Cu mine nu ești cu clovn. Și o poveste cu vecini

Cu mine nu ești cu clovn. Și o poveste cu vecini

urs mare din plusPe bună dreptate.
Chiar dacă…

Patul meu e acoperit pe sfert cu petale de trandafiri. De la lenor. Și cu vomă. Proaspătă, nu o lăsăm noi să băltească. Patul e mare, încăpem amândoi, pe Căpșunel îl fixez în mijloc ca pe mobila de la ikea. Totuși, dimineața la cinci aud o suspinare întretăiată, un pufăit, molfăit și astea toate odată, deschid ochii, e frunte în frunte cu mine și-mi caută gâtul, e peste tot.
Ah, ia uite, am copil. Cichiiii. Xanaxu. Stai, n-am voie, alăptez.

Caută gâtul săracu/ țâțele nu le mai găsesc nici eu de când cu atâtea foi de varză și pompe de muls, sunt ba sus, ba jos, bașca pot dormi pe ele. Ceea ce era imposibil de turtit în sarcină devine acum realitate.

Rețin lohii, scârbos, știu, dar să știți și voi că se întâmplă foarte des după ce-ai cuibărit nouă luni. Și-s pe tratament și tratamentul mă face să mă port și să arăt ca și cum aș locui în pădurea de foioase. Azi dimineață, proaspăt dormită, am tras o gură de ser, de-ăla de perfuzie că era lângă apa minerală. Am coborât la amiază cu Căpșunelu urlător, (c-așa fac bebelușii la îmbrăcat, dezbrăcat, schimbat, sculat, culcat, tastat, îmbăiat, urlă că de-aia-s bebeluși și-i iubește toată lumea în special vecinii) așa, am coborât și jos era vecinu de la patru. Un domn de vreo 45. Frate, i-am zis Sărumâna ăluia, s-a albit de rușine și el și eu. C-o voce pițigăiată și mereu nemulțumit, genu de om tăhui care nu ți-ar deschide ușa nici dacă te vede fugind cu-n șarpe-n brațe. Ce dracu-mi veni să-i zic sărumâna?? Drept e că pe când am venit din parc, ședea pe gard și clonțănea semințe, a tras de ușa blocului când eram la o sută de metri, a deschis și partea aia blocată pe care-o accesezi când muți mobilă. Să încap eu cu trăsurica îmbulinată. De emoții că are și-ăla sentimente pentru o mămică aflată-n nevoi, am bușit o roată de trepte de-a sărit bebelușul până spre coperta căruțului. Rodea la bibi și-a adormit la loc că doar împiedicată eram și gravidă.

O fi crezut omul c-am o tulburare sexistă care vine la pachet cu oareșce fantezii libidinoase cu pupatul mâinilor?

Citeste tot ▶

Cum l-a înfiat Hani pe Poncho

Cum l-a înfiat Hani pe Poncho

schrimpiMă sună Hani din țările calde.

Eu eram c-o prelată-n cap, așa, ca un fel de ploier transparent cu boabe, mergeam să acopăr căruțu-n uscător. În gură luasem (da, sună bizar) partea plastifiată de la suzetă ca să am mâinile libere. A sunat el direct, cum obișnuiește, pe facetime.

– Mda zic cu-n sfert de gură, mă bucur să te văd, guten morgen.

Cu specificația că nu vedeam nimic pentru că Hani nu știe să țină camera înspre el. Eu văd un bec, un cui din perete, barba lui, dinții, un ochi sașiu și în sfârșit îmi arată friptura de creveți d-ăia după care saliva el și de la care-mi blestemam eu colecistu când îi găseam incognito în paste sau în paella. C-avusesem noi o perioadă bună de Spania și mergeam în Spania cum merg alții-n târgul de mașini.

Așa. Oooo, ce bine arată, laud eu sincer cu-n ochi la cârpătorul pe care tăiase ceva ardei și cu altul la ecranul laptopului că-mi schimb tema, știți, adică lucrez. Răspund cu da sau nu că atât știu pe WP. Hani chiar gătește bine, nu e glumă, de-aia am ajuns eu cât o scândură că mă-nerva și apoi mă hrănea numa cu broccoli și ghiveciuri să nu facem colesteroale.

