor – pe atunci gradinita, gimnaziul și himenul intact erau obligatorii, pentru că nimeni nu voia în iad- mi-am gasit cea mai buna prietena. Trecusem deja de „o sa fim prietene toata viata”, dormit una la alta sub stricta supraveghere a parintilor si fugit de la ore sa bem ceva. Părăsisem gagici nevinovati si inocenți pentru că ne simteam noi vinovate – că nu ne distrăm destul laolalta. Împreună am descoperit lichiorul mă-sii (nu e injuratura, Simona stie) si, când lovea vreun bacil în domn director si scapam cumva, ca-n Prison Break, de la orele neplăcute, la ea eram.

Una se prefăcea ca-si face sandvisu, ailalta dosea intr-o doza niște visine dulci, imi amintesc că numai tat-su ne dădea drăgăstos câte-o scaltoaca peste umeri: ei, femeie, nu mai tot pune intrebari, le-o fi fost asa foame fetelor frumoaselor, să fugă-n pauza mare pana aici. Păcătoaselor, zumzăia tat-su, da aveam noroc, c-o iubea pe fi-sa pan la lună, ne tot lua apararea. (ca sa nu credeti ca ne alcoolizam in fracții si fabule, va marturisesc ca imparteam frateste tot, eram o bisericuta de 6-7 initiati, care-o comiteau cam o data pe saptamana. Nu neaparat cu alcool, odată am mers cu trenul si ne-am prefăcut că suntem controlori, mai mult nu spun, că deh, locuiesc acu într-un oraș mic și cică ar trebui să par în rând cu lumea. Care-i deviată, da nu-i treaba mea 😉

Seriously!

Cand am cunoscut-o pe Simona (numele si povestile pot sau nu să fie reale, la fel personajele) am știut ca ea e. Jumatatea mea feminina. Ancora mea, avea ceva ce aveam eu si avea ceva ce uram la mine, dar pe atunci, nu stiam si de ură, numai de invidie. Nu stiam că orice om are Binele si Raul inauntru si că, urma ca de acum, o viata intreaga sa vedem cum dregem tocana, ce alegem, spicy, arsă, dulce, renunțam la gatit?

Read more