Ori mor eu dacă mai rămân, ori mori tu. Gelozia

Ori mor eu dacă mai rămân, ori mori tu. Gelozia

paris indicatoareAm trăit o altă viață. Una în care Tudor nu exista. Eram oficial bine. Postam numai poze din hoteluri scumpe, apartamente închiriate prin Casablanca, medine și souk-uri. Poze cu pești, corali, plaja. Plaja la Marea Roșie, plaja în Valencia, plaja în Canare, în Mallorca, plaja și promenade. Eu respirând, mâncând, făcând de toate câte se fac în cuplu. Cu un singur om, mereu. Nu aveam prieteni. Nu aveam ne(voie). Blogul a fost singurul loc pe care îl accesam, îl trăiam singură și prin el transmiteam altora Cealaltă viață din mine. Una nenăscută încă, neștiută. Una mai reală decât toate drumurile de până atunci.
Eu trimițând bani: să-ți faci dinții, să-ți repari acoperișul pe care trebuia să-l repare constructorul, să plătești taxa aia, să-ți iei medicamentele.
Zboruri în Egipt, în Maroc, în Liban, în toată Europa. Lunar, două drumuri la Paris sau măcar unul. 4 ore pe autobandă și gata, cazare la hotel Ibis, preferabil zona La Defense, 2 stații cu metroul pana în Quatre Temps unde-mi plăcea să pierd timp și bani până își întâlneste el partenerii de afaceri.

Două opriri, două cafele, două frangipan nature de la Paul la ieșire din Belgia. Țoc, țoc, poze. Postat unghii și cafele și tălpici pe facebook. Aprins o țigară. Omul de lângă mine mormăie, dar te-ai lăsat. Știi că-mi place să mă mai relaxez la drum lung. Apoi, ca să nu ne enervăm înainte de-a ajunge, ignor, întreb sau fac altceva, intru iar în mol (benzinarie) și-i iau lui ceva ce știu că-i place. Mă ceartă că stric banii aiurea. Mie să-mi cumpăr orice. Însă nu înțelege micile daruri. Sunt doar bani aruncați. Lui să nu-i mai cumpăr nici sandvișuri și nici macarons.

Poate că suntem faliți, îmi zic și îmi văd mai departe de-ale mele.

Read more

Ce aș vrea să mi se (mai) întâmple la 39 de ani?

medalioane superbe din argint maroc(pentru că de câteva luni am un fel de… coșmaruri. Eu nu aveam coșmaruri.)

1. Să mă machieze cineva extraordinar de frumos, arabic touch, să port o rochie neagră remarcabilă, să merg la un bal și toate privirile să se agațe (și) de mine. Să port brățări arăbești, să mă bârfească fetele sau femeile, să se mire bărbații sau să se întrebe cine-i femeia aia. E interesantă!

2. Să găsesc la ușă un buchet minunat de trandafiri galbeni și să nu aflu –de preferință niciodată- cine i-a pus acolo, așa încât să-mi pot alimenta eventuale scenarii.

3. Să fiu invitată la magazinul Mathilde și să probez toate articolele care mi se par absolut uimitoare, să facem poze multe și să mă avânt pe instagram.

4. Să scriu un basm pentru părinții singuri care-și pun întrebarea aia grea… Să afle din basmul meu că există o lume fermecată care le va da fiecare răspuns la momentul potrivit, în funcție de situația fiecăruia. Să-i fac să creadă că orice legendă poate avea un sâmbure de adevăr.

5. Să „am“ o grupă de 4-5 copii cu vârste între 2 și 7 ani, cu care să organizez periodic niște sedințe de joacă (împreună c-o altă mămică). Să vorbim în limba germană. Basic Deutsch. Cuvinte și expresii ușoare, să-i stimulăm. Totuși, 5 copii nu pot stăpâni singură, mă tem și de doi. A stăpâni egal a ne distra constructiv!

6. Aș vrea să găsesc în oraș o cofetărie sau o cafenea spicy, să fie doar savarine proaspete și indiene și cafele care întrec Starbucks-ul cu orice gust, la prețul celor făcute-n casă. Mai mult, vreau să o văd pe doamna care lucrează acolo că zâmbește și-are parte de tot respectul și are timp să-și facă părul dimineața și impresia reală că ESTE importantă pentru ce oferă clienților, că o cafea bună, o cană cu apă sau ceai rece și-o prăjitură fără blaturi din metro, împreună cu-n aer plăcut, fără Glade și parfumuri ieftine ar fi o oază pentru oraș. Deh, un miracol. N-o uit pe cofetăreasa de la complex si cu cât respect i se adresau clienții. Câte zâmbete avea la ea și ce distinsă era! Fără 5000 de prieteni pe FB cred că domnea în mințile multora. Curat sau murdar.