– Vrei să-l vezi pe Poncho?
– Poftim?

Între timp răspund la ușă. Sosise pachetul de la Alina Anghel Un tânăr fercheș cu barbă stufoasă și alură de taliban scana coduri la mine-n hol.
Hani s-a cam pleoștit. Poncho… zice în șoaptă.

Citeste tot ▶

Am fost la film – Pălăria fatală și Horthy în regia lui Adrian Munteanu

Am fost la film – Pălăria fatală și Horthy în regia lui Adrian Munteanu

tiganca din filmÎntr-o dimineață mă trezesc cu-n fel de mesaj invitație în locul alarmei de pe telefon sau a celei din pampersul care-mi doarme alături: avea să fie premiera filmului clujean Răzbunarea țigăncii, partea a doua. La Cinema Florin Piersic mai specifica mesajul, într-o seară de vineri. La câteva zile după operația mea de cezariană. Hm, ce să răspund?

Amicul meu -un personaj zurliu ca mine dar sofisticat și erudit ca el, cum altfel, cu nebunia ce șade bine unui regizor, mă invita la premieră.
Inițial am zis că nu merg, că nu pot fizic, nu credeam că pot. Să mai și arăt oarecum în formă, presimțeam eu că-și adună oameni frumoși, eleganți, veseli. Apoi am fost îndemnată să ies, îmi plăcuse prima parte și acum aveam ocazia să-l văd pe ecran mare.

Așa că m-am șters de lapte, am lăsat provizii, m-am îmbrăcat frumos și bine am făcut c-a fost plin de lume bună. Și cum îi place lu Munteanu (regizorul filmului) să epateze, deh, a reușit, costume frumoase, jazz live în surdină, sala plină, gulere cu ștaif și invitați care mai de care. Vreau să spun că a recreat puțin atmosfera în care plonjam în curând -în acțiunea filmului. Mi-a plăcut mai mult decât primul. Din prima variantă nu am înțeles de la început desfășurarea acțiunii, combinarea scenelor și apoi umorul mi-a părut pe-atunci sec.

victoria film regizat Adrian M

E drept, nu citisem absolut deloc sinopsisul, descrierea, nimic, doar l-am urmărit la rece. Nu recomand niciodată și nu citesc descrieri ale unui film decât dacă acestea ocolesc esența jocului de scenă și sunt obiective: ce, cum și unde se întâmplă. Ei bine, asta găsiți pe Facebook pe pagina de prezentare a filmului.

Citeste tot ▶

Uite, acolo afară e Lumea și în Lume plouă…

Uite, acolo afară e Lumea și în Lume plouă…

manuta de copil(ce face cu timpul tău un bebeluș care doar doarme și mănâncă?)

Ora 5 dimineața. Căpșunel se foiește, pufăie și își dă câte o palmă peste nas, peste gură, până prinde degetu. Îl suge. Casc ochii, îmi amintesc în ce serial sunt. O aud pe mama fornăind ușor, dincolo. Cred și eu, de la atâta căldură ne-am strâmbat ca ceara, apoi ne-am repliat. Mai am vreo 15 minute până începe să plângă și maxim 20 până urlă de foame. E timpul pentru supliment.

Ah, azi noapte la ora 2 l-am luat în păturică, l-am pus pe masă în bucătărie și am încălzit supa. Peste zi am mâncat doar o dată. Aș face orice să evit mâncarea (pe-a mea, nu mi-e foame deloc!!) să evit citirea prospectelor (de la cântar, sterilizator, montat batista de nas, pana și pulică de termometru are prospect!) să evit să mă mulg, să evit să văd liliecii cum înfloresc zilnic, noi, sub geam ca să mă facă pe mine să plâng…

Iau laptele, iau bebe, zâmbesc ca să știe că orice s-ar întâmpla în Lume poate avea încredere în mine. Căpșunel se uită o clipă cu-n ochi la sticlă și cu unu înspre nas, îi cânt, îl strig pe nume și gata, nu mai seamănă cu Ryan Gosling wonky eyes. Mă dor țâțele dar mă dor degeaba. Cât mănâncă el, placa mea de bază începe să ardă informații. În fiecare zi setez dimineața ce am avea de făcut – eu și mama.

Apoi țin bebe la râgăit, uneori vomeaza și atunci ritualul de curățare se prelungește. Și ce dacă e 5? Se face 6 și mama se leagănă în ușă și zâmbeste: dă-mi bebe și dormi. Cât a mâncat?
Fug la caiet.
19, 20 70 ml vomat 5 ml
22,40, 80 ml
……………..
Predau copilașul și alunec lată, aș dormi și pe câmp. Nu, noaptea nu dormi la început, cel mult veghezi! Fixez ceasul la 2 ore. Ei bine, în acele două ore poți să mi-l aduci pe Dave Gahan să-mi facă striptease sau masaj că-l împing de pe balcon.

Trezit după somnul sfânt, urlă bebe, iau într-o mână cafeiu și-ntr-alta bebe și ne hidratăm.

Sunt nespălată. Oare aseară m-am spălat pe dinți? Îl predau lu mama pentru ritualul înfricosător de plimbare în urma căruia, dacă nu se râgăie, vomită și tu scoți cântaru de sub pat și mai iei o dată caietu:

Ieri
5.00 80 ml (s-a căcat de 2 ori, în sfârșiiiit!!!!! notiță buuuuni)
Supliment sân
Vomat 5 ml

Alaltăieri
80
90
Nu a vomat deloc!!

Sunt nespă… îmi crapă oaselede durere și mă simt anchilozată rău.
Mama e cu El la geam:
– Uite iubirea lu Buni. Afară e LUMEA! Daaa, auzi mami, nu este tabără pentru bebeluși? Nah nu plânge, nu, nu, nu nu te trimite buuuuni.

Citeste tot ▶

O doctoriță de familie mai sofisticată dintr-un centru universitar și fata din provincie

O doctoriță de familie mai sofisticată dintr-un centru universitar și fata din provincie

baietel micVine doftora să-l vază pe Căpșunel.

Doctorița e nouă, prețioasă, de-asta din familie tradițională di Cluj ca varza, nu alte cașcaval de Năsal cum sunt eu. Că-mi spuse ea pe ton de pițiguș când mă văzu prima dată: da nașteți la Deeeej? Ochii și-i ținea pe mine. Ar fi papuceii și bluzoiul din Piața Mărăști? Nu. Da ceva bai sigur aveam.
Cum să nu nasc la Stanca, ce bine sună? Sau în autobus, ok, hai, în X5…
E doar o naștere, zic.
Ah, sper ca aveți un medic specialist care vă…
Nu că e în anul doi la IML dar pasionat de obstetrica, m-ar fi mâncat pe mine limba. Așteptam să întrebe dacă au bisturie sau îmi scot copilul folosind un ceremonial voodoo și sacrificând o pisică virgină, singura anesteziată, la capul meu.

Ce mai, femeia e Doftoră de la Cluj, eu sunt viitură din cele cum se întâmplă prin Vaslui. Sau venitură. Oricum, o ființă stranie și neinformată din ca-pula locului. Am răspuns la toate pe-atunci scărpinându-mă invizibil sub dunga chilotului căci m-apuca câte un prurit te miri pe unde și mai ales când mă lua la bani mărunți un necunoscut plin dintr-odată de bunăvoință. Dar lipsit de respect.

Vine doftora, și-și trântește vinetele la ușă da la aia din baie (a fost și motivul pentru care am avut ce găti azi pentru că așa m-am înteles cu mama: mâncam ce avem prin frigi și nu gătim musai până intrăm într-un ritm).

Citeste tot ▶

Ați făcut un copil? V-am adus cafea

Ați făcut un copil? V-am adus cafea

mamicăDa n-ai tăiat etichetele de pe body-urile astea, mamă? Am citit că poate plânge copilu și n-om ști de ce, auzi, de la etichete!
Căpșunel stătea săracu numa-n pampers, căcat dar fericit, cu buricul în cleme, în poziția brotacului pe nufăr. Era ziua în care scăpase de frunzele de bumbac în care-l înfășaseră cu dibăcie la spital.
Nu știa dragu de el că urma și episodul doi.