Read more

Cum m-au afectat basmele copilăriei

Cum m-au afectat basmele copilăriei

invelitoare nevasta noua(și totuși voi alege să-mi cresc copilul cu povești, cu zâne, cu spiriduși, eroi, talismane. Și cu Moș Crăciun și poate că voi accepta și ouăle iepurașului. Cele de Paște. De ciocolată. Pe bune.)

Citeam un articol pe BBC. Nu e ceva noutate, lâncezește acolo de ceva vreme, mi-a atras atenția titlul (cum altfel?), mă trimite articolul la The Guardian adică deh, surse care mie-mi inspiră încredere, nu ca-n-ca-n Zâna Zorilor. În articolul respectiv, o doamnă intelectuală, sugerează că basmele trebuie rescrise. Că-s pline de stereoripii și violență și nici măcar nu există așa ceva în lumea reală. Că de fapt basmele și poveștile copilăriei fură hrană pentru ăi săraci și needucați. Exemplu Frații Grimm care erau folcloriști și așa au scris și povestile.
Wikipedia românească. Nu că n-ar fi bună dar când am căutat povestea Gâsca de aur, tot la biografia lu Tăriceanu mă trimitea.

Croitorașul cel viteaz.

Sunt absolut de acord că trebuie rescrisă. Într-o după-amiază, cum stăteam eu în fața blocului pe bancă și mâncam pâine de casă cu unsoare și cu sare, mă strigă tata care taman își parcase Pegasu în farul drept al daciei roșii a lu domnu Gusti. Domnu Gusti era obișnuit, urma uichendu în care mergeau la Felix cei cu numere impare și tot așa, mai scăpa de nevastă-sa că se ascundea-n garaj două zile. Asta dura deja de-o lună jumate. Nu știu care pe care-l plătea. Inspirat ca Flaubert, Gusti striga ceva nevricos crăpând ușor geamul, să fie sigur că au auzit toți vecinii că e grav afectat , apoi se întorcea în dosu perdelei de la parter, vesel ca un mânz.

Read more

Semn ca te am – Ioana Chicet Macoveiciuc

Semn ca te am – Ioana Chicet Macoveiciuc

carte lânga pat si pictura„Pentru mine maternitatea a venit  la pachet cu un cocon în care nu prea a fost  loc și pentru tată…

Nu e vina mea asta, nu? E ceva ce am simțit și am făcut instinctiv…

A fost asta greșit?

A fost nedrept față de el, cu siguranță… „

 

Cartea Ioanei – mie tot Prințesa Urbană îmi place să-i spun- a sosit fără să știu că a mai publicat ceva, intram și ieșeam ca teleghidată pe Facebook și abia dacă mai citeam bloguri. Dădeam un share, puneam un status și eram preocupată relativ de blogul meu și de proiectul meu. Lângă salteaua mea și-a lui Tudor, lângă suzetă – la care puteam renunța după ce a rupt 10  dar nu mai voiam să mă trezesc și la 5 și am preferat comoditatea – lângă apă, langa mormanul de animale de pluș, stau stivuite vreo 6 cărți. De două nu m-am atins de câteva luni și nu pentru că nu sunt interesante. Ba din contră, una e C.S Lewis Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tânăr și m-a prins la prima pagină. Așa și adormeam pe ea. Lângă Tudor.

Au urmat nopți cu Dr Spock, deh, ăla din carte, pentru că mă dau cu capul de nori – de mobilă nu-mi permit- cum să folosim olița, cum să gestionez mârâiala și lacrimile copilului care se ține scai de cracii mei când îi încălzesc ciorba dar și când trebuie să iasă cu A la joacă, mamaaaaa, mamaaa, zici că-l trimit în delegație la vreun minister. Dar nu, e prea destept pentru asta și vrea să vadă dacă lacrimile și strigătele îi pot obține jocul acasă cu A. Însă noi am ales divertismentul așa că nu, cu inima topita, te duci la lucrul tău. Și poc, cand apare A plânsul încetează dacă tonul meu e calm, ferm, ăsta e lucrul tău copile. Să te joci cu copii, să te dai în leagăn, să alergi într-o curte, să vezi cum e într-o familie mare. Ah, bravo, ai început să ceri și să le spui lucrurilor pe nume, exista viață în mame dincolo de mârâială!

 

Pe fondul ăsta am citit-o pe Ioana. Și am scris cele mai sus, specific, cu multe pronume posesive. E copilul meu, sunt stările mele, sunt grijile mele, fricile, neajunsurile, așa am știut că la un moment dat alegi să citești ceea ce te definește într-o perioadă din viață. De câte ori n-ați auzit: parcă e o carte despre mine. Este, vă asigur că e o carte despre cele mai multe dintre noi. Numai întamplările sunt puțin diferite.

Read more

Oamenii care ajung să apeleze la donații, au dreptul la puțină fericire!

Oamenii care ajung să apeleze la donații, au dreptul la puțină fericire!

poze cu pisici draguteCasa lui cutare a ars din temelii.
Pentru o datorie mică, familia Cutărescu e evacuată din casă.
Copilul cunoscutului sau necunoscutului X are nevoie de ajutorul nostru.
Y are o boala incurabilă dar poate fi ținută sub control, însă costurile sunt enorme.

Dragii mei, când nu vreți să participați la ceva caritabil, nu vă pune nimeni cuțitu-n spate. Dar de ce să fii rău cu intenție și să persiști în asta?

Miriam.
Mi-am amintit de Miriam. Nu spun mai multe, știu destui despre cine vorbesc. A murit de cancer acu câteva luni, un an? A luptat mult mult cu cancerul ăla. Nu-mi plăcea deloc de ea – adică, după cum scria o catalogam ca pe o ființă cam agresivă, mereu nemulțumită, parcă nu-și aducea aproape niciodată fericirea la suprafață. Dar o citeam, căci eram capabilă să văd că scrie bine, chiar daca mie nu-mi plac ideile ei și felul în care punea problema.
Și are nevoia femeia de o intervenție într-o altă țară. Îndrăznește să ceară bani. Moooamă, mai știți, voi bloggerii mici mari mijlocii buni si răi (intentionat fara virgule) ce-a fost atunci pe net?

Cei care au donat, au tăcut. Au dat, au zis eventual Doamne ajută, să-ți fie de folos și sperăm să te vindeci.
Și-au apărut cei care n-au dat:
– nesimtita asta la salariul ei ne cere bani?
– răutatea asta care a ucis câinii(??? scrisese părerea ei într-o postare, n-a ucis pe nimeni!), sper să crepe! * exact așa a fost un comentariu
– de ce nu-și vinde casa și să…

Măi, era printre puținii autori de blog cu care nu rezonam deloc si cred că n-am lăsat vreodata un comentariu. Habar n-aveam de boala ei, am aflat tarziu dintr-o postare, până si aia agresiva, precum cancerul. Dar mi-a fost așa silă de acei postaci! Ce te f-e pe tine grija de ce nu-și vinde casa, poate nu vrea să stea într-o cabană cu perfuzia agățată-ntr-un cui, poate vrea să i-o lase lu fiu-so, poate vrea să moară-n casa ei, în patul ei, poate visează să trăiască acolo! Poate speră!
Daca părerea ei despre câini e agresivă, de ce te identifici cu părerea, crezi că dacă tace ea nu mai vin 50 care chiar ucid, schingiuiesc, își biciuiesc animalele și nu scriu? Sau crezi că dacă eu am mintea mea, mă conectez cumva să semnez petiții în care nu cred? (cred totusi că despre castrare era, nu merita asemenea comentarii, în nici un caz)
Plus că era pro PSD cred că de asta n-o plăceam, mereu apăreau postări pro pro pro. Și-mi părea cam înversunata împotriva tuturor bărbaților.

Read more

Am fost soția unui narcisist timp de 17 ani

Am fost soția unui narcisist timp de 17 ani

oglinda spartaBuna, Ioana. Numele meu este Jessica și nu mă deranjează deloc întrebările pe care mi le-ai pus.
În plus față de ceea ce am scris pe forum, sunt bucuroasa de interesul arătat si-ți împartasesc experienta mea, daca nu poti traduce termenii, sigur te vei descurca cu programul spre care-ti trimit link

Cateva lucruri despre mine: mama e ucrainianca, tata e francez dar am trăit toata viața în America. Părinții mei s-au căsătorit în Michigan, acolo unde m-am născut și eu. Nu voi da detalii despre restul familiei, nu au legatura cu subiectul.