Mama, avea glicemia 77 și ochii bășică, cu sudoarea pe frunte și foarfeca-n mână.
Of, murmur eu, da nu te stresa, bebe nu plânge, uite ce-i place goluț!
Mama tăia etichete de pe boby-urile noi. Și capsele cusute-n înterior. Și câteva găici.
– Uită-te și tu cum fac acum lăicruțurile astea de mai mare minunea!
Mă uit și aprob cu tărie tăierea tuturor capselor inutile, acelea precum nasturii cusuți în interior.
Și pe când franjura mama bunătate de body-uri noi, (că doar capsele erau cusute cu-n rost) bebe începe-a plânge și fug la bucătărie s-aduc supliment.

Citeste tot ▶

În curtea spitalului

În curtea spitalului

curte Dej spital jud Cluj municipalAu trecut cinci zile și bebe al meu s-a copt precum o mandarină. L-au luat niște doamne drăguțe și mi-au spus că-l duc la SPA. Ochelari de protecție, căldurică, gratis. Inițial nu am știut ce să fac cu cele două ore care mi s-au ivit brusc. Nu dormisem și-aveam picioarele umflate deci primul gând a fost să mă întind. Am dormit într-o oră câtaltădată în opt și la trezire m-a inundat o mare bucurie.Odihna adevărată. Calitatea. Satisfacția că mai pot funcționa de acum 15 ore noi. M-am dus să-l hrănesc pe el și apoi la capela spitalului.

Cobor tarșindu-mi șlapii călduroși.

Plouase. Aerul proaspăt și-un vânt de-abia cât un sărut trimis de pe oareșce degete străine, așa se simțea c-aici e multă verdeață acum, chiar multă pentru o curte de spital. Și-mi zic iaca picură și poate mă răcesc. Dar erau lacrimi. Ca o rolă de film m-a înfășurat ce fusese odată. Câte leghe de ani par să fi trecut. Aproape toată vederea s-a schimbat.

Citeste tot ▶

Cezariana lu/ Hapi la Spitalul Municipal Dej

Cezariana lu/ Hapi la Spitalul Municipal Dej

camera ginecologie spital dej jud clujDau peste astea drăguțe

Asistente adică. Haide în sală, îmi zice o doamnă. O să-l monitorizăm pe bebe. Te pregătesc…. Care sală, că mă simțeam ca și cum ar fi trebuit s-aleg între concertul lu Justin Bieber și un bilet dus la Jurassic Park. Pe-o ușă scria Travaliu și pe una Sala de nașteri. Burta mea mare mai trăgea încă înspre toaletă dar mă gândeam: mă, la norocul meu din ultimii doi ani, nasc acolo. Așa că am intrat întâi la travaliu și l-am observat dincolo pe medicul meu (odată mi-am decopertat maxilarele, odată pectoralii, acu burta și numai chirurgi arătoși am avut). Își făcea scrub, știți, ca-n Anatomia lui Grey , mai o glumă, dar pot să jur că la un moment dat când mi se explica mie poziția spate de mâț speriat, chirurgul se ruga. Sau medita. Foarte discret, era o chestie intimă și frumoasă de conexiune cu un oareșce spiritual.

De chirurgi ziceam, da?

Toți care-au lăsat urme în viața mea sunt căsătoriți deci numai bisturiul ne-a apropiat. Moooamă, apare al doilea operator, șeful de secție, mă gândesc că mi s-o fi infiltrat beibi pe la ficat, c-avem pietre, nimic exclus că doar depresie prenatală făcusem, nimic nu mă mai mira. Salut frumos, chiar mă bucuram că-l văd dar mă cam speriasem, știți? Mă lua așa, cu pipi, că-i rugasem să nu-mi pună sonda cât sunt vie că leșin mor, amândouă și-i vai de Fulgamea. Uterul e ok să-l tăiați dar compotu de prune l-am considerat mereu un sacrilegiu.
Au fost de acord de la început, adică nici nu s-a pus problema: știi, n-avem destul personal să te ținem crăcănată după ce te paralizăm progresiv, bine femeie, las că vezi tu dup-aia s-or fi gândit.
Clisma nu e în protocol aici, procedură care pe mine mă duce imediat cu gândul la sex anal neconsimțit. Chestiuni brute freudiene.

Detalii tehnice.
O masă oarecum tapisată, adică din aia ce pare comodă, nu ca-n Dr. G. Întotdeauna dar întotdeauna când am privit aceste mese clasice de OP mi-aminteam scena crucificării din filmul care se difuza de Paste, acela produs de Franco Zeffirelli.

Citeste tot ▶

Întâlnirea

Întâlnirea

fata la ocaziePare-o născocire dar într-o zi mi-am spus chiar așa:

Doamne, aș vrea să întâlnesc un domn în vârstă. Ei, nu contează vârsta, să fie gentleman. Să călătorim împreună. Să învăț. Să mă bucur de natură, fără să am șefi.
Așa mi-am spus. Nu mi-a dat nimeni nimic niciodată și nu-mi păsa de judecata omului străin și rece.

Cine mi-a dat nu m-a judecat, m-a iubit. Și apoi mereu avusesem relații cu parteneri mai în vârstă ca mine. Cele cu tineri au eșuat strategic, nici măcar prieteni n-au fost în stare să rămână. Atâta bai. Și-așa nu mi-am dorit în veci să mă mărit. Și deja am o vârstă și niște hachițe cultivate pe măsură. Măcar eu sunt conștientă de ele, că-s dificilă și alea, le văd pe unele cu niște aere vai de capul lor, se cred prea bune de-aia nu găsesc nicio relație potrivită după 35… Cam așa gândeam.

Probabil se apropia Împărăția Cerurilor propovăduită de Matei iar Doamne Doamne era mai aproape de mine cu-n duh lumină. Sau l-am supărat cu ceva pe Îngerel, și-a frecat aripioarele laolaltă și-a susurat spiritual: stai că ți-o coc eu.

Citeste tot ▶

Viața înainte de Hani

Viața înainte de Hani

slapiEu sunt… șomeră.
Cu studii. Bine, proaste, i-adevărat, trebuie să fii complet dezorientat să studiezi în România Științe Politice și Jurnalism, când bazele acestor meserii nu sunt diplomele ci stilul prin care ești capabil să faci ce ți se spune și să minți fără să fii prins. După mine, este cea mai proastă facultate inventată și introdusă ca știință de studiu. În România, doar n-o să globalizez. Și vă jur că atunci când am citit acest lucru prima dată, la unul dintre cei mai controversați profesori din țara natală, i-aș fi aruncat în cap orice din cauza frustrării. Eram în dezacord total. Cum putea să spună așa ceva? Să scrie așa o inepție, o generalizare de prost gust când atâția oameni valor… . A fost suficient să privesc înainte și înapoi.

După ce termini de studiat jurnalismul, ți se pun la încercare metodele de a retușa (folosind termenul a îmbunătăți) un eventual adevăr palpabil. Că altfel nu te mai cumpără nici dracu în era internetului iar tu, ca oricare altul, oricât de urât ar suna, trebuie să te vinzi! Să-ți vinzi cunoștințele asimilate! Cum nu ne-am născut toți jurnaliștii în București, cum nu putem fi toți pe frontul din Irak sau la pupitru cu Esca, ne pleoștim. Banii? Nu vin. Mai sunt și de-ăilalți, corecții, muritorii de foame cum li se mai zice p-aci. N-am fost mereu șomeră, anul trecut eram încă manager la firma lui Hani.

Eu sunt Hapi, am o relație cu Hani de 10 ani și stau cu el pentru că îl iubesc. Și pentru că este singurul om în care am încredere.

Exact aceste gânduri, sentimente, idei, sintagme amuzante, credințe, mă animau în urmă cu un an. Sau un an și jumătate. Și pentru că realitățile se schimbă de-a lungul vieții, nu intenționez să ciuntesc de pe acum nici extazul aparent dar nici incertitudinile și întâmplările pe care le-am trăit iubindu-l pe Hani.

Citeste tot ▶

Să facem cunoștință – Fifi și Kuki

Să facem cunoștință – Fifi și Kuki

porcusori de guineeaAve(a)m doi porcușori de Guineea.

Am zile în care chiar îmi vine să cred că de-aia nu ne putem despărți, c-avem porcuții ăștia și nu-i pot arunca pe geam, locuim la etajul doi. Aha, în chirie. Avem o bucătărie, hol, un living în care viețuiesc porcii, baie și dormitor.
Mă rog, Fifi și Kuki stau preponderent în cușcă, ca și mine de altminteri, însă n-a fost totdeauna așa. Când aveau câteva luni, veverițele astea două erau infiltrate într-un fel de lagăr cu alți 7 șoareci, așteptând să fie comercializate.