La 20 de ani, am ajuns cu o bursă în New Jersey și în câțiva ani eram auditor la Departamentul pentru protectia mediului. Mi-am făcut prieteni, o viață frumoasă și nebună atat cat am vrut iar pe Neal l-am cunoscut pe plajă. Am aflat că e CEO într-o companie foarte importantă din New Jersey și munca noastra era oarecum asemanatoare (tot in domeniul siguranței publice, plaja, environment), pasiunile identice. M-am îndragostit de el de la a doua întalnire.

Nu m-am îndoit nicio clipă că mă iubeste la nebunie și că sunt femeia vieții lui, așa cum îmi spunea zilnic. Nu m-am indoit că sunt total diferită de restul femeilor cu care fusese iar felul în care mă făcea să mă simt era un drog. Nu m-am întrebat niciodata de ce a simtit mereu nevoia să-mi spună cât de diferită sunt eu și să denigreze femeile cu care fusese. Eram prea îndragostita.

Avem 3 copii, doi băieți de 10-15 ani și o fată de 22. Am divortat în urmă cu patru luni și sunt în terapie împreună cu alte persoane care trăiesc sau au trăit alături de un partener sau o parteneră cu narcissistic personality disorder (NPD). Din fericire, jumătate din terapie imi este asigurata de la job pe social suport, altfel nu îmi puteam permite. Răspunsul la întrebarea ta este nu, nu am putut să mă rup de el și nu am vrut să cred că tot trecutul nostru este o minciună. Vrei să-ți spun ceva nostim? Sunt în empaty and grace (??) terapie de grup cu două din victimele lui. Si acum răspunsurile pe scurt:

Soțul meu a fost diagnosticat cu NPD în urmă cu 5 ani când eu am intentat divorț pentru prima data si el a fost de acord să facem terapie.

Dintr-o femeie plină de viață, veselă, respectată, cu o multime de prieteni, am ajuns singură, nesigură, deprimată și mi-am neglijat copiii.

Soțul meu NU poate să se iubească decat pe sine. Imaginea lui despre locul său în lume este total distorsionată. Este fără îndoială cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc și a muncit greu ca să ajungă în acel loc. Dar acum știu că nu am fost decat sursa primară de control și că atunci când noile atracții deveneau enervante și se plictisea repede, eu eram mereu acolo.

Sunt în terapie pentru că am implementat în sfarsit de bună voie No Contact – as requested. Am mai încercat de trei ori și de fiecare dată am vrut să cred că mă iubeste, că emoțional vrea să fie mai aproape de mine, că îi pare rău că m-a înșelat (printre altele cu două colege de-ale mele), că sunt cea mai importantă femeie din viața lui și că va face orice să îmi ofere cea mai bună viață.

Read more

Deviația de sept trebuie operată, vertijul ce este? Dar rinita alergică? – l-am întrebat pe Profesorul Dr. Silviu Albu

doctor Silviu Albu meric ORL ClujÎnainte de Paște mai reușesc să-l întâlnesc pe Dr. Silviu Albu. Nu am pus întrebările „tehnice” care mă interesau.

Ce-i cu rinita asta alergică, doar eu cred că majoritatea care-și operează nasul pentru deviație de sept vor de fapt corectarea lui?

Ca niciodată, reușesc să întarzii pentru că mă opresc două nemțoaice care vor la grădina botanică. Adică unul dintre puținele locuri înspre care te pot direcționa în Cluj pentru că am două puncte de reper memorabile: Artis3 și Institutul de onco.

Intru gâfâind la spitalul CFR. Afară, domnul Profesor căra două cutii cât două televizoare – cu materiale – dintr-un transport gen DHL. Să pic pe jos. Obosită oricum, întreb: să vă ajut? Șoferul vorbea la telefon, probabil năștea nevastă-sa, mie mi-ar fi fost cam jenă, da mă rog… . Dacă-mi răspundea da, ajută-mă, și-mi punea 25 de kile-n brațe din cele 50 pe care le-a cărat, mă rostogoleam pân la gheretele de flori din intersecție. În sfarsit. Îmi cer scuze c-am întarziat, nu-i nimic, haide, măcar îi deschid ușile. Mă primește și încearcă să nu pară grăbit deși aflu că doar ieri a venit de la un congres și: văd pacienții, îmi fac vizita și vorbim, bine? Ia loc. Cu 2-3 zile înainte de Paște își face vizita la amiază și cară cutii cu materiale, pe care sigur nu le-a plătit ministerul.