Le-am văzut eu în ziar, după o ceartă strașnică cu Hani. Nu ne adresasem nici un cuvânt două zile. După două zile i-am spus că ar fi bine să… adoptăm. Știți voi, adoptatu ăsta crește gradul de coezivitate între doi parteneri. Când am venit cu propunerea, s-a uitat cu-n ochi la mine și cu unul la cafeaua în care fierbea o coajă de cardamon. Strabismul abia vizibil nu mă deranjează la Hani. Nici vârsta. Altele m-au împins spre nebunia evadării. Marea noastră problemă este ceea ce pentru alții reprezintă rezolvarea: comunicarea.

M-a înștiințat imediat (ca și cum nu era evident), că nu vorbim de două zile, motiv pentru care îl doare inima și că nu e normal să vin și să-i spun că vreau mamifere erbivore în casă. De parcă-i arătasem poze cu pinguinu african.
În aceeași zi, după două ore, pe bancheta din spate a mașinii trona o cușcă albastră cât o mască de calorifer, o cumpărasem de la zoomania. Și undeva, între firele de talaș și paie, patru ochi de mărgea și câte un smoc de blană, atât era pe-atunci din porcuții mei de Guineea.

Citeste tot ▶

O poveste despre o iubire atipică ce n-ar fi trebuit să existe. Nu în țara mea

O poveste despre o iubire atipică ce n-ar fi trebuit să existe. Nu în țara mea

Eu, el, noi

Eu sunt ortodoxă, cred în Dumnezeu, în îngerași, ascult colinde, îmi place Hrușcă, mă duc la biserică din când în când și fac multe poze în moschei.

Seara spun tatăl nostru și-mi fac cruce. O dată, chiar am fost invitată să botez pe cineva. Când eram copilă, părinții mă duceau în vacanțe sau ca soluție de weekend la o mânăstire din apropiere, pe mine și pe o bună prietenă, de acolo și ideea unora că aș fi o credincioasă îndoctrinată de care-ar avea nevoie Doamne Doamne ca să-i fie apărător în mediul online. Nici vorbă. Mai păstrez tradiția cu mersul la mânăstire, stau câteva zile, scriu și-mi mai limpezesc mintea. Sau mă bulversez. Orice, pentru inspirație!

fata si cauciucuri
El e musulman, crede în Allah, despre care unii cred că l-ar fi inventat evreii ca să nu ajungă în același paradis cu arabii.

De orice fel ar fi acei arabi. Hani nu crede în îngerași de când a cunoscut-o pe mama, stă în ultima bancă la biserică și se duce rar la moschee. Nu-și face cruce, dar se uită puțin cruciș, când e obosit, eu cred că trebuia să se nască ortodox. Mi-a ruinat invitația la botezul de care scriam mai sus. Teoreticii fini aveau nasul prea fin pentru o pereche așa de… neatractivă. Am auzit mai târziu că le-am fi erodat frumusețea evenimentului. C-am fi disfuncționali… mă rog. Între timp au divorțat. Dacă din spate privindu-i nu-ți dai seama care-i mami și care-i tati, nu e prea bine să îi judeci pe alții după fizionomie, zic. Ce s-a întâmplat oare cu noi? Scriind, îmi pun aceeași întrebare.

Eu am treizecișișapte de ani

și mă simt ca Madonna, veșnic adolescentă, singura problemă e că lui nu-i convine să mă dezbrac și să mă dau în spectacol de față cu alții. Și nici să-mi arunc sutienul între alte 20 de femei dezbrăcate pe plaja din portul maritim din Valencia, chiar dacă e și mama cu noi, chiar dacă nu se uită nimeni și nimănui nu-i pasă într-atât încât să mă răpească din serai.

Citeste tot ▶

Știi exact de ce te-ai despărțit de omul cu care ai fi vrut să rămâi pentru totdeauna?

Știi exact de ce te-ai despărțit de omul cu care ai fi vrut să rămâi pentru totdeauna?

split and goO fi din cauza fleacurilor? A cicălelii? Pentru că eu nu sunt omul detaliului. Nu-mi place să văd diferențele ci Creația, Întregul

O vreme după ce m-am dezmeticit am dezvoltat un mecanism de coping.
Pe blog puneam întâmplări și sentimente vii și normale, pe-atât de nepovestite de alții, c-aproape se rușinau cei apropiați. Dar tu toate le zici? Ei las că nu-i chiar așa, mă apăram eu. Și-apoi oamenilor le place să se oglindească în ce simt ăia de lângă ei.
– Vezi, ea nu are nevoie de un partener adevărat, ea trebuie să fie cu toți. De ce, pentru numele Domnului, ține ea blogul ăla? De ce scrie acolo tot ce simte? Cum să nu mă simt dat la o parte când tot feedbackul ei vine de la niște străini?
– Eu cred că greșești. Ii place să scrie povești. Se joacă. Exersează. Relația cu tine și scrisul sunt două lucruri diferite. Și tu stai pe laptop, nu?
– Eu lucrez. Mie nu-mi convine exchibiționismul ăsta… Oamenii sunt… și în general prietenul meu începea altă poveste ca să întrerupă a 333-a discuție identică.

În timp ce refulam scriind nu exista activitate mai prodigioasă și plină de satisfacții deși nu prea câștigam mare lucru, vreau să spun că n-aveam un caștig material. Îmi imaginam că într-o zi mă voi ridica de la birou și va fi totul ca înainte, înainte când eram într-adevăr și spre deosebire de alții care-și pângăresc fostele iubiri – eram foarte foarte fericita. Acum, de pe margine văd mult mai clar ce aveam și ce pierdusem. Mă mai întreba mama: cum poți suporta cuttare situație?
Râdeam și-o asiguram că suma lucrurilor plăcute e infinit mai mare și că n-aș sta într-o relație care-mi aduce preponderent suferință.

Niciodată nu mi-am pângărit verbal fostul partener. Cum s-o fac dacă odată ceva ne-a potrivit? Oare nu știe lumea care citește ce răi au fost alții și ce buni sunt cei care povestesc că li se înfățișează doar o versiune? Oare cum uită omul tot ce-a fost bun în relația cu partenerul? Cum te poți trezi după zece ani să-i convingi pe (ne)cunoscuți că ăla a fost rău și tu Crăiasă? Oare nu știi că la bază sunteți aceiași dar ați devenit cu 80% mai puțin toleranți? Că unii trec peste și alții nu? Oare de ce să te îmbeți cu apă crezând că nimeni nu-i ca tine, că nu te merită, că numai el trebuie să schimbe ceva in facto?
Unii suntem înșelați, alții cicăliți până la nebunie, suntem verificate compulsiv, interogate în timp ce altele pur și simplu renunță la relație de atâta bine! Chiar așa. Am o amică ce și-a părăsit soțul după 6 ani. Bun la pat (zice ea) muncitor (văzui și eu) cu bun simt, Einstein nu era dar nici ea nu terminase Inginerie cibernetică ci un liceu tehnologic. În sfârșit.
„L-am lăsat de bun. „
Chiar așa mi-a zis. Că bărbat-su nu muta o scăriță la găinile din curte cu de la sine citire, fără dezlegarea ei. Că ajunsese să-l vadă atât de bleg și de puțin bărbat (în ciuda faptelor bune în favoare ei!!) încât uneori l-ar fi dat cu capu de-o scandura, numai să strige odată la ea. Ceva, orice, chiar si curva penala! Dap… C-apoi l-ar fi luat de guler și l-ar fi sărutat nebună de patimi, dar soțul ajunsese să stârnească-n ea dorința de-a ucide ca-n Kill Bill și nimic altceva. De bunătate precum am zis.

Când mama mă lua la rost, mieunam și eu:
„Dar mama, e normal ca la tine să mă plâng de tot ce mă rănește. Că noi oamenii credem că lucrurile minunate ni se întâmplă de la sine înțeles și ni se cuvin… uneori mă cicălește atâta că simt că nu mai am aer!”
„Tocmai. Cum mai poți suporta!”
(chestia e că nu suportam nici replica ei. Voiam doar să fiu auzită.)
Eh, cărei mamei îi place să-și vadă copilul, fie el e 40 de ani, căindu-se?

Citeste tot ▶