Stau, mă uit după ouă de ciocolată, nu sunt, ies pe coridor. O pacientă cu fața cât un bostan îl îmbrățișează. Râsete și bună dispoziție printre asistente, rezidenți, pacienți.

După ce revine, mă focusez pe întrebările mele, mai ales cea cu rinita sau alergenii, că am venit efectiv plângând și cu nasul (cocoașa e tot acolo) picurând. Doar când am intrat pe o stradă cu mai mulți arbori au început simptomele. Arborii erau pe lateral că strada părea de fapt în degringoladă, cu puzderie de mașini alunecând în jos, nu mai aveau loc dar tot intrau în intersecție, depășind, claxonând, deci ce-mi declanșa oare lacrimile de crocodil?

 

Spuneți-mi ce este rinita asta alergică? Adică nu suntem toți alergici la ceva? Putem fi alergici fără să avem rinită? Pare un bau bau de care suferă cam toată lumea și nimeni nu știe unde se ascunde sau dacă pleacă vreodată.

-Gândește-te la nasul tău ca la un filtru…

– Încă nu sunt complexată domnule Profesor, e destul să știu că nu mai crește.

Read more

Nu e voie să călcați pe iarbă, pe nervi și pe becuri!

Nu e voie să călcați pe iarbă, pe nervi și pe becuri!

coada calului Degeaba zâmbiți șugubăț, orașul meu e în plină dezvoltare! O zicere arabă: poartă de grijă când bagi cămila-n cort că ți-l năruie. Sau calul.

O adevărată oază de liniște rămâne evident Parcul din Armenopolis. Chiar la intrare, lângă biserică, se găsește specia Laetiporus Sulpiureus, un deliciu pentru gurmanzi. Iasca galbenă sau puiu de pădure are gust de broască friptă și cauciuc ars – asta la maturitate. Dacă sunteți cu copilul și-i ies dinții, puteți să vă cățărați și să tăieți câteva c-o forfecuță. Sunt gratis și reduc riscul de infarct miocardic pentru când veți trece pe lângă miezul oazei de liniște.

Sperietoarea de copii și nesimțirea ciorilor

Vine într-o după masă mama acasă, lac de sudoare și cu Gazelu urland. Că ea era să intre-n șoc și copilul n-a mai vrut să se dea jos din căruț din cauză de mitraliere. Care sperie ciorile în parcul mare. Bine, ia s-o văd și pe asta, cum adică v-ați panicat voi c-ați văzut o sperietoare de ciori, da-i primul personaj care face legea în oraș? Uite, o avem și noi acasă pe Leah. Nu, că aia nu-i ca Leah, că face mai urat ca Scaraoțchi și ciorile fac pișulică pe ea.

Neavand timp să googălesc dacă ciorile chiar fac și pișulică, mi-am luat Gazelu și m-am prezentat lângă superbul lac natural pe care vi-l prezint mai jos.

ciuperci de copac

Liniște. Doi copilași mai mari chirăie: ia s-o vedem și pe doamna asta cum face.

Read more

Mica vacanță, mama mare, copilul de doi ani

copil cu plasutaAlt loc de joacă

Ca să poată să stea bunica împreună cu nepotul ne-am dus în altă parte. Să fie mai liniște, fără corăbii, tsunami, cașcaval, sărit peste mese.
– Ești sigură că te descurci cu fregata de mare?
-Ce??
– Poate să fugă încontinuu o oră, fără să se oprească!
– Du-te liniștită și relaxează-te și… tulai Doamne, unde-i copilu?
– Lângă tejgheaua la care se plă… pfai de mine, am văzut bine, l-a mușcat pe domnu?
– Ce Domn (trilulilulilu)

Doi părinți plateau hospitality. Tatăl iezilor avea-n buzunar Ceva cu pai. Tudor trăgea din pai de mama focului. Cei trei iezi dormitau, mama-sa-I încălța, omu nu observase, ce să fac, să mă duc să-I scot lu ăla din buzunar recipientu, să i-l plătesc?… dacă-I vodcă?? Îl strig pe al meu, minune mare, funcționează. Îl miros, mă uit dacă nu I s-au mărit pupilele, e bine, hai valea, ne întalnim într-o oră.

Pe când vin să-I recuperez, mama striga la un supraveghetor: ăla mic adică înalt și blond și cu dungi, vă rog aduceți-mi-l. Tudor în varful unui tobogan cât un rollercoaster, ajungi acolo numai dacă te urci pe trei sfori, sari pe-o plasă, te-arunci în cap pe-o saltea. Militărie. Pân la urmă s-a îndurat un kinder de vreo 12 ani, l-a luat în brațe și coborâtu-mi-l-a prin tobogan.

Damages:
– am pierdut o cizmă dar n-am văzut decat acasă, chit c-am venit cu busul, sic! Noroc că i-am dat două perechi de șosete. Și-ăștia din bus neluați pe seamă, lasă bietu copil desculț, asa, nicio tanti care să ne spună că răcește fetița la ovare 🙁

– glicemie 188, stai chill că reziști până acasă

Măi, sincer nu știu ce-a fost în buzunar la nenea dar copilul se uită la insula iubirii, bate din palme și apoi fuge în cealaltă camera unde merge Kiss Tv si dansează ca irlandezii. Altădată dormea la ora asta.

Read more

Fără cașcaval la locul de joacă!

copii la joaca Mergem undeva la un loc de joacă. Acoperit – că afară era instabilitate atmosferică și un vânt ascendent care-mi făcea să zboare rimelul cu tot cu gene. Am ajuns plini de emoții, Tudor, când a văzut ditamai caiacul, s-a și dat cu fundu de pământ de trei ori c-a crezut că-l duc iar la magazinul de vizavi să probăm papuci.

S-a liniștit după ce-am intrat.

 

Descalțat copil, decojit șosete mămică să se vadă unghiile frumoase și roșii, că per ansamblu arătam de parcă mă călcase-un urs grizzly. Bun, toate bune, vrem cico, vrem plăcințică, vrem suculeț cu pai verde și napolitană cu unt de alune și colorant alimentar? Nu, mulțumim, vrem să ne jucăm. Eu, să plesnesc de foame da-mi trece repede că până fuge copilul și-mi ridic eu fundu de pe scaun, se descalță o fetiță.

Rezultatul scontat, fug aparținătorii care pe unde, fug și eu la icrele mele. Măi, taci că se joacă frumos. Mă calmez că aveam emoții. O fetiță se freca draga de ea de-un bazinel, de niște plușuri, al meu o împingea ușor din spate. Fata se gâdila și râdeau, râdeau. Apoi a trecut băiatu la bucătărie. O blondină gătea ciuperci cu plastilină, mai mare și ea, merge Tudor s-o ajute, spală vasele. Blondina îi dă cu o ciupercă-n cap că n-au voie cu pietre. Tudor îi ia bucata de plastilină din cealaltă mână și fuge cu ea. Cosânzeana după el urland, da nervoasă, știți? Tot blondă și cea din bazin, instinct de femeie, fuge și ea că a lăsat-o acolo cu muțunache și nu mai era funny. Distracție mare pe al meu să fie fugărit de două blonde, știu că se descurcă  și în cazuri mai grave așa că mă retrag undeva, si-mi scot un pave din acela cu cașcaval.

Read more

Păstorul bolnav și oile lui

om asteptandSunt într-o sală de așteptare în clinică. Lângă mine, o femeie în jur la 60 dar mai îmbătrânită. De viață, necazuri, poate boli. Un scaun liber și apoi un bărbat îndesat, la 1, 70, cu umeri de zdrahon, îmbrăcat c-o jacheta din fâș gros. Pare ca așteaptă pe cineva important pentru el. Bărbatul nu avea mai mult de patruzeci și de ani dar și el părea mai în vârstă. Copleșit de griji, ca oamenii de la țară care muncesc precum soldații. Îngrijit omul. Îl auzisem adineauri că-i vorbea unui infirmier despre ciobanul lui și despre cantitățile mari de alcool care-l doborâseră. Și tutunul. Pe cioban. Mi-am văzut de-ale mele, privitul pe geam, răsfoitul pliantelor.

Intră în sala de așteptare un alt infirmier. La brațul lui, bărbatul lungan și slăbănog despre care bănuiesc că vine din OP, se ține chiar bine. Cămașa de la pijama e descheiată, i se vede pieptul costeliv, mânecile-i sunt suflecate, nu numai brațul lui pare legat de infirmier. Din branula, firul subțire duce înspre perfuzia pe care-o poartă cu grijă infirmierul. Ăsta-i al meu. Zdrahonul îngrijorat se duce spre el, ești bine, da sunt bine, costelivul râde oarecum amețit. Numai că nu ieșeau cuvintele, poate mi le-am imaginat după bucuria din ochii bărbatului cu traheostomă. E taică-su, clar, mintea cere explicații când stai și observi.

Femeia pleacă de langa mine, slăbănogul e dus în salon cu grijă. Vez de treabă. Se întoarce de 2-3 ori. Tot vesel. Vesel și băiatu când îl vede. Vorbesc ca prin Ardeal. Infirmierul și ăl mai tânăr că operatul nu mai poate grăi.
Numai după ce apare medicul care l-a operat, fețele ălor doi se schimbă-n zâmbet. Operatul ascultă așa tranchilizat cum e și merge cu o asistentă la patul lui. Medicul l-a atins usor pe umăr și i-a spus că se ține bine și că a scăpat. Apartinătorul mai să-l îmbrățiseze pe doctor. Ați scos-o?

Medicul surâde aprobator. Om mic și om mare își dau mâna: pe toată, stai liniștit.

Acum aștept hartiile, zice apartinătorul, vă mulțumesc domnule doctor.

Lumea dispare (nu toată) și mă apropii de zdrahon. Rotund la chip, cu ochii ușor umflați, cearcăne de oboseală, cu riduri multe și aspre, barbierit. Nu vă supărați, e tatăl dv? Iertați-mă dacă… mă bâlbâi.

Omul se uită la mine de parcă n-am vorbit de ieri și-mi răspunde cu naturalețe. Adică strigă puțin, așa, ca din poartă înspre marginea drumului. Pare fericit, poate de-aia:

– E ciobanu oilor mele de-o viață doamnă, o viață de om simt acuma. Că era să se termine. Copilul ăsta (sic!) a fost abandonat de ani de zile, e de varsta mea, l-am găsit pe-un câmp, grijea de niște animale. Nici n-a știut să0mi spună cine-i mumă-sa și tat-su, nici unde-a stat în afară de coliba lui. Mânca numa paine și bea, da a băut mult.

– E de vîrsta matale, declar uimită.

– E, da l-a distrus băutura. De-aia suntem aici. Da io cioban și om mai bland ca el n-am văzut și-s cioban la randu meu! Ăsta nu mi-o pierdut o oaie, domniță. Nici nu vorbea bine, nici carte nu știe da de când l-am luat la mine nu l-am mai lăsat. Și iacă, 10 ani au trecut. N-are nimic doamnă, nu știu nicio rudă, are un frate, da ăla n-a vrut s-audă de el. A mai grijit animale și la alții numa pentru mancare da… Acum bărbatul încearcă să facă ceva să nu-i dea lacrimile, se caută-n buzunare, se uită pe tavan. Eu stau ca împăiată.

– Și v-ați adus ciobanul care nu are pe nimeni, la operație…

Read more

Magister ludi. Omul care dă valoare chirurgiei ORL din Cluj, Prof.doctor Silviu Albu

Magister ludi. Omul care dă valoare chirurgiei ORL din Cluj, Prof.doctor Silviu Albu

prof dr Silviu Albu ORL ClujUn vânt rece redresează paltonașe deschise și-i face să se înfofolească temeinic în geci pe trecătorii de pe Republicii. Mă gândesc la ultimul serial pe care l-am văzut. The Good doctor. 25 minute în fiecare seară, când fac sport. Am emoții. Nu sunt pre(a)ocupată de cum arată clinica CFR pe dinafară. Știu. Nu pot schimba nimic. Așa că chiar nu sunt preocupată. Dar să-l întalnesc pe pro-rectorul UMF, pe Prof Dr Silviu Albu după ce i-am citit CV-ul și am aflat de la colegi că e emerit, iubește arta și (încă) mai operează cu pasiune în țara asta, da, e un motiv să am emoții mari.

Prof.Silviu Albu are șapte tehnici însușite.

Șapte! Pe una dintre ele abia o pot pronunța. E dacriocistorinostomia endoscopică! Sună ca numele latin al unui dinosaur cu aripi și gheare ascuțite.

 

Vreau să-mi păstrez stilul liber la interviu. Iar dânsul nu prea iese din décor… ah, da, filmul, la asta mă gândeam. De ce ne uităm  la filme cu medici? Pentru că sunt palpitante. Oamenii mor totuși. Bine, e regie dar în subconștient știm că e și adevăr. Ne naștem undeva, murim altundeva… Când un medic de elită pierde un pacient în lumea reală, în spitalul de vizavi, e strigător la cer. Înțeleg și nu înțeleg. Mă refer la medici buni care-au salvat mii de vieți. Sau le-au refăcut, cum refac eu un text care nu-mi place.

Intru. Nu fumați că vă dăm afară si vă amendăm. E scris negru pe alb. Au dreptate.

După ce văd trei pacienți care coboară din sală – cu traheostomă după diverse cancere- îmi vine s-arunc “pachetul ocazional” din geantă. Iau loc în sala de asteptare nou nouță. La fel ca ceilalți pacienți. Eu sunt curioasă, ei oftează, își ling buzele, se scarpină la nas, duc mâna la frunte. Sunt speriați. Nu au venit să facă poze și să întrebe cum merge treaba.

interior clinica CFR Cluj Prof Silviu AlbuDomn Profesor e în Sală, îi spune o femeie de la țară unui domn grăsunel și roșu în obraji – care abia respiră. Aha, dă din cap domnul ostenit. Ca o incantație: e în Sală. Dar vine dup-aia. Ușa de la sala de asteptare se închide și se deschide periodic. Atunci, fiecare plămân de-acolo trage oxigen dublu: e el, nu e el? Încerc să citesc fețele oamenilor. Unii par foarte bolnavi. Niciunul nervos sau agitat. Rezidentele  sunt drăguțe. Amabile.  Ies din când în când și vorbesc cu fiecare pacient în parte. În alte doua cabinete, doi medici preiau intersecții. Cei care nu-l asteapta pe Domn Profesor, vin și pleaca. O bunică, lângă ușa unui cabinet îi arată foaia de observație unei vecine – care stă și ea pe-acolo. Vecina se uită atentă în foaie cu-n aer docent și-i destăinuie curioasei: o să te pună pe un scaun care se învârte. Bunica belește ochii și nu pare deloc încântată.

– D-apoi di ce să mă învârtă?

În sfarsit intră dr Albu și cam patru asistente și  trei rezidente. Înteleg că dimineață a avut raport de gardă, a consultat, apoi a fost în sala de operații, ce urmează? Urmăresc pacienții care-l abordează din mers. Câțiva din sală îl salută prietenește. Parcă au emoții doar cei care nu-l cunosc și sunt la prima tangență. Vizita, facem vizita, mergeți în salon. Asistenta încurajează o pacientă și pacienta pleacă repede, bun, vine la vizită acum! Nu mi-am cerut voie să fac poze cu prea multe persoane de acolo, totusi, sper că vă ofer o privire frumoasă în spatele cortinei. Dacă eu aș fi medic, astazi, cu greu m-ar convinge cineva străin c-a venit numai cu intenții bune. Așa că transparența și partea pozitivă o încurajez la maxim. Și la medici si la pacienți!

Read more

Când vine linghișpiru-n oraș

Când vine linghișpiru-n oraș

la zilele orasului în satZi de sărbătoare-n oraș. Ies cu domnișoara L. E o fată grozavă care mă ajută uneori cu Tudor, pur și simplu ei doi petrec timp de calitate. Am gasit-o greu, nu îi pot spune bonă, e o mană cerească.

Ajungem cu ăsta micu lângă un fel de linghișpir, mai știți când ne dădeam în linghișpir? Erau de-acelea cu lanțuri. Pe un covor asfaltic din piele de bube antiderapante, un nene stropea cu apă. Am stat deoparte, am crezut că sfințește ceva că suntem în săptămâna mare. Când mi-am pus toddler-n ceașcă, am fost singură că făcuse ceva ritual. Că centurile nu funcționau, știți, și-al meu e ca satelitu pe orbită. Trebuia un psalm, ceva, să te asiguri că dacă nu ai pus copilul leșinat îl mai și iei de-acolo.
Nah, zic, mă urc și eu.
Nu că sunteți majoră.
Mă uit la armaș, el la mine, L la copil, copilu mută caruselu.
Tocmai de-aia m-aș urca, că-s mătură, sunt si transpirată toata, e vânt și copiii sunt imprevizibili.
Îmi arata… linghișpiru. Acolo!

Bine eu nu. Dar L, că-I mai micuță și subțirică și ușoară ca pana?

Vine descântătorul șef. Mă măsoară din cap pana in picioare, ca la farmacia Catena când te urci pe cantar să-I distrezi pe-ăia care stau la coadă.

L merge, zice, oficiind începutul șezătorii.

Cam cu milă, mă uit cum se îndeasă prietena lui Tudor langă el. Eu aș fi urcat pe căluț langa ceasca lui, dar ea a vrut să fie acolo, să nu alunece sau să vrea să sară din ceașcă pe bostan, etc.

Read more